Discursul integral al lui Vladimir Putin la Clubul de Discuții Valdai (INPOLITICS)

Vladimir Putin a participat ieri la a 22-a reuniune anuală a Clubului Valdai, cel mai influent think-tank rus, prilej pentru a ține un amplu și, în opinia noastră, foarte interesant discurs reprezentînd, practic, un mesaj foarte clar adresat Occidentului, cu accentul cel mai mare pus pe Europa și pe ceea ce el a numit nevoia acesteia de a flutura ”isteric” teza războiului pentru a masca, de fapt, criza politico-ecomomică și socială a bătrînului continent.

”Majoritatea oamenilor din Europa găsesc greu de înțeles de ce ar trebui să le fie atît de frică de Rusia încît, pentru a i se opune, trebuie să-și strîngă și mai mult cureaua, să-și abandoneze propriile interese, pur și simplu să renunțe la ele și să urmeze politici care sunt clar dăunătoare pentru ei înșiși. Cu toate acestea, elitele conducătoare ale Europei unite continuă să alimenteze isteria. Ei susțin că războiul cu rușii este aproape la ușă. Repetă această prostie, această mantră, iar și iar” a spus liderul de la Kremlin.

”Sincer, uneori cînd privesc și ascult ce spun, nu pot crede cu adevărat acest lucru. Nu pot crede cînd spun că Rusia este pe cale să atace NATO. Este pur și simplu imposibil de crezut. Și totuși, își fac propriul popor să creadă asta. Deci, ce fel de oameni sunt aceștia? Ori sunt complet incompetenți, dacă chiar cred asta, pentru că a crede astfel de absurdități este de neconceput, ori sunt pur și simplu necinstiți, pentru că nu cred ei înșiși, dar încearcă să-și convingă cetățenii că este adevărat. Ce alte opțiuni mai sunt?

Sunt tentat să spun: calmați-vă, dormiți liniștiți și ocupați-vă de propriile probleme. Uitați-vă ce se întîmplă pe străzile orașelor europene, ce se întîmplă
cu economia, industria, cultura și identitatea europeană, datoriile masive și criza tot mai mare a sistemelor de securitate socială, migrația necontrolată și violența rampantă – inclusiv violența politică – radicalizarea grupurilor de stînga, ultra-liberale, rasiste și a altor grupuri marginale(…)

Tragedia din Ucraina este un exemplu înfiorător, de asemenea. Este o durere pentru ucraineni și ruși, pentru noi toți. Motivele conflictului din Ucraina sunt cunoscute oricui a făcut efortul de a analiza contextul fazei sale actuale, cea mai acută. Nu le voi repeta. Sunt sigur că toți cei din această audiență le cunosc bine și cunosc poziția mea în această chestiune, pe care am articulat-o de multe ori.

Altceva este, de asemenea, bine cunoscut. Cei care au încurajat, au incitat și au înarmat Ucraina, care au împins-o să antagonizeze Rusia, care timp de decenii au alimentat naționalismul rampant și neonazismul în acea țară, sincer – scuzați-mi franchețea – nu le-a păsat deloc de interesele Rusiei sau, de altfel, ale Ucrainei. Nu simt nimic pentru poporul ucrainean. Pentru ei – globaliștii și expansioniștii din Occident și acoliții lor de la Kiev – sunt material consumabil. Rezultatele unui astfel de aventurism nesăbuit sunt evidente, și nu mai este nimic de discutat” a mai spus Putin, care nu a ezitat să amintească și despre anularea alegerilor din România ca mijloc nedemocratic de a elimina din cursă concurenții cu alte viziuni decît establishmentul european” a mai spus liderul rus. (B.T.I.)

Pentru cei înarmați cu răbdare, prezentăm mai jos discursul integral al lui Vladimir Putin:

”Este puțin probabil să pot formula vreo linie directoare sau instrucțiuni – și nici nu aceasta este ideea, pentru că oamenii cer adesea instrucțiuni sau sfaturi doar pentru a nu le urma mai tîrziu. Această formulă este bine cunoscută.
Permiteți-mi să îmi prezint viziunea asupra a ceea ce se întîmplă în lume, asupra rolului țării noastre în ea și asupra modului în care vedem perspectivele dezvoltării.

Clubul de Discuții Internaționale Valdai s-a reunit într-adevăr pentru a 22-a oară, iar aceste întîlniri au devenit mai mult decît o bună tradiție. Discuțiile de pe platformele Valdai oferă o oportunitate unică de a evalua situația globală în mod imparțial și cuprinzător, de a evidenția schimbările și de a le înțelege.

Fără îndoială, forța unică a Clubului constă în determinarea și capacitatea participanților de a privi dincolo de banal și evident. Ei nu urmează pur și simplu agenda impusă de spațiul informațional global – unde internetul își aduce contribuția, atît bună cît și rea, adesea greu de distins – ci formulează propriile întrebări neconvenționale, oferă propria viziune asupra proceselor în desfășurare, încercînd să ridice vălul care ascunde viitorul. Nu este o sarcină ușoară, dar adesea aici, la Valdai, ea este realizată.

Am subliniat în repetate rînduri că trăim într-o epocă în care totul se schimbă, și foarte rapid; aș spune chiar radical. Desigur, niciunul dintre noi nu poate prevedea în întregime viitorul. Totuși, acest lucru nu ne absolvă de responsabilitatea de a fi pregătiți pentru el. După cum au arătat timpul și evenimentele recente, trebuie să fim gata pentru orice. În astfel de perioade ale istoriei, fiecare poartă o responsabilitate specială pentru propriul destin, pentru soarta țării sale și pentru lume în ansamblu. Miza de astăzi este extrem de ridicată.

După cum s-a menționat, raportul Clubului Valdai din acest an este dedicat unei lumi multipolare, policentrice. Subiectul se află de mult pe agendă, dar acum necesită o atenție specială; aici sunt pe deplin de acord cu organizatorii. Multipolaritatea, care de fapt deja s-a conturat, modelează cadrul în care acționează statele. Permiteți-mi să explic ce face ca situația actuală să fie unică.
În primul rînd, lumea de azi oferă un spațiu mult mai deschis – s-ar putea spune chiar creativ – pentru politica externă. Nimic nu este predeterminat; evoluțiile pot lua direcții diferite. Mult depinde de precizia, corectitudinea, consecvența și chibzuința acțiunilor fiecărui participant la comunicarea internațională. Totuși, în acest vast spațiu este, de asemenea, ușor să te pierzi și să-ți pierzi reperele, ceea ce, după cum vedem, se întîmplă destul de des.

