O toropeală plăcută îmi face pleoapele să se închidă, involuntar. Or fi de vină şi scaunul confortabil de cinema, şi întunericul din sala plină, şi liniştea deferentă a publicului, întreruptă doar de câte un ronţăit de popcorn. Mă uit cam de 30 de minute la „Cravata galbenă”, iar somnul mă loveşte cotropitor şi câştigă bătălia cu răbdarea stoică de care am fost în stare, aşteptând să înceapă odată acel film „foarte bun” despre care am tot auzit de la lumea din jur.
Dar minutele trec şi tot nu mi se revelează povestea aia magnifică cu care fusesem momită.
Nici băieţelul angelic cu ochi mari şi iscoditori care îl joacă pe copilul Sergiu Celibidache, nici fermecătorul Ben Schnetzer, cu plete negre şi zâmbet în colţul gurii – artistul la tinereţe şi maturitate –, nici însuși John Malkovich nu reuşesc să îmi convingă trădătoarele pleoape să rămână mereu deschise.
O înşiruire de tablouri cumincioare, care nu ratează niciun şablon cinematografic, alternează trecutul cu prezentul din viaţa marelui maestru: copilăria cu un tată sever și autoritar, militar de carieră cu veleități politice pentru fiul său; adolescenţa şovăielnică; tinereţea cotropită de tumultul interior; maturitatea artistică obsedată de perfecţiune; senectutea înţeleaptă și luminoasă, dar intransigentă până la paroxism în faţa acceptării de a-şi lăsa înregistrate concertele.
Iar peste toate, ISTORIA: Iașiul de după 1918, zugrăvit cu parăzi militare și personaje cvasi caricaturale, care amintesc mai degrabă de epoca lui Caragiale; un București interbelic redus la un bordel cu pianist, adus parcă din New Orleansul sau Chicagoul epocii jazzului; războiul crud şi nemilos din Germania lui Hitler (în care tânărul Celibidache ajunge să studieze), zugrăvit prin bombe care cad peste oameni și orașe cu naziști care patrulează pe străzi și te pun să îți dai pantalonii jos, să vadă dacă ești circumcis; comunismul instaurat acasă după război, unde familia citeşte conspirativ scrisori de la cel plecat, în timp ce afară oamenii stau la cozi pentru mâncare, iar securitatea veghează cu ochi de Big Brother (cum chiar se întâmpla în ’89, când se asculta conspirativ Europa Liberă, se stătea la cozi la portocale și securitatea era omniprezentă).
Mă uit în dreapta, la soțul meu, pe care l-am bătut la cap să mergem la „Cravata galbenă” în detrimentul altui film despre care îmi spusese. Când vedem că Sergiu Celibidache, ajuns în plină maturitate, ridică, în ploaie, încă o dată, un bolovan, cum făcea în copilărie, ca să descopere furnici, ne pufnește râsul pe amândoi, iar el îmi șoptește că se așteaptă ca pe ecran să apară chiar Osho. Și Coelho, adaug eu…
Rezistăm nu cu foarte mult după un dialog cu viitoarea mare iubire din viaţa artistului, Ioana, interpretată de Kate Phillips, care ne bagă complet în ceaţă când, după ce lasă să se înţeleagă că e o cunoscătoare într-ale muzicii simfonice, în dialogul cu Celibidache de după un concert, îl confundă, tâmp, pe Ravel cu Debussy. E momentul în care cedăm amândoi. Ne înțelegem din priviri şi facem ce nu am făcut niciunul vreodată: ieșim din sală înainte ca un film să se termine, iar asupră-ne simțim cum se revarsă oprobiul din privirile celor rămaşi cuminți să savureze până la capăt capodopera cinematografică.
Dincolo de momentele pe care amândoi le găsiserăm anoste, comice și chiar ridicole, eram contrariați. Mersesem la film așteptând un mare eveniment, nu atât din cauza campaniei de publicitate agresive – pentru că omniprezentul trailer nu e rău -, cât datorită poveștilor unor prieteni și cunoscuți pe care îi respectăm. Oamenii ăia ne spuseseră că au avut o trăire aproape catharctică. Rămăseseră țintuiți în scaune până după generic. Le luase minute bune să-și revină. Experiența rămăsese cu ei și după: parcă se luminau când povesteau. Nu unul, ci mai mulți.
Cum nu sunt specialistă în cinematografie şi nu mă erijez în altceva decât într-o mare iubitoare de poveşti bine scrise sau spuse, am vrut să aflu ce au de zis sau ce au scris criticii, oameni cu studii temeinice în cinematografie şi cronici la sute de filme, despre pelicula lui Serge Ioan Celibidache, cu buget de 20 de milioane de euro şi vedete una şi una.
