Autor: Ciprian Purice
Dacă în urmă cu un an, la debutul conflictului, retorica occidentală era unitară, clară și fermă împotriva agresiunii rusești din Ucraina, la momentul actual, lucrurile sunt fix pe dos. Există deja un curent, culmea tot din Occident, care tinde să contrazică cu vehemență și fapte concrete discursul mainstream. Cele două tendințe sunt profund diferite, divizate de o falie nu doar informațională, dar și societală, ele coexistând într-o realitate propagandistică general valabilă, percepută și promovată de către fiecare entitate în felul său.
Ruptura antagonică dintre cele versiuni, seamănă, evident la altă scară, cu momentul 1989, pe final de Războiului Rece, cu câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului, când s-a atins masa critică. Lumea nu mai putea evolua în acel fel, iar consecința nu putea fi decât una dintre cele două: pace sau un război nimicitor, instalat în locul celui rece. Înțelepții planetei au ales-o pe prima. Extrem de convenabilă tuturor. Inclusiv URSS, deși la vremea respectivă părea marele pierzător. În realitate, ei, sovieticii, au înțeles și au acceptat că produsul numit URSS nu mai putea funcționa. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Devenise un uriaș cu picioare de lut, care se prăbușea sub propria greutate. Așa că au gestionat disoluția acestuia, la adăpostul „partenerilor” americani.
Malta 1989
„Marele pierzător” de la Malta, au fost celelalte state ale Tratatului de la Varșovia, care s-au văzut abandonate, într-o noapte, după zeci de ani de colaborare, de către hegemonul de la est. Iar ele, abandonatele, au fost luate la bucată de către Unchiul Sam, prin intermediul NATO. Deci, Moscova să nu se mai joace de-a fata mare păcălită și abuzată, atunci când face apel la revenirea NATO la formula din 1997, teză repetată la fiecare câteva luni de Lavrov. Pentru că insinuează un fals prin omisiune, eludând că Moscova a fost cea care și-a abandonat aliații din fostul bloc sovietic și nu invers. Celălalt aspect al problemei și anume că nici statele Tratatului nu mai voiau să aibă de-a face cu rușii, dat fiind noul context geopolitic, este abia a doua discuție. Prima trebuie să fie despre Moscova, care, repet, și-a abandonat aliații. La Malta, în 1989! Acest detaliu l-a scos din sărite atât de tare pe ambasadorul sovietic la București, Valeri Kuzmin, într-un interviu din martie 2022, încât și-a vărsat paharul de apă peste documentația cu care venise la discuție. Și știu bine ce spun cu sintagma „ambasador sovietic”.
Revenind la contextul actual, am făcut acest excurs despre „Malta 1989”, pentru că el nu se referă și la Ucraina. Ba dimpotrivă, există referințe informale care subliniază că sovieticii și-au reiterat în ’89 angajamentul pe care l-au parafat cu americanii încă de la Criza rachetelor din 1962, când și-au promis reciproc că nu vor veni cu armament ofensiv unii în coasta altora. E important aici termenul ofensiv, el fiind și argumentul scutului antirachetă din flancul estic al NATO, deci și Deveselu, care este defensiv. Că scutul nostru poate deveni și ofensiv este abia a doua discuție, dar cum am stabilit și mai sus, rușii evită prin tactici insidioase prima discuție.
Roma 2002
Deci, „Malta 1989” deschidea orizontul pentru o nouă reîmpărțire a sferelor de influență, ca urmare a disoluției fostului bloc sovietic, fenomen ce avea să se încheie, abia 13 ani mai târziu, la Roma în 2002, când a avut ultimul summit NATO de extindere a alianței, cu România și Bulgaria. Deci, nu Ucraina! Deci, nu Georgia! Iar tentativele întârziate ale Occidentului din 2008, la București, unul din summit-urile care vor rămâne în istorie ca amploare, precum și prin vehemența cu care Putin a întors invitația pentru Georgia și Ucraina, nu sunt decât confirmarea faptului că rușii au acceptat extinderea alianței până la Nistru, dar nu mai mult. Adică, fix principiile stabilite cu americanii, cu jumătate de secol în urmă, la Criza rachetelor din Cuba: „fără armament ofensiv unii în coasta altora”.
