Autor: Guy Mettan
Între Rusia și Occident, între ucrainenii din Kiev și foștii ucraineni care au redevenit ruși, bătălia nu este doar militară, ci și memorială. În Occident, am comemorat 80 de ani de la Debarcare, pe 6 iunie, fără ruși, negând că victoria asupra Germaniei naziste a fost în primul rând o victorie sovietică și că Operațiunea Overlord nu ar fi putut fi posibilă fără Operațiunea Bagration desfășurată în est de către Armata Roșie pentru a bloca acolo diviziile de tancuri germane.
În Europa de Est, în țările baltice și în special în Ucraina, statui și monumente istorice ale morților celui de-al Doilea Război Mondial sunt dărâmate cu orice preț pentru a ridica monumente spre gloria victimelor sovieticilor și a naționaliștilor care au luptat alături de naziști și au masacrat evrei, precum Stepan Bandera, Yaroslav Stetsko și Roman Shukhevich. Ne prefacem că uităm că lagărul de exterminare de la Treblinka era condus de aproximativ 20 de ofițeri SS germani și că exterminarea a fost efectuată acolo de aproximativ 100 de gardieni ucraineni și lituanieni.
Sărbătoarea Holodomorului, numele pe care ucrainenii îl dau foametei la care Stalin a supus țărănimea în 1932, este un exemplu tipic al acestor omisiuni voluntare. Ea atribuie acest masacru prin înfometare doar rușilor și îi face pe ucraineni singurele ei victime, chiar dacă a afectat și sudul Rusiei și Kazahstanul și a fost orchestrat de un georgian, Stalin, și executat de un polonez, Kossior, care a condus Ucraina la acea vreme.
Zilnic sunt distruse monumente și altele sunt construite în locul lor, pe furiș, în tăcerea presei occidentale. Această rescriere a istoriei și acest război al memoriei nu au trecut pe sub radarul oamenilor din Donbass, care, fideli motto-ului lor, „Niciodată să nu uitați, niciodată să nu iertați!”, reacționează dublând credința comemorativă și monumentele eroilor căzuți pe câmpul de onoare.
Cel mai deranjant memorial este, fără îndoială, cel al Puțului Minei 4/4 Bis din Donețk. Nu am auzit niciodată de asta și nici voi, presupun. Nu se află în niciuna dintre cărțile noastre de istorie și nu se găsește nicăieri pe Wikipedia. Cu toate acestea, se estimează că 75.000 până la 102.000 de oameni au fost masacrați acolo între sfârșitul anilor 1941 și 1943, adică de două până la trei ori mai mulți decât la Babi Yar. Întreaga comunitate evreiască a orașului (numită la acea vreme Stalino) a fost aruncată în această groapă, împreună cu zeci de mii de civili. Acest memorial, ignorat de guvernul de la Kiev după 1991 pentru că a tulburat narațiunea oficială și a vizat doar vorbitorii de limbă rusă din estul țării, este în curs de reabilitare încă de anul trecut. Trebuie doar să mergi la acest sit pentru a înțelege de ce locuitorii din Donbass s-au revoltat în aprilie 2014, când regimul Maidan a vrut să le interzică limba și i-a trimis pe urmașii călăilor lor să-i reprime.
Putem distruge monumentele, dar nu și memoria.
La 70 de kilometri de Donețk, în provincia Horlivka, monumentalul cenotaf de la Savur-Mohila este o altă mărturie a bătăliilor din secolul trecut, ridicat în vârful celui mai înalt deal din Donbass, pe locul unuia dintre marile evenimente macabre ale celui de-al Doilea Război Mondial, care a avut loc în iulie-august 1943, concomitent cu celebra bătălie cu tancuri de la Kursk care urma să spulbere Wehrmacht-ul. Acolo s-a construit o alee cu scări și cu o turlă imensă, în 1963. 70 de ani mai târziu, în august 2014, dealul a făcut obiectul unei lupte acerbe de poziție între separatiști și soldații din Kiev, înainte de a fi preluat definitiv de republicanii din Donețk conduși de prestigiosul lor lider Alexander Zakharchenko. Luptele o devastaseră. După 2022, Putin a reconstruit-o pentru a comemora cele două războaie, Marele Război Patriotic din 1941-1945 și cel al eliberării Donbass-ului din 2014-2022. De fiecare parte a aleii, monumente mari sculptate îi celebrează pe eroii care au murit pentru libertatea Donbassului între 1941 și 2022.
Dar, fără îndoială, la Lugansk acest șoc al amintirii este cel mai intens. Sunt întâmpinat acolo de Anna Soroka, istoric și luptător în regimentele Republicii din 2014. Primul monument comemorează cei 67 de copii uciși de milițienii ucraineni din batalioanele neo-naziste Kraken și Aidar care au încercat să cucerească orașul în 2014 și l-au bombardat până în 2022. A fost construit în mijlocul unui parc care servește drept grădiniță. Mai mulți copii au fost uciși acolo de un bombardament țintit al ucrainenilor, clădirile învecinate nefiind afectate.
Copiii sunt de fapt obiectul unui război informațional nemilos de ambele părți. Ucrainenii au depus acuzații de crime de război împotriva rușilor, iar Curtea Penală Internațională i-a pus sub acuzare pe Vladimir Putin și pe responsabilul oficial rus pentru copii, pentru răpirea copiilor ucraineni. Propaganda occidentală repetă aceste acuzații iar și iar, la cinematograf – documentarul ad-hoc tocmai a câștigat un Oscar – și în mass-media. Propaganda, care uită, firește, să reflecte punctul de vedere al locuitorilor din Donbass, pentru care ucrainenii sunt cei care iau copiii ostatici. Există de fapt în Ucraina o organizație de voluntari, numită Îngerii Albi, modelată după modelul celebrelor Căști Albe Siriene care, ne amintim, erau departe de a fi salvatori neutri și acționau de fapt în numele grupărilor jihadiste.
