Autor: Petrișor Peiu
În ziua de 16 mai 1812, Imperiul țarist s-a mărit înghițind jumătatea estică a Moldovei, paradoxal, într-unul dintre cele mai proaste momente ale prezenței sale continentale din istoria sa pre-revoluționară. În acele zile, țarul Alexandru I trăia cu frica glorioasei armate franceze și singura lui preocupare era să-și fortifice granițele în vederea pregătirii pentru iminentul atac pe care Napoleon Bonaparte se pregătea să-l dea. Rusia se afla, atunci, în pragul unei imense catastrofe militare căci, formal avea de înfruntat o alianță dintre Franța, Prusia și Austria și se afla în război (mai mult naval și simbolic) cu Marea Britanie. Iar în vreme ce negocierile de pace de la București se desfășurau în ritmul lent al diplomației orientale, țarul îl ținea la București pe cel mai bun militar al său, feldmareșalul Mikhail Illarion Golenishchev-Kutuzov Graf von Smolensk (care avea să devină eroul campaniei de apărare anti-napoleoniene, în pofida urii profunde nutrite de către țar) împreună cu un efectiv important de trupe, în condițiile în care frontul atacului principal franțuzesc (câmpia poloneză) era insuficient apărat. În acel moment, Alexandru ar fi avut nevoie de Kutuzov și de armata sa pentru luptele împotriva preconizatei invazii franceze, deci, rușii negociau pacea de la Hanul lui Manuc cu timpul lucrând împotriva lor.
Ei bine, principatul Moldovei și-a pierdut jumătate din teritoriu, deși ocupantul rus era aproape înghesuit la colț. Și totul s-a întâmplat dintr-un amestec de ticăloșie al marilor puteri și de incompetență sau trădare al funcționarilor Sublimei Porți.
16 mai 1812 încheia cel de-al nouălea război ruso-otoman și primul centrat pe lupta pentru cucerirea principatelor române. Războiul începuse în condiții tulburi, în 1806, atunci când otomanii, încurajați de victoria francezilor lui Napoleon în celebra bătălie de la Austerlitz (2 decembrie 1805), i-au detronat pe fanarioții aflați în scaunele de la București și Iași, Constantin Ipsilanti și Alexandru Moruzzi, pentru vina de a complota cu Moscova împotriva sultanului. Simultan, trupele franceze au ocupat Dalmația, apropiindu-se de posesiunile balcanice ale turcilor și de principatele române, vasale Sublimei Porți. Este astăzi destul de clar că gestul din 1806 de mazilire a celor doi domnitori fanarioți fusese comis de către sultanul Selim al III-lea la instigarea Parisului, dornic să-i vadă pe ruși ocupați în răsăritul continentului, cât mai departe de războaiele din centrul Europei. Numai că reacția rușilor la gestul lui Selim al III-lea a fost violentă și imediată: o armată țaristă de 40 000 de oameni a ocupat imediat principatele Moldova și Țara Românească, iar flota rusă a distrus flota otomană în două bătălii sângeroase, cea a Dardanelelor și cea de lângă peninsula Athos.
Era, practic, primul război ruso-turc care avea ca miză fățișă stăpânirea țărilor române și primul în care marile puteri continentale își puneau problema să negocieze un statut pentru aceste două state vasale Porții.
„Diplomația internațională” a funcționat împotriva românilor.
Trecuseră 100 de ani de la încheierea tratatului de la Luțk , pe 2 aprilie 1711, dintre voievodul Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare, care prevedea, încă din primul articol ca „domnul Moldovei cu toți boierii mari și cu nobilii ei și cu locuitorii de orice stare ai slăvitului neam moldovenesc” să stea de acum înainte sub ocrotirea țarului, urmând să-i depună jurământ de ascultare, mai întâi în taină, până la intrarea oștilor ruse în principat, iar până atunci voievodul să-i poarte credința tăinuit „prin corespondență și prin alte chipuri.” Pe lângă recunoașterea unei dinastii ereditare la Iași, în afara jurisdicției Sankt Petresburgului, tratatul de la Luțk îi mai oferea două puncte importante lui Cantemir: moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-și strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei, iar granițele recunoscute ale principatului sunt clar menționate și „conforme drepturile antice (adică vechi) ale Moldovei” râul Nistru, Camenețu, Bender, cu tot Bugeacul, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei și cu Polonia. Extrem de interesant, prin tratatul de la Luțk, Petru cel Mare se angaja să nu numească domnitor nici în Țara Românească și să respecte și acolo principiul unei dinastii locale ereditare. Cu excepția „protecției rusești” și a graniței pe Nistru, tratatul de la Luțk prefigura convenția de pace de la Paris, din 1856.
