De ce tranziția energetică este o himeră

Autor: Guy Mettan

Potrivit bunului simț, nu există nicio îndoială: după milenii lungi ale epocii lemnului, omenirea a intrat în epoca cărbunelui în 1800, apoi în cea a electricității și petrolului în 1900 înainte de a trece la era atomică în 1950 și în cele din urmă la era energiei regenerabile, la începutul anilor 2000. În așteptarea tranziției anunțate a epocii hidrogenului în 2050.

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Consumul global de lemn a crescut de la 2,5 miliarde de tone în 1961 la 3,9 miliarde în 2020. Producția de cărbune aproape s-a dublat între 1960 și 2020 și continuă să crească în ciuda tuturor tratatelor verzi, COP și a altor baliverne privind tranziția verde. Același lucru este valabil și pentru petrol, gaze și alte surse convenționale de energie primară, cum ar fi sistemele hidraulice. Chiar și ponderea energiei nucleare tinde să crească în ciuda închiderii centralelor în Europa. În mixul energetic global, 77% din energia primară provine din cărbune, petrol și gaze, energia eoliană și solară furnizând mai puțin de 5% din total.

Într-o carte foarte stimulantă, istoricul în științe și mediu Jean-Baptiste Fressoz reînnoiește istoria mondială a energiei fără a ascunde cenușa sub covor (Fără tranziție. O nouă istorie a energiei, Ecocène Seuil, 2024). El începe prin demontarea „fazismului”, anume a acelei manii pentru a periodiza istoria umană în etape care s-ar succeda una după alta. În realitatea economiei materiale, nu este cazul.

Apariția cărbunelui a dus la creșterea consumului de lemn, nu la înlocuire. Nevoia de lemn de foc a scăzut ușor, dar consumul de grinzi miniere și feroviare a crescut amețitor. Astăzi, lemnul este încă popular, chiar dacă este folosit în alte scopuri: fabricarea de miliarde de paleți și milioane de tone de ambalaje din carton și hârtie, în timp ce lemnul de foc este din nou la modă sub formă de pelete și „biomasă”.

Același lucru este valabil și pentru alte forme de energie primară: gazul este folosit pentru a face îngrășăminte, cărbunele pentru a face ciment și oțel, petrolul pentru diverse materiale plastice, toate aceste capacități de producție care explodează în întreaga lume nu reușesc să ajungă în rezervoarele mașinilor, în sistemele de încălzire centrală și în buncărele port-container. În acest sens, trecerea la electric este doar o biată glumă. În spatele bicicletei electrice nu se ascunde un panou solar, ci o centrală pe cărbune și gaze de șist.

E vina oamenilor de știință care și-au făcut obiceiul de a arăta evoluțiile trecute și viitoare în volute grațioase, faimoasele curbe în „S”, unde vedem consumul diferitelor surse de energie care decolează încet, se umflă, se ridică și apoi coboară atunci când apare o nouă sursă. Sau care proiectează mese frumos colorate adăugând diferitele categorii de energie în timp, dar fără a menționa cantitățile consumate în cifre absolute, pe care nu încetează să le umfle de-a lungul deceniilor.

La fiecare început al unui nou ciclu, aceeași imagine clară, dar falsă, servește la calmarea anxietăților și fricii de lipsă de energie și/sau de carbon(-izare) a planetei, cele două motive de panică nu sunt în niciun caz exclusive. Ieri, a fost super-reactorul nuclear care a trebuit să salveze ziua și să ne împiedice să ne întoarcem la epoca peșterii. Sute de miliarde au fost pierdute. Același lucru este valabil și pentru combustibilii sintetici, despre care s-a prezis că vor avea un viitor luminos în anii 1980, dar sunt uitați astăzi.

Următoarea imagine ideală a fost deja proiectată: hidrogenul. Cursa pentru granturi este în curs de desfășurare, iar startup-urile sunt în război. Pentru un viitor previzibil: având în vedere condițiile de producere a hidrogenului, rare în natură și, prin urmare, realizate cu energie electrică din resurse fosile, iar exploatarea sa (hidrogenul lichid trebuie să fie răcit și păstrat la – 253 de grade), șansele de a face o sursă de energie primară rentabilă și ecologică sunt practic zero.

Ca un bun istoric, autorul este atent să nu cadă în capcana futuristă. Însă, de la cercetările lui Cesare Marchetti din anii 1980, care au arătat inerția prodigioasă a sistemelor energetice și imposibilitatea clară de a înlocui o sursă de energie cu alta, sistemul capitalist care reușește doar să le adauge sau, în cel mai bun caz, să le stabilizeze, șansele de a realiza o tranziție energetică sau ecologică, după cum doriți, sunt aproape de zero.

Dacă vom continua raționamentul până la capăt, înseamnă că șansele de a limita încălzirea globală și decarbonizarea economiei globale sunt, de asemenea, mici, toate forțele sistemului, combinate, în cadrul IPCC (GIEC) și al altor autorități din domeniul energiei și climei, pentru a evita orice măsuri grave prin soluții tehnologice promițătoare – hidrogen, îngroparea carbonului, centralele solare extraterestre – sunt pe cât de iluzorii pe atât de inutile (pentru că este extraordinar de scump să ascunzi energia…) și astfel să justificăm o amânare care ne-ar putea costa cu atât mai mult cu cât va fi mult prea târziu.

Concluzie personală: mai degrabă decât să ne pierdem forțele și resursele în combaterea încălzirii globale și să polemizăm dacă originea sa este antropică sau naturală, în loc să pretindem că limităm emisiile de CO2 și să continuăm să credem în tranziții energetice imposibile, este timpul să acceptăm implacabilitatea faptelor. Lupta noastră va fi cu atât mai eficientă, iar mediul va fi mai recunoscător.

traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza