Într-o lume în care omul modern a devenit spectator al propriei sale dezrădăcinări, gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae se ridică astăzi ca un act de rezistență spirituală. Teologul român a intuit, cu o clarviziune rară, că modernitatea va produce un tip uman nou, în care libertatea nu mai slujește mântuirii, ci trufiei. El numea acest fenomen „autonomizarea omului până la autodistrugere”.
Pentru Stăniloae, omul nou autentic era acela care se renaște în Hristos – cel ce primește libertatea ca dar și comuniunea ca menire. În opoziție cu această viziune, lumea modernă a inventat un „om nou” artificial, un individ autonom și izolat, eliberat de orice transcendență. Rezultatul a fost o libertate fără sens și o morală fără rădăcini.
Experiența comunismului i-a confirmat teologului român dimensiunea tragică a acestei mutații. „Omul nou” al ideologiei era un produs de laborator, obedient și gol pe dinăuntru, creat nu prin har, ci prin frică. De aceea, Stăniloae a spus limpede: omul adevărat nu se naște din revoluție, ci din întâlnirea cu Dumnezeu; nu din negație, ci din iubire.
În viața și opera sa se întâlnesc două dimensiuni ale aceleiași chemări: cea rațională, a teologului care formulează dogma în limbajul minții, și cea mistică, a celui care trăiește teologia ca iubire. În acest sens, relația lui Dumitru Stăniloae cu Părintele Arsenie Boca a fost una de profunzime spirituală, nu de dependență sau ucenicie. Cei doi s-au recunoscut unul în celălalt: Boca trăia revelația prin viziune, Stăniloae o traducea în rațiune; amândoi, însă, credeau în suferință ca loc de întâlnire cu Dumnezeu.
În temnițele comuniste, Stăniloae a înțeles că iubirea de neam nu este un reflex biologic, ci o dimensiune a credinței. „Nu există teologie fără iubire, nici iubire fără suferință” – spunea el mai târziu. Acolo, între ziduri reci și umbre, s-a născut o teologie a luminii: credința că omul nu poate fi distrus decât atunci când renunță la sensul său divin.
În raport cu Mișcarea Legionară, poziția lui Stăniloae a fost adesea interpretată greșit. El nu a fost un militant, ci un mărturisitor. A văzut în elanul unor tineri dorința sinceră de a curăți neamul de păcat, dar a condamnat violența și fanatismul. Pentru el, națiunea nu era un idol, ci o comuniune de iubire. Când credința devine armă, spunea, se pierde harul care o susține. Din această perspectivă, a fost unul dintre puținii teologi români capabili să unească discernământul intelectual cu fidelitatea față de idealul creștin.
Stăniloae a fost, de asemenea, printre primii teologi care au criticat public transformarea culturii în substitut de credință. Într-un interviu târziu, îl invoca pe Gabriel Liiceanu drept exemplul tipic al unei inteligențe care „a schimbat credința pe orgoliu și smerenia pe auto-divinizare”. Pentru Stăniloae, ruptura dintre credință și cultură însemna o formă de sterilitate spirituală. „Rațiunea fără har devine o nouă formă de orbire” – spunea el, avertizând că acolo unde dispare iubirea, cultura devine ideologie.
Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie, pierzându-și astfel rădăcina morală și capacitatea de a mai fi voce a neamului. În locul teologiei întrupate în viață, ea a ales discursul abstract, în care omul a devenit obiect, iar Dumnezeu – o temă literară. Stăniloae a văzut în această despărțire nu un semn al progresului, ci începutul unei noi robii: robia inteligenței lipsite de duh.
În același spirit, Stăniloae avertiza că statul însuși nu poate fi neutru moral, că ordinea lumii trebuie să se inspire din ordinea lui Dumnezeu. Într-un pasaj de o actualitate izbitoare, spunea:
„Trebuie să avem un stat cât mai creștin. Am scris în tinerețe un articol în Gândirea, pe care l-am inclus și în cartea Ortodoxie și Românism, se chema Cele două împărății. […] Eu spun că nu; statul este ‘supuneți-vă stăpânirii’ și cred că trebuie militat pentru un stat creștin. […] Trebuie să milităm pentru un stat creștin; cât mai creștin.”
Acest pasaj sintetizează întreaga lui concepție despre raportul dintre Biserică și stat: autoritatea lumească nu trebuie demonizată, dar trebuie convertită treptat la spiritul Evangheliei. Statul, spunea el, nu e „împărăția lui Dumnezeu”, dar trebuie să tindă spre ea, folosind forța numai cât este strict necesar – „ca nuiaua unui părinte”.
Pentru Stăniloae, idealul unui stat creștin nu însemna o teocrație, ci o ordine morală în care puterea se supune binelui și nu interesului. A vedea politica fără etică, pentru el, era semnul cel mai sigur al apostaziei moderne.
Astăzi, „omul nou” nu mai poartă uniformă, ci poartă mască digitală. E conectat la tot și la nimic, informat până la saturație, dar incapabil de credință. În fața acestei crize antropologice, cuvintele lui Stăniloae rămân actuale: lumea nu se va mântui prin cunoaștere, ci prin iubire; cunoașterea fără iubire se preface în mândrie, iar mândria în ruină.
De aceea, polemica lui cu Liiceanu nu trebuie citită ca o ranchiună între generații, ci ca un avertisment profetic. Cultura care se rupe de credință devine ideologie, iar intelectul care nu se pleacă în fața misterului se transformă în parodie.
Stăniloae a fost și rămâne un teolog al iubirii, nu al resentimentului. În el, credința devine rațiune luminată, iar rațiunea se închină adevărului. Într-o lume ce se definește prin autonomie și fragmentare, el ne reamintește că omul nu se împlinește singur. Libertatea fără Dumnezeu nu este eliberare, ci exil.
Aurel Badea
