de Daria Gușă
Deși sunt născută în secolul acesta, nu pot spune că mă regăsesc în niciunele dintre formele de divertisment ale generației mele: de la “bubuiala” care acum se numește muzică la reality show-urile unde se promovează noua generație de vedete, de la filme fără mesaj la seriale care celebrează scandalul și bătăile. Termenul folosit în occident pentru cei ce se regăsesc în cultura populară dinaintea timpului lor este cel de “old soul” (suflet bătrân), dar, la ce divertisment se promovează și se aclamă în ziua de astăzi, a fi un old soul și a renunța la vizionarea filmelor ce apar cu mare pompă devine singura opțiune viabilă celor care vor să nu își piardă ultimii neuroni.
Barbie: Și femeile sunt oameni!
Acum 30 de ani apărea filmul Lista lui Schindler (1993), iar melodii precum I Will Always Love You (Whitney Houston – 1993) și Unde dragoste nu e, nimic nu e (Gheorghe Gheorghiu – 1993) erau pe primele locuri în topurile muzicale . Astăzi, toată planeta așteaptă de luni bune ultima apariție de tipul tot filmul e o reclamă, și anume filmul Barbie (2023), până astăzi cel mai de succes film de anul acesta, datorită căruia zeci de lanțuri de magazine din România au vândut produse inspirate din film. Am văzut că la avanpremiera lui din România cam toate vedetele invitate au plecat înainte de final, ceea ce m-a încântat, dar asta nu înseamnă că acesta nu a fost foarte celebrat internațional. Singura problemă găsită de critici nu este subiectul insipid, ci absența unui număr mare de personaje din comunitatea LGBT, care văd păpușile Barbie ca pe un simbol al lor (https://www.nbcnews.com/nbc-out/out-pop-culture/turns-barbieland-isnt-gay-queer-fans-hoped-rcna95541). Ieri am vizionat și eu filmul Barbie, decisă să îi ofer o șansă după ce foarte multe cunoștiințe mi-au spus că a fost un film excelent și că le-a întrecut toate așteptările. Eu nu am avut așteptări deloc, speram ca măcar laudele la adresa mesajului filmului să fie confirmate, Barbie fiind descris ca o satiră dusă la extrem, ce pe lângă aspectul comic reușește și să evidențieze principiile egalității între sexe.
Un scurt rezumat al filmului: Barbie și celelalte păpuși trăiesc în lumea Barbie, în care femeile se află în toate pozițiile de putere, iar bărbații (păpușile Ken) nu au niciun rol în afară de a fi acolo pentru femei. Printr-un portal deschis între lumea reală și lumea Barbie, descoperit atunci când Barbie își pierde perfecțiunea (tragedie- o dor picioarele de la tocuri și îi apare niște celulită pe coapse), Barbie și Ken călătoresc în lumea reală și observă patriarhia prezentă în aceasta. Astfel, Ken încearcă să o introducă și în lumea Barbie drept protest, inversând astfel rolurile sexelor. Am multe critici la adresa filmului, iar deși interpretarea artei cinematografice ține de preferințe și gusturi personale, eu nu îmi pot imagina ce au putut considera spectatorii atât de amuzant încât au râs în hohote tot filmul.
În primul rând, filmul nu este amuzant. Deloc. Eu sunt o mare amatoare de comedii și înțeleg dorința spectatorilor de a se relaxa și râde pentru câteva ore, dar Barbie nu a avut nici măcar o glumă, bazându-se pe faptul că atâta timp cât personajele sunt implicate în niște situații ce arată cât de aparent maltratate sunt femeile în ziua de astăzi și cât de ridicol pare ca un bărbat să fie de asemenea marginalizat sau uitat. În al doilea rând, mesajul feminist a fost foarte evident și deloc complex, personajele exprimând clar și concret dar într-un mod exagerat idei despre problemele pe care le întâmpină femeile zi de zi. Nu a fost nevoie ca nimeni din cinematograf să gândească sau să deducă ceva din film, totul a fost explicat fățiși pentru a nu deranja spectatorii cu nevoia de a trage singuri vreo concluzie. Mesajul de final al filmului este că Barbie nu trebuie să fie perfectă ci poate fi umană, iar Ken nu trebuie să fie definit doar de relația lui cu Barbie. Totuși, Barbie se îngrijorează că Ken s-ar putea supăra pe ea, iar în ultimul cadru al filmului merge la ginecolog, astfel anulând morala referitoare la independența reciprocă a sexelor. Dar, pe lângă satira lipsită de element comic, Barbie ne reamintește că și femeile sunt oameni! În caz că a uitat cineva, și femeile au sentimente, și femeile pot avea poziții importante, și femeile pot maltrata bărbații (deși nu este la fel de grav ca în cazul reciproc), și, cel mai important, femeile se întristează dacă le apare celulită!
