Autor: Dan N. Doboș
Privind la echipa națională de fotbal actuală, exclamăm și noi aidoma lui Crăcănel din D’ale carnavalului: O mai iert acum, dar dacă s-o mai întâmpla încă o dată… hotărât mă însor! E ridicol, dar n-avem altă națională, n-avem altă Românie. Ca microbiști, suntem condamnați la această dragoste imposibilă, chit că am fost înșelați de nenumărate ori. România descoperă, stupefiată, că naționala ei nu mai joacă fotbal, ci practică un teatru de umbre chinezești, în lumina „nocturnelor” de zeci de milioane de euro, cheltuiți de statul român în vremea în care credeam cu toții că lipsa stadioanelor îi împiedică pe-ai noștri să lege cinci pase.
Orice catastrofă de asemenea magnitudine are o cauză socială profundă, iar în cazul echipei care a fost condusă acasă de ultima selecționată de fotbal din lume merită să privim cu un zâmbet amar către felul în care a crescut generația care e acum piciorul de lut al unui colos prăbușit în el însuși. Cine sunt băieții ăștia, născuți între 1998 și 2004? Cum au crescut? Ce au mâncat? Ce au învățat ei la școală? Ce i-a învățat societatea noastră? Hai să vedem!
Copilărie fără competiție = națională fără nerv
Pe vremuri, băiatul român învăța disciplina din două surse clare: de la școală și de la tata. Dacă una dintre ele lipsea, compensa vecinul de la doi sau vreun unchi cu o scatoalcă moralizator-amicală. „Vai, ce urât!” se vor oripila mimozele activiste și pedagogii de școală nouă. Mda. Urât, dar eficient.
Între 1998 și 2008 însă, școala s-a preschimbat într-un fel de ONG al stimei de sine. E un loc al autodescoperirii și nu unul de învățătură. Leneșul clasei a devenit „un copil cu probleme de concentrare”, prostul clasei e „un exemplu clasic despre necesitatea incluziunii”, iar obraznicului clasei i s-a zis „Ai ADHD!” Deodată, copilul trebuia „să se exprime”, nu să se depășească, „să participe”, nu „să performeze”. Culmea, nimeni nu se întreabă despre frustrările premiantului care se vede notat aidoma mediocrului din motive strict ideologice.
Profesorii au fost deposedați perfid de orice unealtă a autorității. Administrativ li s-a impus să „țină de elev”, salariile li s-au corelat cu notele și de aici au apărut clasele în care jumătate dintre copii au media generală 10. Dacă ridică tonul, abuzează verbal, iar corecțiile corporale sunt fapte penale. Combinate cu starea de perpetuă sărăcie a corpului profesoral, aceste lucruri au dus la lipsa oricărui respect față de dascăli și a sfârșit repede pe un palier superior: respingerea oricărei forme de autoritate.
Poate că așa se naște generația ideală pentru orice societate. Deși e limpede că o asemenea politică nu ocrotește, ci doar amână confruntarea tinerilor cu propria persoană și cu realitatea socială dură, unde competiția e fundamentul oricărei economii sănătoase. Cert este însă că, în fotbal, mingii i se fâlfâie ventilul dacă e lovită de o bestie egoistă sau de un tip cu manichiură perfectă și cu mentalitate de jucător de șah: o tură tu, o tură eu. Chestiunea este despre cine fuge mai repede, cine lovește mai tare, cine sare mai sus. Citius, altius, fortius… cum se zice la Olimpiadă.
Echipa națională de azi joacă exact ca un copil crescut în cultura „nu contează scorul, important e că participi”: pase lente, orgolii mari, reacție slabă la stres și o preferință evidentă pentru confortul psihologic în locul luptei reale.
Alimentația modernă = corp românesc
Dacă la școală nu mai aveai competiție, măcar acasă aveai chipsuri. Generația 1998–2003 este prima care a crescut într-o Românie care experimenta pentru prima dată accesul permanent la dulciuri ieftine, sucuri fosforescente, cornuri cu arome trăsnitoare și alte asemenea delicii care au construit un grup cu temperament exploziv, de la excesul de zahăr, dar cu mușchi de gumilastic. Aici trebuie subliniat și faptul că, din 2008, a explodat și fenomenul hipermagazinelor: așa-zisa ciocolată nu se mai cumpăra la tabletă, ci la bax, sucurile chimicalizate erau disponibile în pachete de capacitatea unei damigene de pe vremuri, salamurile cu vagi urme de carne musteau de monoglutamatul de sodiu, care dă adicție. Înghețata se vindea în recipiente de dimensiunile glastrelor și avea arome pe care le regurgitai apoi vreo două zile, la fel ca fumul sintetic în care erau muiate cărnurile injectate cu tot felul de prostii.