În al doilea rînd, spațiul multipolar este extrem de dinamic. După cum am spus, schimbările se produc rapid, uneori brusc, aproape peste noapte. Este dificil să te pregătești pentru ele și adesea imposibil să le prezici. Trebuie să fii gata să reacționezi imediat, în timp real, cum se spune.
În al treilea rînd, și de o importanță deosebită, acest nou spațiu este mai democratic. El deschide oportunități și căi pentru o gamă largă de actori politici și economici. Poate că niciodată pînă acum atîtea țări nu au avut capacitatea sau ambiția de a influența cele mai semnificative procese regionale și globale.

În continuare. Specificitățile culturale, istorice și civilizaționale ale diferitelor țări joacă acum un rol mai mare ca niciodată. Este necesar să se caute puncte de contact și convergențe de interese. Nimeni nu mai este dispus să joace după regulile stabilite de altcineva, undeva departe – așa cum cînta un binecunoscut șansonetist din țara noastră, „dincolo de cețuri”, sau, cum s-ar spune, „dincolo de oceane”.

Al cincilea punct: orice decizie este posibilă doar pe baza unor acorduri care satisfac toate părțile interesate sau marea majoritate. Altfel, nu va exista nicio soluție viabilă, ci doar fraze sonore și un joc steril al ambițiilor. Așadar, pentru a obține rezultate, sunt esențiale armonia și echilibrul.

În final, oportunitățile și pericolele unei lumi multipolare sunt inseparabile. În mod firesc, slăbirea dictatului care a caracterizat perioada anterioară și extinderea libertății pentru toți este, fără îndoială, o evoluție pozitivă. În același timp, în asemenea condiții, este mult mai dificil să găsești și să stabilești acel echilibru solid, ceea ce în sine reprezintă un risc evident și extrem.
Această situație de pe planetă, pe care am încercat să o schițez pe scurt, este un fenomen calitativ nou. Relațiile internaționale trec printr-o transformare radicală. Paradoxal, multipolaritatea a devenit o consecință directă a tentativelor de a instaura și menține o hegemonie globală, un răspuns al sistemului internațional și al istoriei înseși la dorința obsesivă de a așeza pe toată lumea într-o singură ierarhie, cu țările occidentale în vîrf. Eșecul unui asemenea demers era doar o chestiune de timp, lucru despre care am vorbit mereu, de altfel. Iar în termeni istorici, s-a întîmplat destul de repede.

În urmă cu treizeci și cinci de ani, cînd părea că se încheie confruntarea Războiului Rece, speram la zorii unei ere de cooperare autentică. Părea că nu mai existau obstacole ideologice sau de altă natură care să împiedice rezolvarea comună a problemelor umanității sau reglementarea inevitabilelor dispute și conflicte pe baza respectului reciproc și a luării în considerare a intereselor fiecăruia.
Permiteți-mi aici o scurtă digresiune istorică. Țara noastră, străduindu-se să elimine motivele confruntării de bloc și să creeze un spațiu comun de securitate, și-a declarat de două ori disponibilitatea de a adera la NATO. Prima dată în 1954, în perioada sovietică. A doua oară a fost în timpul vizitei președintelui SUA Bill Clinton la Moscova, în anul 2000 – am vorbit deja despre acest lucru – cînd am discutat și acest subiect cu el.

În ambele ocazii, am fost practic refuzați din start. Reiterez: eram pregătiți pentru muncă comună, pentru pași neliniari în sfera securității și stabilității globale. Dar colegii noștri occidentali nu erau pregătiți să se elibereze de lanțurile stereotipurilor geopolitice și istorice, de o viziune simplistă și schematică asupra lumii.
Am vorbit public despre aceasta și atunci cînd am discutat cu domnul Clinton, cu președintele Clinton. El a spus: „Știți, e interesant. Cred că este posibil.” Apoi, seara, a spus: „M-am consultat cu oamenii mei – nu e fezabil, nu e fezabil acum.” „Cînd va fi fezabil?” Și asta a fost tot, totul s-a risipit.

Pe scurt, am avut o șansă reală de a orienta relațiile internaționale într-o direcție diferită, mai pozitivă. Totuși, din păcate, a prevalat o altă abordare. Țările occidentale au cedat tentației puterii absolute. A fost, într-adevăr, o ispită puternică – iar pentru a-i rezista ar fi fost nevoie de viziune istorică și de o bază solidă, intelectuală și istorică. Se pare că cei care luau decizii în acel moment pur și simplu au dus lipsă de ambele.

Într-adevăr, puterea Statelor Unite și a aliaților săi a atins apogeul la sfîrșitul secolului al XX-lea. Dar nu a existat niciodată și nici nu va exista vreodată o forță capabilă să conducă lumea, dictînd tuturor cum să acționeze, cum să trăiască, chiar și cum să respire. Astfel de încercări au fost făcute, dar fiecare dintre ele a eșuat.

Totuși, trebuie să recunoaștem că mulți au considerat așa-numita ordine mondială liberală acceptabilă și chiar convenabilă. Este adevărat, o ierarhie limitează sever oportunitățile pentru cei care nu se află cocoțați în vîrful piramidei sau, dacă preferați, în vîrful lanțului trofic. Dar cei de jos erau scutiți de responsabilitate: regulile erau simple – acceptă termenii, încadrează-te în sistem, primește partea ta, oricît de modestă, și fii mulțumit. Alții urmau să gîndească și să decidă pentru tine.

Și indiferent ce spune acum oricine, indiferent cum încearcă unii să mascheze realitatea – așa a fost. Experții adunați aici își amintesc și înțeleg perfect acest lucru.
Unii, în aroganța lor, se considerau îndreptățiți să facă morală restului lumii. Alții erau mulțumiți să joace rolul de piese docile de schimb în jocul celor puternici, dornici să evite necazurile inutile în schimbul unui bonus modest, dar garantat. Încă există mulți astfel de politicieni în vechea parte a lumii, în Europa.