Cert este, însă, că odată cu insuccesul trupelor țariste din Moldova în 1711, tratatul de la Luțk, scris cu mâna sa integral de către voievodul Cantemir, devine caduc și astfel se îngroapă definitiv ideea ca românii din cele două principate să poată participa la decizia privind propria lor statalitate. Practic, viitorul celor două principate urma să fie decis integral de către conflictele și compromisurile marilor puteri. Nimic nu mai era în mâna administrațiilor de la București și Iași, totul se mutase la Paris, Londra, Istanbul și Sankt Petersburg.
Este, cred, interesant să vedem cum a funcționat „diplomația internațională” în cazul românilor. Ei bine, după începerea celui de-al nouălea război ruso-turc, cel cu miza principatelor Moldova și Țara Românească, primul tratat internațional semnat de către marile puteri este cel de la Tilsit, din 7 iulie 1807, tratat de pace dintre Franța și Imperiul Țarist. Ei bine, la articolul 22 găsim referirea la cele două principate: „ trupele ruse trebuie retrase din Moldova și Valahia, dar cele două provincii pot fi ocupate de către soldații Înălțimii sale (Țarul Alexandru) până la ratificarea unui tratat de pace dintre Rusia și Imperiul Otoman” (sursa: https://www.napoleon-series.org/research/government/diplomatic/c_tilsit.html ). Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns, dar Napoleon i-a dat mână liberă țarului să păstreze țările române până când i-ar fi convenit o pace cu sultanul. Oricum, nici nu se uscase bine cerneala pe pacea de la Tilsit, că Bonaparte și Alexandru au început să negocieze o nouă înțelegere, de data aceasta secretă, dintre cele două imperii, negociere care a devenit cunoscută prin convenția de la Erfurt din 12 octombrie 1808, ultima întâlnire dintre cei doi împărați. Surpriză sau nu, la articolul 5 al actului de la Erfurt se preciza, negru pe alb, că: „cele două înalte părți contractante (adică Rusia și Franța) se obligă ca o condiție absolută a păcii cu Anglia să fie recunoașterea de către Anglia a Finlandei, Valahiei și Moldovei ca făcând parte din Imperiul țarist” (sursa: https://www.napoleon-series.org/research/government/diplomatic/c_erfurt.html ). Mai clar spus, Napoleon îi promitea cele trei provincii de mai sus țarului Alexandru dacă rușii i-ar fi sprijinit pe francezi în disputa cu englezii.
Deznodământul- zodia cinismului
Ei bine, între timp războiul curgea spre unul pozițional, căci victoriile terestre ale rușilor contra armatei otomane nu erau decisive și nu puteau face Sublima Poartă să semneze un tratat de pace defavorabil. În acel moment, în 1811, călcându-și pe onoare, țarul îl aduce la conducerea armatei de lângă Dunăre pe feldmareșalul Kutuzov, cu misiunea de a aduce o victorie decisivă, care să îi aducă pe turci la masa tratativelor de pace. Iar Kutuzov își pune la lucru priceperea și experiența și obține două victorii decisive împotriva armatei comandate chiar de către marele vizir Lal Aziz Ahmed Pașa, în noiembrie 1811. Aceste victorii au fost atât de clare, încât rușii s-au forțat să-l facă scăpat pe marele vizir, de teamă ca, acesta odată capturat nu mai avea voie să negocieze pacea, conform uzanțelor otomane.
În acest context, turcii și-au trimis la Giurgiu diplomații, conduși de către un anume Dimitrie Moruzzi, să negocieze pacea. Acesta era fiul unui domnitor fanariot al Moldovei, Alexandru Moruzzi (1777-1782), ginere al altui fanariot înscăunat la București și la Iași, Nicolae Mavrocordat. „Negocierile de pace” erau de fapt un complicat război al nervilor, căci turcii așteptau startul invaziei franceze în Rusia, iar rușii presau pentru încheierea păcii înainte de așteptata invazie a lui Napoleon.
Marea problemă era aceea că rușii nu acceptau o pace fără câștiguri teritoriale. Ca urmare, prima propunere de pace venită de la țar cerea ca Rusia să primească Moldova de la Nistru până la Siret. Kutuzov nu le dă turcilor propunerea țarului, ci le cere acestora Basarabia (așa se numea atunci Bugeacul) plus întreaga Moldovă. Ca răspuns, marele vizir personal propune granița pe Siret, dar Kutuzov respinge ideea.