Sunt celebre povestirile membrilor Generației de Aur care, întorși acasă în antrenorat, au constatat ce mâncau chiar profesioniștii: sarmale, pizza, cașcaval pane, toate udate cu bere la PET. Ce să ne mai mirăm că un fost mare talent al fotbalului românesc s-a pierdut prin fum de grătare și ritmuri de manele când porecla lui era „Sărmăluță”?
Este fascinant să vezi cum, nici măcar după ce au plecat în Vest, jucătorii noștri tineri, frumoși, cu tehnică, nu pot recupera anii de dezvoltare biologică, în care au mâncat aiurea. De aici provin lipsa de rezistență, accidentările și lentoarea care îi fac să se topească după minutul 60 ca niște sandvișuri cu maioneză lăsate la soare.
Adevărul e crud: alergăm în preliminarii cu corpul unei națiuni crescute între punga de pufuleți și o tabletă încărcată. E greu să învingi Norvegia, ai cărei jucători au crescut cu hering marinat când ai metabolismul setat pe parizerul de cinci lei kilogramul.
Triumful combinației = calea spre mediocritate
Poate niciun alt fenomen nu definește mai bine România anilor 2005–2015, în care s-au format ca oameni actualii tricolori, decât apariția culturii „banului rapid”. Copiii au învățat devreme că munca serioasă, grea, repetitivă este pentru naivi. De unde? Din versurile manelelor, din doctrina fotbalistico-faraonică Becali, din imaginile unor confrați care conduc mașini scumpe, din panseurile prăfuitului Adrian Mutu, din aburul banilor negri, al pariurilor și al blaturilor care plutește nevăzut undeva la intrarea în vestiare.
Rețeta succesului le-a fost clară deci încă din copilărie: puțin „bulan” ca să te vadă un antrenor, ceva „sânge în instalație”, ca să negociezi un salariu mult peste valoarea ta și „un tovarăș” setat pe „combinații”.
Această mentalitate, strecurată delicat în ADN-ul generației, a migrat firesc și în fotbal. Jucătorii visați de societate nu sunt cei care muncesc zece ani în obscuritate, ci cei care prind un transfer cu poze frumoase pe Insta. Iar acest transfer nu este începutul adevăratei lor cariere, ci scopul pentru care s-au apucat de fotbal. Important este să-și ia salariul și nu să adune trofee. Ei sunt ca vestiții instalatori care întreabă „dar cine v-a lucrat aici”, iau banii și lasă în urmă un dezastru și mai mare.
Ilustrativ în sensul celor de mai sus este diferența de atitudine (adică de implicare, de cum „pun osul”) între meciurile echipei de club și cele ale naționalei. Mulți jucători uimesc în campionatele lor, pentru ca, odată bifată încă o selecție, să trateze convocarea cu mare atenție, nu cumva să „se rupă”. Deși nu are (sau poate că da) legătură cu naționala, cel mai limpede se vede asta la FCSB, unde oamenii nu mai înțeleg ce se petrece: băieții joacă bine în Europa, dar catastrofal în campionat. Dar nu e chiar așa un mister… Ia să le dea primele în funcție de punctele acumulate în orice competiție și nu pentru minutele jucate în Europa! Ia să vedeți cum o să moară băieții pe teren și cu Metaloglobus!
Cu tot respectul și regretul: componenții naționalei par astăzi mai degrabă o gașcă de Chiriaci, „tejghetari și oameni de încredere” ai lui jupân Dumitrache – FRF, care privesc cu un ochi la sertarul cu încasări și cu celălalt la cuconițele din jur. Totul pare un sprint spre următorul salariu, nu un maraton spre glorie.
I s-a spus „Generația de Suflet”. Mai exact ar fi „Generația de Sufleu”. Fiindcă e formată din jucători umflați artificial, fățoși și galbeni la intrarea pe gazon, așa cum e sufleul când este băgat în cuptor. La ieșire, adeseori preparatul se tuflește tragi-comic. La fel ca Generația…
Naționala României nu pierde în preliminarii pentru că are ghinion, pentru că n-avem stadioane sau pentru că UEFA, arbitrii sau bosniacii ne persecută. Nu. Rezultatele sunt produsul felului în care se poate exprima o generație crescută fără competiție, deci fără nerv, fără disciplină, deci fără valori și lideri, fără rigoare alimentară, deci fără corp, fără cultură a efortului, deci fără caracter sportiv.
Pe teren, băieții noștri nu fac decât să traducă în limbajul pasei greșite și al sprintului ratat ceea ce societatea le-a oferit: un amestec seducător de libertate prost înțeleasă, confort psihologic și anxietate colectivă. Și dacă vreodată vom avea din nou o națională de luptători, nu va fi pentru că am găsit un selecționer magic, ci pentru că vom fi crescut, în sfârșit, o generație care să creadă în efort, nu în scurtături.
Până atunci, hai că batem pe careva, mergem la Mondial, unde… mai vedem noi!
sursă: idebate.substack.com