Ramon: Dacă nu ești vedetă, nu exiști!
Singurul film la fel de lipsit de morală pe care l-am mai văzut vara aceasta a fost Ramon (2023), alt film-reclamă, faimoasa producție a lui Pavel Bartoș care după ce a făcut furori în cinematografe a ajuns pe locul întâi în topul celor mai vizionate filme de pe Netflix în timp-record (https://www.paginademedia.ro/stiri-media/ramon-pavel-bartos-primul-loc-netflix-21276195). Ramon este, pe șleau, un țăran care se îndrăgostește de o faimoasă cântăreață, urmărind-o până la București, dar care în urma unei serii de peripeții își dă seama că de fapt este îndrăgostit de o femeie a străzii. Pe lângă povestea insipidă și personajele simpliste implicate în comedii de situație rudimentare, ce deseori nu urmăresc un fir narativ logic, Ramon perpetuează și cultura influencerilor în România, cunoscutul vlogger Selly devenind unul dintre personajele principale în goana lui după live-ul perfect pe Instagram. Singura salvare a lui Ramon în urma accidentelor sale nefericite ce îl transformă în presupus criminal devine astfel videoclipul lui Selly și atenția primită de la vedete. Deci, să mulțumim lui Dumnezeu pentru Facebook și pentru televiziunile de scandal! Numărul mare de vedete implicate în această producție, de la Smiley la Andreea Esca, toate gata să promoveze multitudinea de produse la care filmul face reclamă, reușește să distragă spectatorii de la trista reprezentare a realităților Bucureștiului, care devine un oraș al furtului, al vedetelor, al oamenilor străzii și al influencerilor. Astfel, călătoria lui Ramon ne reamintește de ce a devenit cel mai important în ziua de astăzi: dacă nu ești vedetă, nu exiști! Dacă nu te urmărește Selly pe o trotinetă electrică cu scopul de a te include în postările lui de pe Instagram, nu exiști!
Deviza permanentă: Las’ că se poate și mai rău!
Seriale precum Bridgerton (2020), unde istoria este dată la o parte pentru a reimagina un trecut unde oamenii de culoare au titluri nobiliare chiar în Marea Britanie, țara unde la acea perioadă trăiau milioane de negrii în sclavie, sau Squid Game (2021), în care oameni îngropați în datorii sunt tratați ca animale, ba chiar majoritatea omorâți, pentru șansa de a face bani rapid și pentru amuzamentul celor bogați, sunt cele mai vizionate în mediul online. La noi, cele mai vizionate seriale sunt Lia: Soția soțului meu (2023), un serial care încurajează gelozia și reacțiile extreme, și Clanul (2022), unde alte povești întortocheate de familie sunt la apogeu, reamintindu-le românilor că se poate duce și mai rău în țara asta, deci nu cumva să presupună sau să aibă timp să se gândească că ar fi timpul să iasă în stradă și să ceară condiții mai bune de trai. Astfel, toate serialele de succes din România se bazează pe nevoia de a le reaminti românilor de expresia ce întotdeauna justifică toate nedreptățile la care sunt subjugați zi de zi: Las’ că se poate și mai rău!