Cei care au îndrăznit să obiecteze și au încercat să-și apere propriile interese, drepturi și puncte de vedere au fost, în cel mai bun caz, respinși ca excentrici și li s-a spus, în esență: „Nu veți reuși, așa că renunțați și acceptați că, prin comparație cu puterea noastră, sunteți un nimic.” Iar pe cei cu adevărat încăpățînați, „liderii globali” autoproclamați îi „educau”, fără a se mai obosi măcar să-și ascundă intențiile. Mesajul era clar: rezistența era zadarnică.

Dar asta nu a adus nimic bun. Nici măcar o singură problemă globală nu a fost rezolvată. Dimpotrivă, apar mereu altele noi. Instituțiile de guvernanță globală create într-o epocă anterioară fie au încetat să funcționeze, fie și-au pierdut mare parte din eficiență. Și oricîtă forță sau resurse ar acumula un stat, sau chiar un grup de state, puterea are întotdeauna limitele ei.

După cum știe publicul rus, există o vorbă în Rusia: „La rangă nu există altă contrapondere decît o altă rangă”, adică nu vii la o luptă cu arme de foc cu un cuțit, ci cu o altă armă de foc. Și într-adevăr, acea „altă armă” poate fi întotdeauna găsită. Aceasta este chiar esența afacerilor mondiale: întotdeauna apare o contra-forță. Iar încercările de a controla totul generează inevitabil tensiuni, subminează stabilitatea internă și îi determină pe oamenii obișnuiți să adreseze guvernelor lor o întrebare foarte firească: „De ce avem nevoie de toate acestea?”
Am auzit odată ceva similar de la colegii noștri americani, care au spus: „Am cîștigat întreaga lume, dar am pierdut America.” Nu pot decît să întreb: A meritat? Și ați cîștigat, de fapt, ceva?

A apărut și se intensifică în societățile din principalele națiuni vest-europene o respingere clară a ambițiilor excesive ale elitei politice. Barometrul opiniei publice indică acest lucru în mod constant. Establishment-ul nu dorește să cedeze puterea, îndrăznește să-și înșele direct propriii cetățeni, escaladează situația pe plan internațional și recurge la tot felul de tertipuri în interiorul țărilor lor – din ce în ce mai mult la limita legii sau chiar dincolo de aceasta.

Cu toate acestea, transformarea perpetuă a procedurilor democratice și electorale într-o farsă și manipularea voinței popoarelor nu vor funcționa. Așa cum s-a întîmplat, de exemplu, în România, dar nu vom intra în detalii. Acest lucru se petrece în multe țări. În unele dintre ele, autoritățile încearcă să-și interzică adversarii politici care cîștigă o mai mare legitimitate și o încredere sporită din partea alegătorilor. Știm acest lucru din propria noastră experiență din Uniunea Sovietică. Vă amintiți de cîntecele lui Vladimir Vîsoțki: „Pînă și parada militară a fost anulată! În curînd vor interzice totul și pe toată lumea!” Dar nu funcționează, interdicțiile nu funcționează.

Între timp, voința poporului, voința cetățenilor din acele țări este clară și simplă – liderii țărilor să se ocupe de problemele cetățenilor, să aibă grijă de siguranța și calitatea vieții lor și să nu urmărească himere. Statele Unite, unde cerințele poporului au condus la o schimbare suficient de radicală a vectorului politic, sunt un exemplu în acest sens. Și putem spune că exemplele sunt contagioase pentru alte țări.

Subordonarea majorității față de minoritate, caracteristică relațiilor internaționale în perioada dominației occidentale, face loc unei abordări multilaterale și mai cooperative. Aceasta se bazează pe acorduri între actorii principali și pe luarea în considerare a intereselor tuturor. Acest lucru nu garantează, desigur, armonie și absența totală a conflictelor. Interesele țărilor nu se suprapun niciodată pe deplin, iar întreaga istorie a relațiilor internaționale este, evident, o luptă pentru atingerea acestora.

Cu toate acestea, noua atmosferă globală, în care tonul este stabilit din ce în ce mai mult de țările Majorității Globale, promite că toți actorii vor trebui, într-un fel sau altul, să țină cont de interesele celuilalt atunci cînd caută soluții pentru problemele regionale și globale. La urma urmei, nimeni nu își poate atinge obiectivele de unul singur, izolat de ceilalți. În ciuda escaladării conflictelor, a crizei modelului anterior de globalizare și a fragmentării economiei globale, lumea rămîne integrată, interconectată și interdependentă.

Știm acest lucru din propria noastră experiență. Știți cîte eforturi au depus adversarii noștri în ultimii ani pentru a, să o spunem direct, împinge Rusia în afara sistemului global și a ne conduce spre izolare politică, culturală, informațională și autarhie economică. Prin numărul și amploarea măsurilor punitive impuse asupra noastră, pe care ei le numesc cu rușine „sancțiuni”, Rusia a devenit recordman absolut în istoria mondială: 30.000, sau poate chiar mai multe restricții de toate felurile imaginabile.

Și ce? Au realizat ei obiectivul lor? Cred că este evident pentru toți cei prezenți aici: aceste eforturi au eșuat complet. Rusia a demonstrat lumii cel mai înalt grad de reziliență, capacitatea de a rezista celui mai puternic presiuni externe care ar fi putut zdrobi nu doar o țară, ci o întreagă coaliție de state. Și în acest sens, simțim o mîndrie legitimă. Mîndrie pentru Rusia, pentru cetățenii noștri și pentru Forțele noastre Armate.

Dar aș dori să vorbesc despre ceva mai profund. Se dovedește că sistemul global din care au vrut să ne excludă pur și simplu refuză să renunțe la Rusia. Pentru că are nevoie de Rusia ca parte esențială a echilibrului global: nu doar datorită teritoriului nostru, populației noastre, potențialului nostru de apărare, tehnologic și industrial sau bogățiilor noastre minerale – deși, desigur, toate acestea sunt factori de o importanță crucială.