Aceste detașamente de Îngeri Albi au fost formate în februarie 2022 de un anume Rustam Lukomsky. Presa anglo-saxonă le-a menționat de mai multe ori. Pentru cei din Donbass, scopul lor este să forțeze părinții din zonele de pe front să se separe de copiii lor sub pretextul de a-i proteja. Copiii sunt așadar izolați de părinți și „puși în siguranță” în spate, unde sunt apoi folosiți ca mijloc de șantaj împotriva familiilor lor. Ei se trezesc sfâşiaţi între două opţiuni, una la fel de insuportabilă ca cealaltă: fie îşi abandonează casele pentru a se alătura copiilor, fie rămân acolo şi se văd nevoiţi să colaboreze cu armata ucraineană care îi forțează să denunţe sau să saboteze mişcările armatei ruse. Ne putem imagina suferința părinților care se confruntă cu un astfel de șantaj. Mărturii, precum cele ale Olgăi V. Zubtsova din Bakhmut și ale lui Igor Litvinov din Avdiivka, confirmă această versiune a lucrurilor. În cele din urmă, pe rețelele de socializare circulă nenumărate zvonuri, care îi acuză pe acești așa-numiți Îngeri Albi că alimentează rețelele criminale și traficul de copii. Dar asta rămâne de demonstrat.
Al doilea monument se află într-o pădure, chiar în afara orașului Lugansk. La fel ca Puțul minier nr. 4 din Donețk, el comemorează locul masacrului comunității evreiești din Lugansk (aproximativ 3.000 de femei și copii, în principal evrei) și a 8.000 de adulți de diverse credințe, în timpul ocupației naziste. „Nu putem înțelege de ce astăzi Kievul onorează descendenții celor care au ucis atât de mulți dintre oamenii noștri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”, spune Anna Soroka. Abandonat buruienilor din 1991, situl a fost recent restaurat. Nu apare în aplicațiile noastre de căutare.
Puțin mai departe, pe cealaltă parte a drumului, autoritățile republicii au ridicat un vast memorial în cinstea combatanților și civililor uciși în războiul din 2014-2022. Aproape 400 de morminte sunt aliniate de o parte și de alta a aleii care duce de la statuia inspirată de Rodin, de lângă intrare, la turla centrală și capelă. Ne oprim lângă mormântul lui Ivan Selikhov. Anna îi cunoștea personal pe majoritatea oamenilor îngropați aici. Pe 5 mai 2014, Ivan a fost scos din locuință și executat fiind împușcat în cap de către milițieni, deoarece fiul său se alăturase republicanilor. Vecinii lui au trebuit mai întâi să-l îngroape în grădina lui. Situl este situat chiar pe locul atrocităților și aduce un omagiu celor 397 de „victime ale agresiunii ucrainene” din acea vară, muncitori, săpători de tranșee, profesori, școlari, medici, asistente, pacienți loviți de bombardarea școlii și a spitalului lor. (169 decese).
Revenind în oraș, trecem prin fața marelui monument al soldaților sovietici care au eliberat orașul în 1943 și prin fața unui tanc ucrainean decorat cu flori, așezat pe o bază de beton de-a lungul autostrăzii: locuitorii cartierului l-au așezat acolo pentru a ne aminti că acest tanc le bombardase casele în urmă cu zece ani. Mai jos, un câmp încă presărat de mine este marcat ca fiind strict interzis pentru plimbări.
Ultimul monument al acestui tur de oraș funebru este, fără îndoială, cel mai emblematic al destinului tragic al Donbass-ului din ultima sută de ani. Acesta este memorialul Hostra Mohyla situat pe un mic deal la sud-estul orașului. Mai multe monumente de diferite stiluri amintesc de memoria diferitelor comunități șterse de pe hartă de-a lungul deceniilor. Dar cel mai mare, care acoperă vârful complexului, oferă cheia psihologiei locuitorilor regiunii. Prezintă patru statui gigantice de soldați, eroi înarmați ai celor patru războaie care marchează conștiința colectivă a Donbassului: un luptător din războiul civil, un soldat sovietic din Marele Război Patriotic, un activist din rezistența anti-Kieviană din 2014-2018, și în cele din urmă un luptător în Războiul de Eliberare a Oblastului din 2022 până în prezent.
Pentru acest sit ca și pentru celelalte, în ciuda popularității sale în rândul localnicilor, nu găsim absolut nicio informație pe motoarele de căutare occidentale. Google și Wikipedia ignoră sau au interzis aceste locații din baza lor de date. Doar Stiftung Denkmal für die ermordeten Juden Europas oferă câteva informații despre victimele evreilor.
Prin urmare, înțelegem mai bine de ce Rusia și noii săi cetățeni din provinciile din estul Ucrainei nu vor abandona niciodată lupta împotriva Kievului și împotriva Occidentului fără a fi câștigat-o. Furia monotonă care-i acaparează cu ideea că noi am vrut, prin interpuși ucraineni, să-i ștergem de pe fața pământului, la propriu și la figurat, nu va dispărea decât cu ceea ce ei vor considera ca fiind victoria lor.
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
