Autor: Petrișor Peiu
Zona Euro este deja în recesiune, iar Uniunea Europeană se află în stagnare, cu o creștere anemică de 0,1%. Acesta este rezultatul politicii de terorism ecologic dusă de către conducerea UE împotriva industriilor europene și a stilului de viață al cetățenilor europeni.
De ani de zile, comisarii bruxellezi perorează împotriva gazelor naturale și a cărbunelui și nimeni nu se îndoiește public de politica energetică sinucigașă dusă de liderii UE. De fapt, nimeni nu mai are curajul să se îndoiască de modul în care industria și energetica noastră sunt îngropate de o mână de birocrați, care nu au ieșit niciodată din birourile lor somptuoase să vadă Europa reală. Mai mult, nimeni nu mai are dreptul să se îndoiască de justețea politicii energetice a Uniunii.
Ironia face ca acum vreo 400 de ani, la începutul secolului XVII, continentul nostru să stea sub semnul celui mai important gânditor al acelor vremuri, francezul René Descartes. Deși a fost un eminent matematician, care a pus bazele geometriei analitice, Descartes a marcat Europa prin școala sa de gândire ,numită carteziană. Dar, mai înainte de orice, părintele filosofiei moderna va rămâne în istorie pentru declarația de îndoială privind tot ceea ce se spusese până la el: ” dubito, ergo sum, vel, quod idem est, cogito, ergo sum ” (mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist), formulată prațial în franceză în „Discurs asupra metodei (Discours de la Méthode Pour bien conduire sa raison, et chercher la vérité dans les sciences -1637) și tot parțial în latină în „Principiile Filosofiei(Principia Philosophiae- 1644)”. De fapt, singurul loc unde apare întreagă această frază este o carte postumă a lui Descartes, „La Recherche de la Vérité par La Lumiere Naturale”.
Ei bine, ideea de a pune la îndoială totul ca manifestare a gândirii și de a asocia gândirea cu existența personală însăși a devenit, după Descartes, unul din pilonii fundamentali ai modului occidental de gândire. Democrația de tip vestic nu a făcut decât să întărească dreptul oricărui cetățean de a se îndoi de „adevărurile” promovate de către puterea politică.
Și iată cum , după 350 de ani, dreptul la îndoială este suprimat și se instaurează în Europa regula „adevărului oficial ”, acela pe care nimeni nu mai are dreptul să îl pună la îndoială. Practic, odată cu condamnarea publică a oricărei opinii contrare cu cea exprimată de „elitele” Uniunii Europene, Rene Descartes a fost alungat definitiv din prezentul european. Oricine crede astăzi că are dreptul de a pune la îndoială politica promovată de UE este un om de tip vechi, cartezian, un om de care noua Europă nu mai are nevoia. Uniformizarea și înregimentarea în slujba conducerii unice a făcut din continentul nostru un spațiu ne-cartezian, un spațiu unde Descartes nu își mai are locul. Dar este, oare, acesta, locul unde vrem să trăim noi? Locul pe care îl dorim pentru copii și nepoții noștri?
Trimestrul I al anului 2023 este al doilea consecutiv în care economia zonei Euro se contractă. -0,1% este rezultatul negativ al trimestrului acesta, la fel ca al celui precedent, trimestrul IV din 2022. Avem recesiune, deci. Cu alte cuvinte, economia celor 20 de state care au trecut deja la moneda euro s-a contractat cu 0,1% față de trimestrul precedent, o performanță similară cu cea consemnată pentru trimestrul IV al anului trecut. La -0,1%, putem să vorbim mai degrabă de o stagnare dar, oricum i-am spune, este clar că zona Euro și Uniunea Europeană, în general, traversează un moment prost.
Cea mai mare deteriorare a economiei o găsim în Irlanda (-4,6%), departe de explicația favorită a politicienilor, războiul din Ucraina. Această cădere marchează și intrarea Irlandei în recesiune. A doua cea mai proastă performanță a trimestrului este în Lituania (-2,1%), o țară în criză evidentă, căci marchează al treilea trimestru cu contracție din ultimele patru. Cu al cincilea trimestru consecutiv de contracție, Estonia este și ea într-o criză economică prelungită.