Dar, mai presus de toate, echilibrul global nu poate fi construit fără Rusia: nici echilibrul economic, nici cel strategic, nici cel cultural sau logistic. Niciunul. Cred că cei care au încercat să distrugă toate acestea au început să realizeze acest lucru. Unii, totuși, continuă să încerce cu încăpățînare să-și atingă scopul: să ne provoace, așa cum spun ei, o „înfrîngere strategică”.

Ei bine, dacă nu pot vedea că acest plan este sortit eșecului și persistă, sper totuși că viața însăși le va da o lecție chiar și celor mai încăpățînați dintre ei. Au făcut mult zgomot de multe ori, amenințîndu-ne cu un blocaj complet. Au spus chiar deschis, fără ezitare, că vor să facă poporul rus să sufere. Acesta este cuvîntul pe care l-au ales. Au întocmit planuri, fiecare mai fantastic decît celălalt. Cred că a venit timpul să se liniștească, să privească în jur, să se orienteze și să înceapă să construiască relații într-un mod complet diferit.

De asemenea, înțelegem că lumea policentrică este extrem de dinamică. Pare fragilă și instabilă, deoarece este imposibil să se fixeze permanent starea de lucruri sau să se determine echilibrul de putere pe termen lung. La urma urmei, există mulți participanți în aceste procese, iar forțele lor sunt asimetrice și compuse complex. Fiecare are propriile aspecte avantajoase și puncte forte competitive, care, în fiecare caz, creează o combinație și o compoziție unică.

Lumea de astăzi este un sistem excepțional de complex și multifațetat. Pentru a o descrie și a o înțelege corect, legile simple ale logicii, relațiile cauză-efect și tiparele care decurg din ele nu sunt suficiente. Este necesară aici o filozofie a complexității – ceva asemănător mecanicii cuantice, care este mai înțeleaptă și, în anumite privințe, mai complexă decît fizica clasică.

Totuși, tocmai datorită acestei complexități a lumii, capacitatea generală de a ajunge la acorduri, în opinia mea, tinde să crească. La urma urmei, soluțiile liniare unilaterale sunt imposibile, în timp ce soluțiile neliniare și multilaterale necesită o diplomație foarte serioasă, profesională, imparțială, creativă și, uneori, neconvențională.

De aceea, sunt convins că vom asista la un fel de renaștere, o revenire a artei diplomatice înalte. Esența acesteia constă în capacitatea de a purta un dialog și de a ajunge la acorduri – atît cu vecinii și partenerii cu idei similare, cît și – nu mai puțin important, dar mai dificil – cu adversarii.

Tocmai în acest spirit – spiritul diplomației secolului XXI – se dezvoltă noi instituții. Acestea includ comunitatea BRICS în expansiune, organizații ale marilor regiuni, cum ar fi Organizația de Cooperare de la Shanghai, organizații eurasiatice și asociații regionale mai compacte, dar nu mai puțin importante. Multe astfel de grupuri apar în întreaga lume – nu le voi enumera pe toate, deoarece le cunoașteți.

Toate aceste noi structuri sunt diferite, dar sunt unite de o calitate crucială: nu funcționează pe principiul ierarhiei sau al subordonării față de o singură putere dominantă. Nu sunt împotriva nimănui; sunt pentru ele însele. Permiteți-mi să repet: lumea modernă are nevoie de acorduri, nu de impunerea voinței cuiva. Hegemonia – de orice fel – pur și simplu nu poate și nu va face față amplorii provocărilor.

Asigurarea securității internaționale în aceste circumstanțe este o problemă extrem de urgentă, cu multe variabile. Numărul tot mai mare de actori cu obiective diferite, culturi politice și tradiții distinctive creează un mediu global complex, care face ca dezvoltarea abordărilor pentru asigurarea securității să fie o sarcină mult mai complicată și dificilă. În același timp, aceasta deschide noi oportunități pentru noi toți.

Ambițiile bazate pe blocuri, pre-programate să exacerbeze confruntarea, au devenit, fără îndoială, un anacronism lipsit de sens. Vedem, de exemplu, cît de diligent încearcă vecinii noștri europeni să acopere și să tencuiască fisurile care străbat clădirea Europei. Totuși, vor să depășească diviziunea și să consolideze unitatea fragilă de care se lăudau odată, nu prin abordarea eficientă a problemelor interne, ci prin amplificarea imaginii unui inamic. Este un truc vechi, dar ideea este că oamenii din acele țări văd și înțeleg totul. De aceea ies în stradă, în ciuda escaladării externe și a căutării continue a unui inamic, așa cum am menționat mai devreme.

Ei recreează imaginea unui inamic vechi, cel pe care l-au creat cu secole în urmă, și anume Rusia. Majoritatea oamenilor din Europa găsesc greu de înțeles de ce ar trebui să le fie atît de frică de Rusia încît, pentru a i se opune, trebuie să-și strîngă și mai mult cureaua, să-și abandoneze propriile interese, pur și simplu să renunțe la ele și să urmeze politici care sunt clar dăunătoare pentru ei înșiși. Cu toate acestea, elitele conducătoare ale Europei unite continuă să alimenteze isteria. Ei susțin că războiul cu rușii este aproape la ușă. Repetă această prostie, această mantră, iar și iar.

Sincer, uneori cînd privesc și ascult ce spun, nu pot crede cu adevărat acest lucru. Nu pot crede cînd spun că Rusia este pe cale să atace NATO. Este pur și simplu imposibil de crezut. Și totuși, își fac propriul popor să creadă asta. Deci, ce fel de oameni sunt aceștia? Ori sunt complet incompetenți, dacă chiar cred asta, pentru că a crede astfel de absurdități este de neconceput, ori sunt pur și simplu necinstiți, pentru că nu cred ei înșiși, dar încearcă să-și convingă cetățenii că este adevărat. Ce alte opțiuni mai sunt?

Sincer, sunt tentat să spun: calmați-vă, dormiți liniștiți și ocupați-vă de propriile probleme. Uitați-vă ce se întîmplă pe străzile orașelor europene, ce se întîmplă
cu economia, industria, cultura și identitatea europeană, datoriile masive și criza tot mai mare a sistemelor de securitate socială, migrația necontrolată și violența rampantă – inclusiv violența politică – radicalizarea grupurilor de stînga, ultra-liberale, rasiste și a altor grupuri marginale.