Privit în acești termeni, conflictul din Ucraina poate fi definit ca o tentativă NATO de extindere nelegitimă într-o nouă zonă de influență, iar reacția rușilor ca un demers de apărare a unui spațiu pe care ei îl consideră ca fiind fundamental pentru securitatea națională. De aici și diferențele profunde de abordare. NATO duce un război de expansiune, iar rușii unul de apărare. A valorilor, a culturii sau a ortodoxismului, după cum încearcă Dughin să ne convingă. Ce înseamnă asta? Că rușii vor merge până la capăt, fiindcă îl percep ca pe un demers de apărare a Mamei Rusia, cu toate elementele sale fundamentaliste.
Cât de departe este dispus să meargă Occidentul? Ei bine, aici e cheia soluționării acestei încleștări geopolitice, pentru că dacă Occidentul se oprește, atunci se încheie conflictul. Dar Occidentul nu-și poate asuma o înfrângere în fața Rusiei, motivele fiind evidente. Așa cum nici Rusia nu poate pierde în fața Occidentului, fiindcă s-ar termina cu Rusia. Singura cale de ieșire este cea în care conflictul se încheie fără învinși și fără învingători. Exact ca la Malta! Iar februarie 2023 pare a fi momentul cheie către o „nouă Malta”.
Încheierea conflictului
La aproape un an de „operațiune militară specială”, agențiile occidentale titrează despre o mare ofensivă rusească, pe fondul temperaturilor scăzute și solului înghețat, elemente care facilitează armatei lui Putin o operativitate sporită, deci un moment unghiular al conflictului din Ucraina. Ofensivă la care Occidentul, via NATO, poate răspunde cu implicarea totală sau cu abandonul total. Cale de mijloc nu există. Evident, dacă va fi un abandon, atunci el se va desfășura cu spectacolul de rigoare, prin care să fie ascunse adevăratele resorturi. Recenta sforțare în materie de tancuri, fix asta poate însemna. Declarațiile oficiale ale Casei Albe menționează despre „mai multe luni” cât va dura până vor ajunge Abrams-urile în Ucraina. Leopard-urile, cel mai devreme, martie-aprilie. Deci, mult prea târziu, raportat la mult-titrata ofensivă rusească din februarie. Pe de altă parte, angajamentul în materie de tancuri reprezintă un pas intermediar pentru ultima etapă de sprijin militar: rachete și avioane. Antrenamentul pentru F16 ar dura cel puțin șase luni, spun ucrainenii. F35, nici nu încape discuție. Însă rachetele ar fi disponibile imediat, mai ales HIMARS-urile cu rază medie și lungă de acțiune.
Așadar, precedentul cu tancurile occidentale poate reprezenta fie „cântecul de lebădă” al regimului Zelensky, disimulat într-o sforțare militară occidentală care nu-și mai atinge ținta, venind prea târziu. Sau pasul către implicare totală, „boots on the ground”, cum ar spune americanii, singura posibilitate de sprijin militar imediat, ca răspuns la o ofensivă rusească masivă. Adică o coaliție internațională, pe modelul celei din Afganistan, dominată de SUA, din care am putea face parte și noi. Chiar și în această variantă, deși foarte puțin probabilă, riscurile și evoluțiile devenind haotice, indiferent de pierderile masive pe care le-ar putea suferi, rușii vor încerca transformarea conflictului într-unul de uzură, prelungit pe mai mulți ani, cu atacuri și incursiuni permanente în zonele ocupate, tocmai ca să nu se vadă că au fost învinși. La polul opus, o victorie rușilor ar presupune disoluția Ucrainei în forma ei actuală, nefirească din mai multe perspective istorice și sociale, ea fiind rezultatul mai multor aglutinări de populații și teritorii, și revenirea la granițele dinainte de 1919. Deci, Rusia nu pare neapărat interesată de cucerirea totală a Ucrainei, ci mai degrabă de anularea acestui ultimului produs al epocii sovietice.