Dar ceea ce ar trebui cu adevărat să ne îngrijoreze este recesiunea din Germania (-0,3% pe ultimul trimestru), aflată și aceasta la al treilea trimestru de scădere din ultimele patru. Germania este cea mai mare economie din UE și principalul nostru partener comercial, deci orice deteriorare a situației de acolo se va resimți și la noi, chiar dacă cu o oarecare întârziere.
O altă economie importantă europeană aflată în scădere este Olanda (-0,7%), dar aici nu consemnăm încă recesiunea. Vecina noastră, Ungaria rămâne și ea în clubul celor cu scădere economică (-0,3%) și marchează prelungirea crizei pe care o traversează, după trei trimestre consecutive de restrângere. Practic, această contracție trimestrială trimite clar Ungaria sub nivelul României în ceea ce înseamnă performanță economică, cel puțin după indicatorul cel mai sugestiv, PIB/locuitor în metodologia PPP (a prețurilor comparate).
În fine, este de notat și contractarea economiei grecești, după o perioadă destul de lungă de recuperare în urma șocului marii prăbușiri din 2015.
În stagnare găsim economia cehă (0%), însă după două trimestre succesive de scădere economică. Austria și România marchează creșteri modeste, de 0,1%, dar totuși creșteri.
Polonia devine campionul creșterii economice pe trimestrul I al anului în curs, cu un solid +3,8%, urmată fiind de Luxemburg (+2%), Portugalia (+1,6%) și Croația (+1,4%). Vecinii de la sud de Dunăre, bulgarii, au parte și ei de o creștere sănătoasă, de 0,5%.
Este, poate, momentul să vedem și de ce s-a ajuns aici. Toate comunicatele oficiale menționează scumpirea energiei din anii trecuți drept cauză fundamentală a evoluției proaste a economiei din zona Euro. Este, deci, de natura evidenței că politica energetică a blocului european nu este deloc inspirată. Căci a generat inflație, a erodat puterea de cumpărare pe continent și a dus la slăbirea economiei europene în raport cu competitorii săi din Asia și America.
Declinul Europei a fost declanșat, insesizabil la început, de către instituirea unui așa-numit Sistem European de Tranzacționare a Emisiilor de gaze cu efect de seră (ETS), fără ca prea mulți să realizeze impactul nociv uriaș pe care îl va avea asupra economiei continentale. Pe atunci, obiectivul era de a face statele UE neutre din punct de vedere climatic până în 2050. Obiectivul a fost, mai apoi, dus la extrem prin impunerea noului prag de reducere până în 2030 cu 55% față de nivelul din 1990 a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Practic, începând cu 2005, un grup de 11000 de mari companii europene au fost puse să plătească sume uriașe de bani pentru emisiile de gaze cu efect de seră. Aceste 11000 de companii erau, de fapt, coloana vertebrală a industriei europene, ele acoperind producția de energie, transportul maritim și fabricile energo-intensive. Cel târziu din 2027, acestor 11 000 de companii li se vor adăuga și companiile aeriene care au zboruri operate de pe aeroporturile din Spațiul Economic European(https://climate.ec.europa.eu/eu-action/eu-emissions-trading-system-eu-ets_en ).
Și pentru că terorismul ecologic nu mai are niciun fel de măsură, Comisia Europeană se luptă să distrugă întreaga economie europeană, extinzând obligația de a cumpăra „certificate de carbon” către clădirile de locuințe și de birouri, transporturile rutiere și companiile industriale mici și mijlocii, care nu erau cuprinse în cele 11 000 de „ținte” fixate inițial de către comisarii europeni.
Ei bine, realitatea se încăpățânează să fie total diferită de imaginea pe care o dorește vârful Uniunii. Căci producția de electricitate nu a scăzut mai deloc din 2005 încoace, ea rămânând la un nivel de aproximativ 2780 TWh:
Și dacă producția de energie electrică a rămas aceeași, s-a schimbat structura acesteia, reducându-se dramatic ponderea gazelor și a cărbunelui în totalul surselor de materii prime. Căci fiecare MWh de energie produsă în centrale pe cărbune este scumpit de către UE cu 1 certificat de carbon (în medie) și fiecare MWh de energie produs în centrale pe gaze este scumpit de către aceeași birocrație europeană cu jumătate de certificat de carbon (tot în medie).