Observați cum Europa alunecă spre periferia competiției globale. Știm perfect cît de nefondate sunt amenințările despre așa-zisele planuri agresive ale Rusiei, cu care Europa se sperie singură. Tocmai am menționat acest lucru. Dar autosugestia este un lucru periculos. Și pur și simplu nu putem ignora ce se întîmplă; nu avem dreptul să o facem, de dragul propriei noastre securități, pentru a reitera, de dragul apărării și siguranței noastre.

De aceea monitorizăm îndeaproape militarizarea tot mai mare a Europei. Este doar retorică, sau este timpul să răspundem? Auzim, și voi știți acest lucru, că Republica Federală Germania spune că armata sa trebuie să devină din nou cea mai puternică din Europa. Ei bine, ascultăm cu atenție și urmărim totul pentru a vedea ce înseamnă exact asta.

Cred că nimeni nu are nicio îndoială că răspunsul Rusiei nu va întîrzia să vină. Ca să spunem așa, replica la aceste amenințări va fi extrem de convingătoare. Și va fi într-adevăr un răspuns – noi înșine nu am inițiat niciodată o confruntare militară. Este lipsit de sens, inutil și pur și simplu absurd; distrage atenția de la problemele și provocările reale. Mai devreme sau mai tîrziu, societățile își vor trage inevitabil la răspundere liderii și elitele pentru ignorarea speranțelor, aspirațiilor și nevoilor lor.

Cu toate acestea, dacă cineva se simte încă tentat să ne provoace militar – așa cum spunem în Rusia, libertatea este pentru cei liberi – să încerce. Rusia a dovedit în repetate rînduri: cînd apar amenințări la adresa securității noastre, a păcii și liniștii cetățenilor noștri, a suveranității noastre și a însăși bazelor statalității noastre, răspundem rapid.

Nu este nevoie de provocare. Nu a existat niciun caz în care aceasta să se fi terminat bine pentru provocator. Și nu ar trebui să se aștepte excepții în viitor – nu vor exista.

Istoria noastră a demonstrat că slăbiciunea este inacceptabilă, deoarece creează tentație – iluzia că forța poate fi folosită pentru a rezolva orice problemă cu noi. Rusia nu va arăta niciodată slăbiciune sau indecizie. Să fie amintit de cei care sunt deranjați de însăși existența noastră, cei care nutresc vise de a ne provoca această așa-zisă înfrîngere strategică. Apropo, mulți dintre cei care au vorbit activ despre asta, așa cum spunem în Rusia, „Unii nu mai sunt aici, iar alții sunt departe.” Unde sunt aceste figuri acum?

Există atît de multe probleme obiective în lume – provenind din factori naturali, tehnologici sau sociali – încît consumarea energiei și resurselor pe contradicții artificiale, adesea fabricate, este inadmisibilă, risipitoare și pur și simplu prostească.

Securitatea internațională a devenit acum un fenomen atît de multifațetat și indivizibil, încît nicio diviziune bazată pe valori geopolitice nu o poate fractura. Doar o muncă meticuloasă, cuprinzătoare, care implică parteneri diverși și bazată pe abordări creative, poate rezolva ecuațiile complexe ale securității secolului XXI. În acest cadru, nu există elemente mai mult sau mai puțin importante sau cruciale – totul trebuie abordat în mod holistic.

Țara noastră a susținut în mod constant – și continuă să susțină – principiul securității indivizibile. Am spus-o de multe ori: securitatea unora nu poate fi asigurată în detrimentul altora. În caz contrar, nu există deloc securitate – pentru nimeni. Stabilirea acestui principiu a fost un eșec. Euforia și setea necontrolată de putere a celor care s-au văzut învingători după Războiul Rece – așa cum am declarat în mod repetat – au condus la încercări de a impune noțiuni unilaterale, subiective de securitate asupra tuturor.

Acesta, de fapt, a devenit adevărata cauză principală nu doar a conflictului din Ucraina, ci și a multor alte crize acute de la sfîrșitul secolului XX și din primul deceniu al secolului XXI. Ca rezultat – așa cum am avertizat – nimeni nu se simte astăzi cu adevărat în siguranță. Este timpul să ne întoarcem la fundamente și să corectăm greșelile din trecut.

Cu toate acestea, securitatea indivizibilă astăzi, comparativ cu sfîrșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, este un fenomen și mai complex. Nu mai este doar o chestiune de echilibru militar și politic și de considerarea intereselor reciproce.

Siguranța umanității depinde de capacitatea sa de a răspunde provocărilor reprezentate de dezastrele naturale, catastrofele provocate de om, dezvoltarea tehnologică și procesele sociale, demografice și informaționale rapide.

Toate acestea sunt interconectate și schimbările au loc în mare parte de la sine, deseori, așa cum am spus deja, imprevizibil, urmînd propria lor logică și reguli interne și, uneori, îndrăznesc să spun, chiar dincolo de voința și așteptările oamenilor.

Umanitatea riscă să devină superfluă în această situație, doar un observator al proceselor pe care nu le va putea controla niciodată. Ce este aceasta dacă nu o provocare sistemică pentru noi toți și o oportunitate pentru noi toți de a lucra împreună constructiv?

Nu există răspunsuri gata făcute aici, dar cred că soluția la provocările globale necesită, în primul rînd, o abordare lipsită de prejudecăți ideologice și patos didactic, în genul „Acum vă voi spune ce să faceți”. În al doilea rînd, este important să înțelegem că aceasta este o chestiune cu adevărat comună, indivizibilă, care necesită eforturi comune ale tuturor țărilor și națiunilor.

Fiecare cultură și civilizație ar trebui să-și aducă contribuția, deoarece, repet, nimeni nu cunoaște răspunsul corect separat. Acesta poate fi generat doar printr-o căutare constructivă comună, prin combinarea – nu separarea – eforturilor și experienței naționale a diferitelor țări.

Permiteți-mi să repet încă o dată: conflictele și ciocnirile de interese au fost și, desigur, vor rămîne pentru totdeauna – întrebarea este cum să le rezolvăm. O lume policentrică, așa cum am spus astăzi, este o revenire la diplomația clasică, atunci cînd soluționarea necesită atenție, respect reciproc, dar nu coerciție.

