Hârtia mi-a venit luni seara. Pe ea scria așa: „Ordin de chemare a rezerviștilor la exerciții și antrenamente de mobilizare”. Marți dimineață, adică a doua zi, la ora 7.00, trebuia să mă prezint la unitatea militară la care eram repartizat: strada Aeroportului nr. 2-4, localitatea Clinceni, județul Ilfov. Așa scria acolo.
Am plecat la 6 dimineața, că nu se făcea să nu execut ordinul întocmai și la timp – așa cum scria pe timpuri în regulamentele militare. Pun locația pe aplicația Waze și în trei sferturi de oră eram la adresă. La adresă, pe un drum desfundat, era un câmp gol. Nicio casă de oameni, nicio clădire, nicio cazarmă, nimic. Câmp gol. Ne adunăm până la urmă vreo 20 mașini, inclusiv un taxi. „Tot unitatea militară o căutați?” „Tot”.
Lumea începe să dea telefoane. La numărul fix al unității militare nu răspunde nimeni. La un alt număr fix răspunde cineva, dar nu poate decât să ofere un număr de mobil. La care nu răspunde nimeni. Cineva strigă: „E Aeroportului 16, nu Aeroportului 2-4”. Probleme de adresă. Ne punem noua adresă pe Waze, ne încolonăm mașinile, mergem pe mai multe ulițe în șir indian și ajungem în sfârșit la unitatea militară. Era Aeroportului 16, nu 2-4, și în localitatea Cornetu, nu Clinceni. Bine că ne-am lămurit, bine că n-am întârziat decât jumătate de oră.
La poarta unității erau, să nu exagerez, câteva sute de civili. Majoritatea mai tomnatici, dincolo de 40, unii chiar binișor. Și vreo două femei. Ne punem pe așteptat, că la atâția oameni durează ceva procesarea. Oamenii discută despre ce urmează, cică ne echipează, ne dau arme și ne duc la tragere. Poligonul e la Ploiești, la vreo 70 de kilometri distanță, era unul mai aproape, dar e dezafectat, nu se mai trage acolo că au reclamat vecinii. Trei bărbați cărunți bine discută – cum altfel? – amintiri din armată. „Abia aștept să simt din nou miros de praf de pușcă”, zice unul dintre ei.
Pe aleea unității sunt înșirate vreo 4-5 corturi și fiecare dintre noi trebuie să trecem pe la ele: bifarea în baza de date că te-ai prezentat, control medical general (vă știți suferind de boli cronice?, nu, semnați, următorul), chestionar psihologic (aveți gânduri de sinucidere? vorbiți cu umbrele?, nu, semnați, următorul) și încă vreo trei semnături care nu știu la ce foloseau. Cu totul, a durat ceva, vreo două ore, până am depus și ultima semnătură.
În curtea unității erau trasate, cu bandă alb-roșie, trasee stricte de deplasare, păzite pe alocuri de militari. Unii cu veste antiglonț și căști atârnate la șold, alții fără – după criterii pe care Armata trebuie că le cunoaște foarte bine. Ne deplasăm acum, încolonați și însoțiți, către o baracă, unde ni se dau uniformele, în culori de camuflaj: tricou, veston, pantaloni, bocanci și capelă. Punem hainele civile în saci de hârtie, pe care îi predăm sub semnătură.
Urmează înarmarea. Ajungem încolonați la trei corturi de unde ni se dau arme – tot sub semnătură. Kalașnikoave de 7,62 mm, cu pat rabatabil, și încărcătoare. Kalașnikovul meu e fabricat în 1993.
Echipați și înarmați, așteptăm să fim duși mai departe. Unii începem să ne facem selfie-uri, ca suvenir. Un militar vigilent ne cere telefoanele la inspecție și ne cere să ștergem orice poză în care apar clădiri ale unității. Orice clădiri, oricât de mică e porțiunea de clădire care apare în poză. „Mergeți lângă copacii ăia să faceți selfie, important e să nu se vadă clădiri”, ne explică el. Unele lucruri, în Armată, nu se schimbă niciodată, chiar dacă între timp au apărut tot felul de sateliți și drone.
În cele din urmă ne așezăm într-o formațiune mai mare, cam cât un pluton, încolonați pe trei rânduri, și pornim spre platoul unității. Platoul e locul acela mare din orice unitate militară, unde se adună militarii la apel și care e vegheat de sus, de pe catarg, de drapelul României.
Pe platou sunt vreo trei măsuțe. Pe una sunt câteva stații de emisie recepție. Pe alta ceva echipamente medicale de front. Ceva mai încolo, stingher, un aruncător de bombe de calibrul 82 mm. Așteptăm să ne îmbarcăm în autobuze, cu azimutul poligonul Ploiești.
Un militar ne adună din nou și ne cere să-l urmăm. Ajungem înapoi la corturile de la care am luat armamentul. „Acum predați armele”, zice el cu un gest scurt. De ce?, întreabă cineva. „Nu mai mergeți la tragere”. Bătrâneilor ălora entuziaști că vor mirosi din nou praf de pușcă le-a pierit tot entuziasmul de dimineață. Dar de ce?, cer ei explicații.
Se pare că e o problemă de logistică: nu sunt suficiente autobuze pentru câți oameni s-au prezentat la mobilizare. Ordinul a fost că ultimul autobuz pleacă spre Ploiești la ora 10.30. Or acum era deja 11.10. „Probabil că nimeni nu s-a așteptat să veniți atât de mulți, încearcă militarul o explicație. Așa a fost ordinul, așa îl executăm”. E simplu în armată: „așa a fost ordinul” te scoate din orice belea, fără să mai trebuiască să dai alte explicații.
Acum refacem drumul invers: după ce am predat armele, mergem la baraca unde ne-am echipat, predăm uniforma, luăm hainele civile. Deși plecarea la poligon s-a contramandat, oamenii tot vin să-și predea hainele civile și să și le ia pe cele militare. În întreb pe plutonierul de companie, sau ce-o fi fost el, de ce îi mai echipează pe bieții oameni, ca să-i dezechipeze o jumătate de oră mai târziu. „Așa sunt ordinele”. Corect…
Apoi trecem pe la un alt cort, ultimul din traseu, unde ni se dau adeverințe că am participat la exercițiul de mobilizare MOBEX 2025, ca să justificăm ziua absentă la locul de muncă. Decont pentru combustibil n-am mai cerut, că situația bugetară e cea care e și Armata are nevoie de ajutor și de 2,5 la sută din PIB.
Ca să rezum, participarea mea la exercițiul de mobilizare MOBEX 2025 a constat în: semnat de prezență, echipat, înarmat, plimbat pe sub Tricolor, la stânga-mprejur, dezarmat, dezechipat și redevenit civil – asta a fost tot. Cum se spunea tot în Armată, am marcat momentul. Cariera mea militară a fost curmată abrupt de o problemuță logistică: deficitul de autobuze.
Ceea ce n-ar fi de mirare, câtă vreme până nu demult șeful Logisticii în Armata Română era domnul general Cătălin Zisu, inculpat recent pentru vânzare pe ochi frumoși a locurilor de veci de la Cimitirul Militar. Și, trebuie să recunoaștem, Mirabela Dauer are ochi frumoși.
Așa că, domnule Comandant Suprem, sublocotenentul Avram raportează: țara e pregătită pentru mobilizare, ar mai trebui să fie pregătită și Armata.
sursă: G4media.ro