Revoltele populare de la Kiev, din primăvara lui 2023
Dacă Occidentul va accepta să se extragă din Ucraina, iar ofensiva rusească din februarie va consacra această decizie strategică, vor urma tot felul de inginerii propagandistice pentru ca aceasta schimbare să nu se observe, să nu fie evidentă. Altfel spus, să nu se vadă că Occidentul a pierdut în Ucraina. Cum se poate întâmpla asta? Aici americanii știu cel mai bine să dea spectacolul democrației, atunci când vor să scape dintr-o problemă pe care tot ei au generat-o, după care nu mai pot să o gestioneze (statele din America Latină constituie numeroase cazuri concrete în acest): revolta populară și schimbarea regimului cu ajutorul străzii, „în spiritul democrației”. Dacă cumva, printr-o emulație socială, ucrainenii care nu mai pot suporta frigul, întunericul și teroarea bombardamentelor aleg să-l răstoarne pe „neînfricatul Zelenski” (mai ales că kievenii au exercițiul protestelor violente capabile să răstoarne regimuri), atunci Occidentul nu s-ar putea unui demers democratic, fiind împotriva principiilor sale fundamentale. Este evident că o asemenea lovitură de stat nu ar putea fi rezultatul voinței poporului, poporul ieșit în stradă fiind pretextul care să acopere adevăratele pârghii prin care s-ar răsturna regimul.
Dar pentru ca schimbarea de la Kiev să pară autentică și naturală, trebuie creat cadrul necesar care să justifice atingerea masei critice. Tocmai de aceea nu este deloc întâmplătoare apariția în mass media occidentală a tot mai multor știri și dezvăluiri despre consecințe tot dramatice ale războiului asupra poporului ucrainean. De la lipsa curentului electric, pe durate tot mai lungi, lipsa alimentelor, frigul, penuria de produse de bază pentru un trai decent, peste care vin problemele de corupție din interiorul regimului Zelenski, episodul Arestovici și multe altele. Avem, de asemenea, și dezvăluiri din interiorul frontului ucrainean (căci despre haosul din armata rusă știm totul, până în cel mai mic detaliu, din ziua prima zi a conflictului, grație mass-media mainstream). Colonelul în rezervă US Army, Douglas MacGregor, doctor în științe militare și fost „senior consultant” la Pentagon, dezvăluie despre răspândirea unei epidemii de tuberculoză în rândul soldaților ucraineni, deficiențe severe cu asistența medicală pentru răniți, foamete extremă, frig și condiții generale inumane, precum și cazuri de încorporare forțată din rândul civililor ucraineni. Deci, se așează piesele unui tablou care să pregătească opinia publică occidentală pentru o eventuală schimbare de regim la Kiev. Și care, în mod evident, nu se va putea face fără girul Unchiului Sam.
Puntea dintre lumi
Toate evoluțiile recente din Ucraina ar fi putut fi evitate dacă puterea de la Kiev (nu doar Zelenski, ci toți liderii instalați după Revoluția Portocalie, din 2004) nu ar fi încercat să păcălească ba istoria, ba geografia alegând când o parte, când cealaltă, neînțelegând că singura soluție capabilă să genereze pace, stabilitate și prosperitate, era ca Ucraina să devină o punte între cele două lumi, nu o armă a estului contra vestului, ca în epoca sovietică sau a vestului contra estului, ca în perioada recentă. Acum, din păcate, pare a fi prea târziu. Au rezolvat-o rușii.