Diplomația clasică era capabilă să țină cont de pozițiile diferiților actori internaționali, de complexitatea „concertului” format din vocile diferitelor puteri. Totuși, la un anumit moment, a fost înlocuită de diplomația de tip occidental a monologurilor, predicilor nesfîrșite și ordinelor. În loc să rezolve conflictele, anumite părți au început să-și promoveze propriile interese egoiste, considerînd interesele tuturor celorlalți nedemne de atenție.

Nu este de mirare că, în loc de soluționare, conflictele au fost doar exacerbate pînă la punctul în care au trecut într-o fază armată sîngeroasă, ducînd la un dezastru umanitar. A acționa astfel înseamnă un eșec în rezolvarea oricărui conflict. Exemplele din ultimii 30 de ani sunt nenumărate.

Unul dintre ele este conflictul palestiniano-israelian, care nu poate fi soluționat urmînd rețetele diplomației occidentale dezechilibrate, care ignoră grosolan istoria, tradițiile, identitatea și cultura popoarelor care trăiesc acolo. Nici nu ajută la stabilizarea situației din Orientul Mijlociu în general, care, dimpotrivă, se degradează rapid. Acum ne familiarizăm mai în detaliu cu inițiativele președintelui Trump. Mi se pare că o anumită lumină la capătul tunelului ar putea totuși să apară în acest caz.

Tragedia din Ucraina este un exemplu înfiorător, de asemenea. Este o durere pentru ucraineni și ruși, pentru noi toți. Motivele conflictului din Ucraina sunt cunoscute oricui a făcut efortul de a analiza contextul fazei sale actuale, cea mai acută. Nu le voi repeta. Sunt sigur că toți cei din această audiență le cunosc bine și cunosc poziția mea în această chestiune, pe care am articulat-o de multe ori.

Altceva este, de asemenea, bine cunoscut. Cei care au încurajat, au incitat și au înarmat Ucraina, care au împins-o să antagonizeze Rusia, care timp de decenii au alimentat naționalismul rampant și neonazismul în acea țară, sincer – scuzați-mi franchețea – nu le-a păsat deloc de interesele Rusiei sau, de altfel, ale Ucrainei. Nu simt nimic pentru poporul ucrainean. Pentru ei – globaliștii și expansioniștii din Occident și acoliții lor de la Kiev – sunt material consumabil. Rezultatele unui astfel de aventurism nesăbuit sunt evidente, și nu mai este nimic de discutat.

Se ridică o altă întrebare: ar fi putut să se desfășoare diferit? Știm, de asemenea, și mă întorc la ce a spus odată președintele Trump. El a spus că, dacă ar fi fost la putere atunci, acest lucru ar fi putut fi evitat. Sunt de acord cu asta. Într-adevăr, ar fi putut fi evitat dacă munca noastră cu administrația Biden ar fi fost organizată diferit; dacă Ucraina nu ar fi fost transformată într-o armă distructivă în mîinile altcuiva; dacă NATO nu ar fi fost folosit în acest scop pe măsură ce avansa spre granițele noastre; și dacă Ucraina și-ar fi păstrat în cele din urmă independența, suveranitatea sa autentică.

Mai există o întrebare. Cum ar fi trebuit rezolvate problemele bilaterale ruso-ucrainene, care au fost rezultatul natural al destrămării unei țări vaste și al transformărilor geopolitice complexe? Apropo, cred că dizolvarea Uniunii Sovietice a fost legată de poziția conducerii de atunci a Rusiei, care a căutat să scape de confruntarea ideologică în speranța că acum, odată cu dispariția comunismului, vom fi frați. Nimic de acest fel nu a urmat. Au intrat în joc alți factori sub forma intereselor geopolitice. S-a dovedit că diferențele ideologice nu erau adevărata problemă.

Deci, cum ar trebui rezolvate astfel de probleme într-o lume policentrică? Cum ar fi fost abordată situația din Ucraina? Cred că, dacă ar fi existat multipolaritate, diferiții poli ar fi abordat conflictul din Ucraina, ca să spunem așa, pe măsura lor. L-ar fi măsurat în raport cu propriile lor focare potențiale de tensiune și fracturi din regiunile lor. În acel caz, o soluție colectivă ar fi fost mult mai responsabilă și echilibrată.

Soluționarea s-ar fi bazat pe înțelegerea faptului că toți participanții la această situație dificilă au propriile lor interese, bazate pe circumstanțe obiective și subiective, care pur și simplu nu pot fi ignorate. Dorința tuturor țărilor de a asigura securitatea și progresul este legitimă. Fără îndoială, acest lucru se aplică Ucrainei, Rusiei și tuturor vecinilor noștri. Țările din regiune ar trebui să aibă vocea principală în modelarea unui sistem regional. Ele au cele mai mari șanse de a conveni asupra unui model de interacțiune acceptabil pentru toți, deoarece problema îi privește direct. Reprezintă interesul lor vital.

Pentru alte țări, situația din Ucraina este doar o carte de joc într-un joc mult mai mare, al lor, care de obicei are puțin de-a face cu problemele reale ale țărilor implicate, inclusiv aceasta. Este doar o scuză și un mijloc de a-și atinge propriile obiective geopolitice, de a-și extinde zona de control și de a cîștiga bani din război. De aceea au adus infrastructura NATO chiar la ușa noastră și au privit ani de zile cu fața împietrită la tragedia din Donbas și la ceea ce a fost, în esență, un genocid și exterminare a poporului rus pe pămîntul nostru istoric, un proces care a început în 2014, în urma unei lovituri de stat sîngeroase în Ucraina.

În contrast cu o asemenea conduită demonstrată de Europa și, pînă de curînd, de Statele Unite sub administrația anterioară, se situează acțiunile țărilor aparținînd majorității globale. Ele refuză să ia partea vreunei tabere și se străduiesc cu adevărat să ajute la instaurarea unei păci juste. Suntem recunoscători tuturor statelor care, în ultimii ani, și-au depus sincer eforturile pentru a găsi o cale de ieșire din situație. Printre acestea se numără partenerii noștri – fondatorii BRICS: China, India, Brazilia și Africa de Sud. Aici intră și Belarus și, de altfel, Coreea de Nord. Aceștia sunt prietenii noștri din lumea arabă și islamică – mai presus de toți, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Egipt, Turcia și Iran. În Europa, acestea includ Serbia, Ungaria și Slovacia. Și mai sunt multe astfel de țări în toată Africa și America Latină.