Ei bine, efectul pervers al terorii ecologiste împotriva industriei energetice europene a avut un rezultat perfect previzibil: a scumpit enorm energia în Europa, în raport cu celelalte continente ale planetei. Iată, de exemplu, cum arată prețurile electricității pe glob, cu maxime atinse în Europa, Germania fiind la 0,44 USD/KWh:
Sursa: https://www.visualcapitalist.com/mapped-global-energy-prices-by-country-in-2022/
Cum ar putea un german care plătește 44 de cenți pe fiecare KWh consumat să poată consuma la fel de mult cu unul american, care plătește doar 16 cenți/KWh, sau cu un chinez care plătește doar 8 cenți/KWh?
La gaze situația este și mai dramatică: un german plătește 21 cenți/KWh, iar un american doar 5 cenți/KWh. Dar și în Japonia, Coreea de Sud, Canada sau Australia gazele sunt mai ieftine decât în Europa!
Sursa: https://www.visualcapitalist.com/mapped-global-energy-prices-by-country-in-2022/
De altfel, nici la prețul benzinei, Europa nu stă mai bine, cu 7 dolari/galon în Germania și cu doar 4 dolari/galon în America și 4,7 dolari/galon în China:
Sursa: https://www.visualcapitalist.com/mapped-global-energy-prices-by-country-in-2022/
Dar oare a meritat să ne sacrificăm industria și stilul de viață pentru a renunța la cărbune și la gaz ca surse de energie? Am meritat, oare, noi cei 400 de milioane de europeni să devenim sclavii facturilor energetice? Am salvat planeta în acest fel?
Ei bine, dacă în 1990 UE producea 3,7 miliarde de tone de dioxid de carbon (CO2) echivalent, în 2021 a ajuns să producă doar trei sferturi din acea cantitate, adică doar 2,7 miliarde de tone de dioxid de carbon. Fix 7, 3% din totalul global. Și cu toate acestea lumea nu a fost salvată de sacrificare industriei europene și a vieții europenilor. Căci, ce să vezi, China și-a crescut emisiile de dioxid de carbon de la 6,4 miliarde de tone în 2005 la 12,5 miliarde de tone în 2021, India și-a dublat și ea emisia de gaze poluante de la 1,2 miliarde de tone de dioxid de carbon în 2005 la 2,5 miliarde de tone de dioxid de carbon în 2021. Doar America și-a mai redus poluarea cu o cincime, de la 5,9 miliarde de tone de dioxid de carbon în 2005 la 4,7 miliarde de tone de dioxid de carbon în 2021.
Rămâne, totuși, întrebarea cum ar putea Europa singură, oricât de nebunești ar fi gândurile și acțiunile sale, să oprească poluarea globală. Iată, de exemplu, un grafic extrem de sugestiv publicat chiar de către Comisia Europeană:
Sursa: https://edgar.jrc.ec.europa.eu/report_2022
De altfel, poate n-ar fi rău să suprapunem hărțile prețurilor la energie din lume cu harta emisiilor de gaze cu efect de seră. Așa, ca să pricepem cam cum putem noi, supușii Ursulelor obsedate de schimbări climatice, să influențăm poluarea globală: China emite singură o treime (33%) din gazele cu efect de seră de pe planetă, SUA încă 12,55%, iar UE doar 7,3%!