Andrei Gorzo: „Cinemaul de tip Cravata galbenă – nulitate glazurată cu mulți bani”
„Serge Ioan Celebidachi sigur a pornit de la un impuls admirabil de a-și omagia tatăl, dar a sfârșit prin a nu lăsa să intre nicăieri în film, în reprezentarea niciunui eveniment, a niciunui moment istoric, a niciunui oraș, a niciunei situații de viață, a niciunei emoții umane – a nu lăsa să intre nimic, dar nimic, niciun gestuleț, nicio expresie facială fugară, nimic care să nu fie un clișeu bătătorit și răsbătătorit. Așezarea clișeului pe clișeu, inexorabila lor stivuire – în asta constă de fapt spectacolul cinematografic. Și, deși naiv la nivel de dramaturgie și de regie, e filmat cu destul profesionalism (cu genul de mișcări de cameră care cer eforturi logistice și financiare și care nu fac altceva decât să scoată la vânzare lucrurile pe care le arată) încât să nu mai poată fi salvat nici măcar de vreun umor involuntar.”
Andrei Gorzo respinge şi contraargumentele celor care ar putea spune că nu ai încotro când vrei să îi vinzi artă unei societăţi prea consumiste şi puţin preocupate de cultură şi că trebuie musai ca staniolul să fie viu colorat:
„Unii vor apăra această comercializare a artei înalte într-un ambalaj kitsch cu argumentul pragmatismului: cum altfel poate fi adusă arta înaltă la mall? E o întrebare proastă la care se poate răspunde bine în mai multe feluri, dintre care mă voi limita aici la două. În primul rând, Cravata galbenă nu vinde artă înaltă, ci altceva, și anume o iluzie de distincție. Apoi, chiar admițând că marfa lui este arta înaltă, a o vinde în felul ăsta înseamnă a o nega. Orice artă ambițioasă, de elită sau populară, se opune zgurei de mediocritate care încearcă să se aștearnă peste tot și peste toate, anesteziind simțurile, imaginația și orice spirit critic incisiv. Orice artă ambițioasă, rarefiată sau accesibilă, încearcă să evacueze clișeele și în locul lor să introducă acuitatea, limpezimea, incisivitatea. Cinemaul de tip Cravata galbenă –nulitate glazurată cu mulți bani – reprezintă inamicul artei.”
Victor Morozov: „Cravata galbenă – o kitschoșenie de plastic care se crede mausoleu”
„Înainte să ajungă pe scena mare a lumii, Celibidache e un băiețel care adoră să se uite sub pietre la furnicile ce mișună cu treabă pe pământul reavăn. Când pune mâna pe scripcă în fața oglinzii din cameră, o lumină chihlimbarie prinde să curgă prin ferestruica studioului. Mai târziu, dirijând cu bagheta într-o bazilică, va uita de sine și va cânta, în aceeași lumină portocaliu-chimică a reflectorului, direct pentru Sfânta Cruce. Filmul, ambițios, nu se sfiește să facă aur din plasticul decorurilor sale, să își transforme cascada de piese înregistrate special de cinci orchestre (bietul Celibidache!) în invocație mesianică; decomplexat, știe că răspunde doar în fața marilor simboluri. (…)
Filmul e incapabil să îndulcească fie și-un pic cartonul acestor structuri binare demne de școala gimnazială (sat izolat vs. cosmpolitism, idealism artistic vs. pragmatism autoritar): orice nuanță mai complexă, mai întrupată dincolo de retorică, pare să îl sperie . (…)
Filmul nu e niciodată amuzant, dar, dacă ar fi cedat bățoșenia „culturală” de tip Hallmark pe niște prost gust asumat, ar fi putut fi. Așa e doar insuportabil de cringe, un muzeu ofilit, un Pianistul de pe Temu (cum just l-a descris jurnalista Alexa Florescu).”
Irina Margareta Nistor: „Că voi n-aveţi suflet şi n-aţi simţit, treaba voastră”
„Este un film emoţionant, care încearcă să şi educe publicul, ceea ce se întâmplă foarte rar, şi cred că cea mai mare reuşită a sa este că ne înduioşează şi ne determină să încercăm să îl descoperim şi altfel pe Celibidache, să căutăm înregistrări cu el şi să înţelegem cine e, în condiţiile în care ştim tot mai puţine chiar şi despre cei cu care suntem mai mult sau mai puţin contemporani.
Sigur că e dorinţa fiului de a ni-l face mai apropiat pe tatăl lui, nu numai pentru partea de muzician, şi ci pentru întreaga lui existenţă şi cum a ştiut să supravieţuiască în nişte momente destul de complicate. Atunci când pleci dintr-o ţară din est, e greu să îi faci concurenţă lui von Karajan, şi uite că totuşi a reuşit.
Este din categoria filmelor care formează şi înduioşează. Lumea a plecat în lacrimi de acolo. Că voi n-aveţi suflet şi n-aţi simţit, treaba voastră. Părerea mea este că dacă vă duceţi să îl vedeţi a doua oară, o să vă placă mai mult.”
sursă: g4media.ro
