Așezată la “muche de lume”, cum plastic spunea Eminescu, adică la ciocnire de civilizații, Huntington dixit, tânăra Românie din vremea Poetului avea ca obiectiv cardinal al politicii sale “dinafară” neutralitatea, căci numai ea putea să-i asigure liniștea între hotare și independența națională reală.
Condiția ingrată și plină de primejdii de stat tampon ce-i fusese destinată de marile puteri o obliga să ducă o politică echidistantă în toate azimuturile și să mențină o cumpănă, fie ea oricât de precară, între marile forțe europene și eurasiatice care nu ni se arătau, niciuna dintre ele, aliat fidel nouă, decât, în cazul cel mai fericit, aceea de aliat conjunctural.
Marile puteri mai mult sau mai puțin protectoare ne vroiau în această parte de continent un stat tampon. Dar nu unul suveran pe propriile decizii, ci unul cu o politică subsumată propriilor lor interese. România ar fi trebuit să fie așadar suficient de puternică pentru a se pune stavilă Imperiului Otoman și celui Țarist, dar și atât de slabă încât puterile occidentale să-i poată dicta lejer. Grea misie, misia de stat tampon, ar fi putut spune Caragiale. Cu alte cuvinte, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Iar Romania găsise în neutralitate singura ei soluție de supraviețuire ca stat. Diplomatia româneasca a excelat în consecință, în toată aceasta perioadă, prin demersuri temerare în marile centre de putere ale vremii – Viena, Paris, Berlin, Constantinopol, Sankt Petersburg, pentru consolidarea poziției sale independente în concertul european.
Sensibil ca un seismograf la proiectele și acțiunile marilor puteri în zona în care se află România, gazetarul Mihai Eminescu susținea în articolele sale cerința menținerii unei neutralități active în relațiile externe, în conformitate cu interesele țării și ținând seama de conjunctura potrivnică în care ele trebuiau salvgardate.
“Am indicat linia de conduită pe care o credem tradițională și adevărat românească și care consistă în a întreținea relațiile cele mai bune cu toate puterile și a nu se da în afară de la o politică esclusiva”, scria el într-un articol. “Dacă puterile de la Berlin nu ne-au garantat neutralitatea, trebuie ca noi, prin atitudinea ce o vom ținea-o, să nu ne depărtăm câtuși de puțin de la o politică înțeleaptă, care să nu se inspire decât de propriile interese românești, fiindcă este o probă evidentă că o asemenea politică este singura bună pentru România”.
Printr-o politică neabătută de neutralitate, remarca Eminescu, “noi credem că, cu oarecare bunavoință reciprocă, interesele marilor puteri (…) sunt armonizabile și tocmai preponderanța esclusivă a uneia e stricăcioasă unei asemenea armonii”.
Politica de neutralitate, remarca Eminescu, este de altfel tradițională la români și strămoșii noștri “stăteau bine cu toți și nu se apărau decât de agresiune directă”.
Eminescu era pe deplin conștient de copleșitoarea solicitare pe care o implică o politică de neutralitate pentru “o țară mica, cu hotare foarte întinse”, prinsă în calculele politico-diplomatice ale marilor puteri cărora țara risca să le cadă victimă. “Europa toată ne-a lăsat în voia propriei noastre sorți, să ne acuze de rusofilie, de reprezentanți ai puterii slave (…), mai ales că “pentru a da întregii Europe mijlocul de a ținea cumpănă pe malurile Dunării noi ne-am ruinat economicește”.
Promotor constant al neutralității active a țării, Eminescu nu are încredere în alianțele militare, căci partenerii mai puternici nu-și respectă întotdeauna și întocmai obligațiile iar multe acorduri sunt formale, conjuncturale, tactice, în funcție de reacția adversarilor, cu care de altfel marele partener al propriei alianțe poate pactiza, inclusiv pe seama și în detrimentul intereselor României.
Eminescu nu exclude de plano utilitatea alianțelor, dar acestea trebuie să ofere garanții ferme privind respectarea de către parteneri a identității românești și a intereselor naționale ale României. Și el exemplifică riscul de securitate pe care îl poate reprezenta la un moment dat o alianță, când spune că “puterile apusene, în oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în mâinile rușilor decât în mâinile unei Romanii slabe și cu totul dependente de Austria și Germania”.
În mod surprinzător, Eminescu descrie situația conflictuală a vremii sale comparabilă în multe privințe cu actualul context internațional: “O conflagrațiune generală amenință pacea Europei, ne amenință pe noi, bătând la porțile noastre”, iar“noi stăm cu finanțele ruinate, fară administrație, c-un guvern discreditat, înăuntru și-n afară”.
Convingerea lui Eminescu este că “nicicând nu putem nici păstra, nici câștiga nimic prin alianțe cu vecinii (…). Țara noastră, în neutralitate și în defensivă, ar fi neînvinsă cu toată slăbiciunea la care am ajuns”.
În cartea sa de excepție în materie, “Eminescu, securitatea și siguranța națională a României”, George Ene, sintetizează într-o frază conceptul eminescian de politică externă a țării: ”Concluzia desprinsă din aceasta poziție poate fi comprimată în termenii: risc, prudență, neutralitate”.
sursă: ziaristionline.ro, via activenews.ro