Este adevărat că, la Istanbul, se duceau adevăratele negocieri de pace între reprezentanții sultanului și ambasadorii marilor puteri, ai Franței și ai Marii Britanii, în principal, iar ai Austriei și Prusiei ocazional. Englezii au beneficiat la aceste negocieri de o vulpe șireată, un anume Stratford Canning, vărul ministrului englez de externe, George Canning. Acesta se afla la Istanbul încă din 1808, ca secretar al ambasadei și, între timp, devenise chiar ambasador. Anglia dorea o pace rapidă turco-rusă, în vederea coalizării insulelor britanice cu rușii contra lui Napoleon, în vreme ce Franța își dorea un prelungit război ruso-turc, pentru a-i avea pe ruși blocați la Dunăre. Iar britanicul Canning a avut câștig de cauză, căci a apelat la un truc: i-a scris direct țarului și i-a propus o mediere cu otomanii, prin intermediul contelui Ludolf, consul în Sicilia. În cursul corespondenței cu țarul, britanicul Canning avansează și soluția de compromis: granița pe Prut, adică înjumătățirea Moldovei (sursa: Șeyma Dereci, The Role of British Ambassador Stratford Canning in the Negotiations of the 1812 Treaty of Bucharest- https://www.academia.edu/32379009/_The_Role_of_British_Ambassador_Stratford_Canning_in_the_Negotiations_of_the_Treaty_of_Bucharest_Turkey_at_the_Beginning_of_21st_Century_Past_and_Present_Ed_R_Efe_St_Kliment_Ohridski_University_Sofia_s_114_134_Kas%C4%B1m_2015_ )
Între timp, negocierile formale de pace s-au mutat de la Giurgiu la București, pe 12 ianuarie 1812, în hanul deținut de spionul rus Manuc Bey. Abia pe 2 mai 1812, imediat după anunțul alianței anti-rusești dintre Franța, Austria și Prusia, rusul Italinsky îi scrie lui Canning pentru a face concesii. Începe astfel un proces, finalizat la 16 mai, după ce feldmareșalul Kutuzov, neînduplecat încă de a accepta o graniță mai retrasă decât Siretul, a fost dublat cu amiralul Șicagov, la conducerea negocierilor. Turcii, la rândul lor se lasă convinși de Canning și, pe 9 mai 1812, Galip Efendi îi autorizează pe diplomații de la hanul lui Manuc Bey să semneze pacea.
Sultanul Mahmud al II-lea a rezistat timp de două săptămâni să accepte semnarea finală a păcii la București, până pe 28 mai 1812. Iar pe 2 iunie s-a ratificat tratatul de pace de către sultan, permițând o alianță formală între ruși și turci și dând rușilor mână liberă să se apare cu întreg efectivul de invazia franceză iminentă. Mult mai târziu, cu doar o zi înainte de invazia franceză, a venit și apostila țarului pe documentul de la București. Dar zarurile erau deja aruncate și rușii își securizaseră frontul dunărean și obținuseră deja teritoriul dintre Prut și Nistru.
Tratatul de la București din 16 mai 1812 a reprezentat, în ultimii 200 de ani, baza tuturor revendicărilor rusești sau sovietice asupra Basarabiei și a reprezentat principalul obstacol ridicat de Moscova împotriva revenirii Basarabiei la patria sa, România.
Imediat după semnarea păcii, sultanul a dispus decapitarea propriului demnitar care a semnat tratatul, fanariotul Dimitrie Moruzzi, acuzându-l de trădare. A fost doar un spectacol pentru public căci, în realitate, adevăratele negocieri, purtate la Istanbul, cu medierea britanicului Stratford Canning, au condus la granița de pe Prut.
Și, totuși, a cui a fost Basarabia?
Am văzut cine și cum a negociat ciuntirea Moldovei în 1812, dar nu pot să închei această amară povestire despre rolul nefast pe care așa-zisa „diplomație internațională” l-a jucat în dezmembrarea principatului românesc al Moldovei, fără a reaminti tuturor celor care condamnă astăzi unionismul de pe ambele maluri ale Prutului de existența în istorie a celui dintâi mare cărturar pe care lumea l-a primit de aici. Dimitrie Cantemir, căci despre el este vorba, a scris două lucrări esențiale : „Hronikon a toată Țara Românească (carea apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteneasca și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, Împăratul Râmului ” și „ Descriptio Moldavie ” în care indică, fără putință de tăgadă, identitatea română comună a populațiilor din Moldova și Țara Românească. Iată, de exemplu, ce scrie Cantemir în prima lucrare, negru pe alb: „Înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori imi sunt toți locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni – căci au luat în stăpanire mai multe locuri muntoase) își dau și ei la fel numele de români, iar țării lor de Țara Româneasca, adică în latinește: Terra Romana.”. Și tot acolo: „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacica, nici moldoveneasca, ci româneasca, astfel ca, daca vrem sa-l intrebam pe un strain de stie limba noastra, nu-l intrebam: «Scis moldavice?», ci «Stii româneste?», adica (in latineste): «Scis Romanice»? Iar daca aceste neamuri n-ar fi la obarsia lor romani, cum, ma rog, ar fi putut sa-si ia, prin minciuna, si numele, si limba romanilor?…”
Așadar, există un singur răspuns pentru cei care se întreabă de la cine a fost luată Basarabia la 1812 și a cui era atunci și cui ar trebui să-i revină acum: Basarabia a fost a românilor, li s-a luat românilor și trebuie să se întoarcă la români. Inclusiv la românii majoritari de acolo, dintre Prut și Nistru!