Din păcate, ostilitățile nu au încetat încă. Totuși, responsabilitatea pentru aceasta nu revine majorității, pentru faptul că nu le-a oprit, ci minorității, în primul rînd Europei, care escaladează continuu conflictul – și, după părerea mea, niciun alt obiectiv nu se mai poate discerne acolo astăzi. Cu toate acestea, cred că buna-credință va prevala, și în această privință nu există nicio urmă de îndoială: cred că schimbări se produc și în Ucraina, fie și treptat – vedem aceasta. Oricît de mult ar fi fost manipulate mințile oamenilor, totuși se petrec transformări în conștiința publică și, de fapt, în covîrșitoarea majoritate a națiunilor lumii.

În realitate, fenomenul majorității globale este o dezvoltare nouă în relațiile internaționale. Aș dori să spun cîteva cuvinte și despre acest aspect. Care este esența sa? Covîrșitoarea majoritate a statelor lumii sunt orientate spre urmărirea propriilor interese civilizaționale, dintre care cel mai important este dezvoltarea lor echilibrată și progresivă. Acest lucru ar părea firesc – a fost dintotdeauna așa. Dar în epocile anterioare, înțelegerea acestor interese a fost adesea denaturată de ambiții nesănătoase, egoism și influența ideologiei expansioniste.

Astăzi, cele mai multe țări și popoare – tocmai această majoritate globală – își recunosc adevăratele interese. Esențial este că acum simt forța și încrederea de a-și apăra aceste interese împotriva presiunilor externe – și voi adăuga că, promovîndu-și și susținîndu-și propriile interese, sunt gata să lucreze împreună cu parteneri, transformînd astfel relațiile internaționale, diplomația și integrarea în surse ale propriei creșteri, progres și dezvoltare. Relațiile din cadrul majorității globale reprezintă un prototip al practicilor politice esențiale și eficiente într-o lume policentrică.

Aceasta este pragmatism și realism – respingerea filosofiei de bloc, absența unor obligații rigide impuse din exterior sau a unor modele cu parteneri mari și mici. În cele din urmă, este capacitatea de a concilia interese care rareori se aliniază deplin, dar care la fel de rar se contrazic fundamental. Absența antagonismului devine principiul călăuzitor.

Se ridică acum un nou val de decolonizare, întrucît fostele colonii dobîndesc, pe lîngă statalitate, și suveranitate politică, economică, culturală și de viziune asupra lumii.

Mai este o dată importantă în această privință. Am sărbătorit de curînd a 80-a aniversare a Organizației Națiunilor Unite. Ea nu este doar o organizație politică universală și cea mai reprezentativă din lume, ci și un simbol al spiritului de cooperare, de alianță și chiar al fraternității de luptă, care ne-a ajutat să ne unim forțele în prima jumătate a secolului trecut în lupta împotriva celui mai mare rău din istorie – o mașină nemiloasă de exterminare și înrobire.

Rolul decisiv în victoria noastră comună asupra nazismului, de care suntem mîndri, l-a jucat, desigur, Uniunea Sovietică. O privire asupra numărului de victime ale fiecărui membru al coaliției anti-hitleriste dovedește limpede acest lucru.

ONU este moștenirea victoriei din al Doilea Război Mondial și, pînă acum, cea mai reușită experiență de creare a unei organizații internaționale menite să rezolve problemele globale actuale.

Se spune adesea acum că sistemul ONU a fost paralizat și trece printr-o criză. A devenit un clișeu. Unii chiar susțin că și-a depășit vremea și ar trebui radical reformat, cel puțin. Da, sunt multe, foarte multe neajunsuri în funcționarea ONU. Totuși, nu există nimic mai bun decît ONU pînă în prezent, și trebuie să recunoaștem acest lucru.

De fapt, problema nu este la ONU, care are un potențial vast. Problema constă în modul în care noi, națiunile unite care am devenit dezbinate, folosim acest potențial.

Nu există nicio îndoială că ONU trebuie să facă față provocărilor. Ca orice altă organizație, trebuie să se adapteze realităților schimbătoare. Totuși, este extrem de important să se păstreze esența fundamentală a ONU în timpul reformei și modernizării sale, nu doar esența care i-a fost înscrisă la început, ci și cea dobîndită în complicatul proces al dezvoltării sale.

Merită reamintit, în această privință, că numărul statelor membre ONU a crescut de aproape patru ori din 1945. În ultimele decenii, organizația care a fost creată la inițiativa cîtorva mari puteri nu doar că s-a extins, dar a absorbit și numeroase culturi și tradiții politice diferite, dobîndind diversitate și devenind o structură cu adevărat multipolară cu mult înainte ca lumea să devină multipolară. Potențialul sistemului ONU abia a început să se desfășoare, și sunt încrezător că acest proces se va încheia foarte repede în noua eră care ia naștere.

Cu alte cuvinte, țările Majorității Globale constituie acum o majoritate covîrșitoare în cadrul ONU, iar structura și organele sale de conducere ar trebui, prin urmare, să fie ajustate la acest fapt, ceea ce ar corespunde mult mai bine principiilor de bază ale democrației.

Nu voi nega: astăzi nu există consens asupra modului în care ar trebui organizată lumea, asupra principiilor pe care ar trebui să se sprijine în anii și deceniile care urmează. Am intrat într-o lungă perioadă de căutări, deseori avansînd prin încercări și erori. Cînd se va contura în cele din urmă un nou sistem stabil – și cum va arăta cadrul său – rămîne necunoscut. Trebuie să fim pregătiți pentru faptul că, pentru o perioadă considerabilă, dezvoltarea socială, politică și economică va fi imprevizibilă, uneori chiar turbulentă.