Sursa: https://worldpopulationreview.com/country-rankings/greenhouse-gas-emissions-by-country
Cât privește emisiile de dioxid de carbon/locuitor, iată cam cum arată podiumul clasamentului:
Sursa: https://worldpopulationreview.com/country-rankings/greenhouse-gas-emissions-by-country
După cum se vede, cei mai poluanți europeni sunt concetățenii lui Jean Claude Juncker, bogații luxemburghezi, locul 10 în clasamentul mondial al poluatorilor, întrecuți și de canadieni și de australieni. Americanii sunt pe locul 12 mondial, ei fiind la fel de puternic poluatori precum saudiții, care ard numai gaze și țiței în centralele lor. Cehii sunt abia pe locul 21 mondial în clasamentul poluatorilor, la egalitate cu japonezii, dar sub sud-coreeni. Iar marile popoare industriale ale continentului nostru (germanii, belgienii, olandezii și polonezii) au ajuns mai puțin poluatori decât japonezii și pe la același nivel cu … singaporezii. Cât despre noi, ne situăm pe penultimul loc în Europa și printre cele mai prietenoase cu mediul 10 state ale clasamentului global!
Efortul colosal de restrângere a industriilor consumatoare de energie a avut un succes răsunător, Europa ajungând să mai producă doar 16% din produsele de oțel de pe glob, în vreme ce asiaticii au acaparat total piața mondială, cu 72% din producție:
Sursa: Eurofer, European Steel in figures, 2022, www. eurofer.eu
Singura problemuță este aceea că, în toți anii de după 2005, consumul de oțel al UE a crescut, motiv pentru care am ajuns să raportăm cu mândrie deficit comercial net și în creștere la comerțul extra-comunitar cu produse de oțel:
Sursa: Eurofer, European Steel in figures, 2022, www. eurofer.eu
Lucrurile însă nu s-au limitat doar la suprimarea lentă a siderurgiei europene, o altă importantă industrie europeană victimă a prețurilor uriașe la energie este cea auto, care a intrat într-un declin evident, de la 13,7 milioane de mașini produse în UE în 2011, ajungând la 10,9 milioane de mașini în 2022:
Sursa: https://www.acea.auto/figure/eu-passenger-car-production/
Date similare se pot afișa și pentru industria chimică și pentru cea metalurgică neferoasă și pentru toate industriile „mari”. Iar UE a devenit, din ce în ce mai mult dependentă de importurile din China. Astăzi, de exemplu, giganții europeni în producția de material rulant (locomotive, rame, vagoane) nu produc laolaltă nici măcar jumătate din cât produce compania chinezească CRRC (https://single-market-economy.ec.europa.eu/sectors/mechanical-engineering/rail-supply-industry_en ). Iar în industria electronică, cei mai mari producători sunt în Asia (China, Japonia, Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud), urmați, desigur, de America și la mare distanță de Germania.
Ni s-a spus că revoluția energetică din Europa va închide aici industriile poluante și le va dezvolta pe cele bazate pe inteligență. Păi hai să vedem crema industriilor bazate pe inteligență, cea a cipurilor cu materiale semiconductoare. Observăm că primii producători mondiali sunt Taiwan, Coreea de Sud, Japonia, SUA și China. Iar Europa nici nu prea există pe harta producătorilor:
Sursa: https://worldpopulationreview.com/country-rankings/semiconductor-manufacturing-by-country
Da, așa arată astăzi continentul nostru: un loc unde, după 350 de ani, dreptul la îndoială este suprimat și unde s-a instaurat regula „adevărului oficial ”, acela pe care nimeni nu mai are dreptul să îl pună la îndoială. Căci iată, deși se distruge industria europeană și se distruge și modul de viață european, oficial nu mai avem voie să contestăm sinucigașa politică de terorism ecologic, promovată de la Bruxelles. Practic, odată cu condamnarea publică a oricărei opinii contrare cu cea exprimată de „elitele” Uniunii Europene, Rene Descartes a fost alungat definitiv din prezentul european. Oricine crede astăzi că are dreptul de a pune la îndoială politica promovată de UE este un om de tip vechi, cartezian, un om de care noua Europă nu mai are nevoia. Uniformizarea și înregimentarea în slujba conducerii unice a făcut din continentul nostru un spațiu ne-cartezian, un spațiu unde Descartes nu își mai are locul. Dar este, oare, acesta, locul unde vrem să trăim noi? Locul pe care îl dorim pentru copii și nepoții noștri?