Acum douăzeci sau treizeci de ani, cele mai vizionate emisiuni erau talkshow-urile, unde seară de seară erau invitați experți pentru a discuta realitățile zilei și a le explica telespectatorilor. Astăzi, audiențele cele mai mari le fac reality show-urile, emisiuni în care oameni cât mai needucați discută subiecte cât mai neimportante. O situație ce nu poate fi descrisă altcumva decât drept o decădere culturală de gravă anvergură.
Sunt sigură că și voi ați văzut una dintre miriada de reclame la reality show-ul Insula Iubirii, în care cupluri sunt despărțite și tentate cu niște “ispite” tinere și arătoase, sperând că se vor înșela și își vor distruge relațiile. Cuplul și familia devin niște victime secundare în această goană după faimă, bani și audiență. Să nu mai discutăm de show-uri precum Bravo, ai stil! unde sub pretextul modei se promovează tinere cât mai scandalagioaice și indecente, care în schimbul unor certuri penibile și trase de păr în fața camerelor de filmat își pot îndeplini visul generației mele: să adune câteva mii de urmăritori pe rețelele sociale și să devină influencer-ițe, adică să primească bani de la companii pentru a le promova produsele mai mult sau mai puțin calitative. De la sintagma populară de acum un deceniu, “Dacă nu ai facebook, nu exiști”, generația mea a ajuns la o nouă extremă: ”dacă nu ai 10.000 de urmăritori, nu ai viitor”. Prin această închipuire că un cont de Instagram este acum cariera lor, fete de pretutindeni se îmbată cu apă rece și se încurajează reciproc să se înjosească cât mai mult posibil, și astfel, să devină cât mai populare. Dar cine se mai gândește la respectabilitate când are ocazia să se plimbe în mașini de lux și să se îmbrace de firmă?
Originalitatea devine mai puțin profitabilă decât remixarea
Festivalurile de muzică techno și house continuă să fie la apogeu, cu sute de mii de participanți care traversează țara pentru a consuma diferite substanțe ce îi vor ajuta să “înțeleagă” mesajul ascuns transmis de aceste melodii făcute la calculator. Dar, pentru a se bucura de și mai multă popularitate, s-a pornit moda remixării unor melodii vechi și îndrăgite, lipsa de creativitate a artiștilor devenind sursa succesului lor. Chiar Andra, cântăreață iubită de toți românii datorită ritmurilor și versurilor ei originale, a decis să remixeze melodia lui Dan Spătaru, Nu m-am gândit la despărțire. Remixare însemnând păstrarea liniei melodice faimoase, dar în loc de instrumente folosind calculatoare și sunete sintetice. Melodia Andrei are acum de șase ori mai multe vizionări decât originalul, iar tinerii nici nu mai știu cine este Dan Spătaru, dar cu siguranță știu că îmbrăcat în costum roz, jucând rolul de Don Juan în videoclipul Andrei, este chiar soțul ei, Cătălin Măruță. De la generația rocknroll a părinților mei, cu chitarele și tobele ei, am ajuns la generația mea, care a “evoluat” atât în materie muzicală încât nici nu mai are nevoie de instrumente, niște înjurături și aluzii la acte sexuale peste un fundal sonor creat la laptop fiind destul pentru a-i încânta pe ascultătorii ce se bat pe bilete la Untold sau Neversea, nepăsându-le că prețul acestora este jumătate din salariul părinților lor.
Producția culturală a generației mele este, din păcate, o continuare a capitalismului și consumerismului ce afectează toate celelalte aspecte ale vieții contemporane. Totul este scos pe bandă rulantă, iar scopul principal este limitarea gândirii prin emisiuni și filme ce nu inspiră nimic în afară de râsete și răsuflări ușurate de tipul “ce bine că nu sunt la fel de prost ca ăla”. Rămași lipiți de ecranele televizoarelor deștepte (Smart TV), oamenii devin din ce în ce mai proști și mai leneși, consolându-se doar cu gândul că toți din jurul lor fac același lucru. E trendy să te uiți la Barbie, e trendy să asculți muzică făcută la calculator, e trendy să nu gândești, e trendy să repeți ce a spus influencerul tău preferat… și, ce să mai, e trendy să fii prost!
