Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com
Praful de pușcă este produs în România încă din Evul Mediu, țara noastră având o largă tradiție. Producem praf de pușcă înaintea multor țări europene, începând undeva din secolul al XIV-lea. În vremea în care nemții și-au inventat o legendă cu descoperirea prafului de pușcă de către un călugăr, aici „prăfăriile” lucrau din plin. După Unirea Principatelor, printr-un decret din 1861 dat de Alexandru Ioan Cuza, ia naștere baza industrială de producere a prafului de pușcă prin înființarea Fabricii de Pulbere de la Dudești. Astfel, organizării anterioare bazată pe mici „prăfării” îi ia locul un complex industrial major care a statutat trecerea Regatului într-o nouă epocă.
Ca să înțelegeți cât de mare este tradiția fabricării prafului de pușcă pe teritoriul României, vă voi mai spune doar un element de fapt divers: rețeta originală a cârnaților de Burdujeni, de acum mai bine de 120 de ani, conține o cantitate infimă de silitră(azotat de potasiu, un ingredient cheie în praful de pușcă). Adăugarea sa s-a făcut pentru conservare și culoare.
În vremea lui Ceaușescu industria de apărare duduia, constituindu-se într-un furnizor major pe piața mondială de armament. Însă, după Revoluție, întreg complexul industrial a intrat în paragină. Motivul? Prostul management și interesele ocupantului extern. Ar trebui să știți că fabricarea prafului de pușcă nu e ceva complicat. Probabil realizați asta. Dar hai să înțelegem, pe scurt, cam care sunt etapele.
În principal, compoziția e un amestec de trei ingrediente: salpetrul(azotatul de potasiu), cărbunele din lemn moale(salcie, tei) și sulful. Performanța prafului de pușcă este dată de gradul de purificare al salpetrului și al sulfului, precum și de prepararea cărbunelui. După purificare cele trei componente se amestecă în proporții precise, în funcție de rețetă, în două etape: prima dată mecanic, cu ajutorul unor tamburi rotativi, după care întreg amestecul este umezit(pentru a se reduce riscul de aprindere) și măcinat sub presiune pentru a forța moleculele amestecului să se întrepătrundă. Așa se naște praful de pușcă. Un procedeu rămas neschimbat de secole.
Puteți lesne înțelege că avem de-a face cu un proces simplu, pentru care există suficient know how local. Doar că, ce să vezi? În loc ca industria autohtonă să reia producție, întrucât are baza materială suficientă pentru un astfel de proces industrial, auzim că vine „investitorul strategic” Rheinmetall care ne anunță că va construi aici „cea mai modernă fabrică de pulberi din lume”. Măi să fie, tocmai ce ne-am trezit cu nemții investitori strategici în domeniul ăsta pe care-l stăpânim de secole! Nu trebuie să negăm cunoștințele extinse ale Germaniei în domeniu, dar pulberile deja nu mai înseamnă mare lucru din punct de vedere al inovației.
OK, până la urmă am putea crede că e în regulă, doar că treburile par de-a dreptul sulfuroase și, ca să fie treaba treabă, sunt parafate de clauze secretizate. Prin contractul semnat la inițiativa USR(I), Rheinmetall pune mâna pe 51% din acțiunile viitoarei fabrici de producție a pulberilor, în condițiile în care nu este deloc clar dacă va aduce vreun sfanț din investiția de 500 milioane EUR. Este foarte posibil să se spună că Rhenmetall vine cu know how-ul în timp ce proștii de români cu restul, adică bani și personal calificat. Tare, nu-i așa? O nouă țeapă adâncă, prin intermediul căreia brava armată autohtonă aruncă în aer industria militară de-aici, privatizând-o în cel mai păgubos mod posibil.
Citiți articolul integral pe trenduri.blogspot.com!
sursă: trenduri.blogspot.com