Pentru a rămîne pe direcție și a nu ne pierde reperele, fiecare are nevoie de o fundație solidă. Din punctul nostru de vedere, această fundație este, mai presus de toate, valorile care s-au maturizat de-a lungul secolelor în cadrul culturilor naționale. Cultura și istoria, normele etice și religioase, geografia și spațiul – acestea sunt elementele-cheie care formează civilizațiile și comunitățile durabile. Ele definesc identitatea națională, valorile și tradițiile, oferind busola care ne ajută să rezistăm furtunilor vieții internaționale.

Tradițiile sunt întotdeauna unice; fiecare națiune are pe ale sale. Respectul pentru tradiții este prima și cea mai importantă condiție pentru relații internaționale stabile și pentru rezolvarea provocărilor emergente.

Lumea a trecut deja prin încercări de unificare, prin impunerea așa-numitelor modele universale care s-au ciocnit de tradițiile culturale și etice ale majorității popoarelor. Uniunea Sovietică a făcut cîndva această greșeală, impunîndu-și sistemul politic – știm asta și, sincer, nu cred că cineva ar contesta. Mai tîrziu, Statele Unite au preluat ștafeta, și Europa, la rîndul ei, a încercat. În ambele cazuri, au eșuat. Ceea ce este superficial, artificial, impus din afară, nu poate dura. Iar cei care își respectă propriile tradiții, de regulă, nu le încalcă pe ale altora.

Astăzi, pe fundalul instabilității internaționale, se acordă o importanță deosebită fundamentelor proprii de dezvoltare ale fiecărei națiuni: acelea care nu depind de turbulențele externe. Vedem țări și popoare întorcîndu-se la aceste rădăcini. Și acest lucru se întîmplă nu doar în Majoritatea Globală, ci și în interiorul societăților occidentale. Cînd fiecare se concentrează pe propria dezvoltare fără a urmări ambiții inutile, devine mult mai ușor să găsești un teren comun cu ceilalți.

De pildă, putem privi experiența recentă a interacțiunii dintre Rusia și Statele Unite. După cum știți, țările noastre au multe neînțelegeri; viziunile noastre asupra multor probleme ale lumii diferă. Dar aceasta nu este nimic ieșit din comun pentru marile puteri; de fapt, este absolut firesc. Ceea ce contează este modul în care rezolvăm aceste neînțelegeri și dacă putem să le soluționăm pașnic.

Actuala administrație a Casei Albe este foarte directă cu privire la interesele sale, spunînd ce dorește în mod direct – uneori chiar brutal, sunt sigur că veți fi de acord – dar fără ipocrizie inutilă. Este întotdeauna de preferat să știi clar ce vrea cealaltă parte și ce încearcă să obțină. Este mai bine decît să încerci să ghicești sensul real ascuns în spatele unui șir lung de echivocuri, limbaj ambiguu și aluzii vagi.

Putem vedea că actuala administrație americană este ghidată în primul rînd de propriile sale interese naționale – așa cum le înțelege ea. Și cred că acesta este un mod rațional de abordare.

Dar atunci, dacă îmi permiteți, și Rusia are dreptul să fie ghidată de propriile sale interese naționale. Unul dintre acestea, apropo, este restabilirea relațiilor depline cu Statele Unite. Indiferent de neînțelegerile noastre, dacă două părți se tratează reciproc cu respect, atunci negocierile lor – chiar și cele mai dificile, cele mai încăpățînate – vor urmări totuși găsirea unui teren comun. Și asta înseamnă că soluții reciproc acceptabile pot fi atinse în cele din urmă.

Multipolaritatea și policentrismul nu sunt doar concepte; ele sunt o realitate care este aici pentru a rămîne. Cît de curînd și cît de eficient putem construi un sistem mondial durabil în acest cadru depinde acum de fiecare dintre noi. Această nouă ordine internațională, acest nou model, poate fi construit doar prin eforturi universale, o întreprindere colectivă în care toți participă. Să fie clar: epoca în care un grup restrîns de mari puteri putea decide pentru restul lumii s-a încheiat și s-a încheiat pentru totdeauna.

Acesta este un punct de care ar fi mai bine să-și amintească aceia care simt nostalgie după epoca colonială, cînd era ceva obișnuit să împarți popoarele în cele egale și cele care erau, folosind celebra expresie a lui Orwell, „mai egale decît altele”. Cunoaștem cu toții acea frază.

Rusia nu a îmbrățișat niciodată această teorie rasistă, nu a împărtășit această atitudine față de alte popoare și culturi, și nu o va face niciodată.

Noi susținem diversitatea, polifonia – o adevărată simfonie a valorilor umane. Lumea, sunt convins că veți fi de acord, este un loc tern și lipsit de culoare atunci cînd este monoton. Rusia a avut un trecut foarte zbuciumat și dificil. Însăși statalitatea noastră s-a făurit prin depășirea continuă a unor provocări istorice colosale.

Nu vreau să sugerez că alte state s-au dezvoltat în condiții de seră – desigur că nu. Și totuși, experiența Rusiei este unică în multe privințe, la fel ca și țara pe care a creat-o. Să fie clar: aceasta nu este o pretenție de excepționalism sau superioritate; este pur și simplu o constatare de fapt. Rusia este o țară distinctivă.

Am trecut prin numeroase convulsii tumultuoase, fiecare dintre ele oferind lumii prilej de reflecție asupra unei game variate de chestiuni, atît negative, cît și pozitive. Dar tocmai această moștenire istorică ne-a lăsat mai bine pregătiți pentru situația globală complexă, neliniară și ambiguă în care ne aflăm cu toții acum.

Prin toate încercările, Rusia a dovedit un lucru: a fost, este și va fi întotdeauna. Înțelegem că rolul ei în lume se schimbă, dar ea rămîne invariabil o forță fără de care adevărata armonie și echilibru sunt greu – și adesea imposibil – de atins. Acesta este un fapt demonstrat, confirmat de istorie și de timp. Este un fapt necondiționat.

În lumea multipolară de astăzi, tocmai acea armonie și acel echilibru pot fi obținute doar printr-un efort comun, colectiv. Și vreau să vă asigur astăzi că Rusia este pregătită pentru această muncă”. (Traducere și adaptare B.T.I.)

sursă: inpolitics.ro