I. Două filme americane
Mi-a rămas în minte, din nu știu ce film american, acest schimb de replici dintre un avocat vestit și un ziarist care îi cere un interviu. „Am auzit multă lume spunând că reușiți să nu pierdeți niciun proces recurgând la minciună.” – „Lumea se-nșală. Îmi țin minciunile pentru spațiul privat. În public nu mint niciodată.”
În alt film – de astă dată îmi aduc aminte care, un thriller politic în șase episoade, Zero Day – eroul, George Mullen, jucat de Robert de Niro, este fostul președinte al Statelor Unite care, după un prim mandat impecabil, renunță la o a doua candidatură. Noua președintă a țării, Mitchell, îi cere predecesorului său, învestit cu puteri neîngrădite, să conducă o comisie de investigare menită să descâlcească ițele unei conspirații care debutează cu un atac cibernetic devastator. Este afectată întreaga infrastructură electronică a țării, pagubele sunt pe măsură, mor mii de oameni, panica națională este enormă. Mullen află adevărul și îi comunică președintei Mitchell că rețeaua trimite la înalți demnitari, având la vârf pe președintele Camerei Reprezentanților din Congres și pe alți membri ai Congresului, printre care se află și fiica sa Alexandra.
Făcut public, acest rezultat al anchetei ar duce la clătinarea establishment-ului actual.
În discuțiaîntre patru ochi, în care Mullen îi comunică președintei teribilul rezultat al anchetei, schimbul de replici dintre cei doi atinge o problemă de principiu: pentru ca șocul public să nu fie prea mare, n-ar fi oare potrivit, întreabă președinta Mitchell, ca măcar o parte dintre complotiști să fie trecuți sub tăcere? Ce părere are Mullen? Poate că ar fi mai bine, sugerează ea, să nu fie spus tot adevărul.
„– Adevărul e adevărul, răspunde Mullen. – Adevărul e adevărul, dar nu întotdeauna e cel mai important. Mai sunt încă multe lucruri bune de făcut. Acesta e adevărul care primează pentru mine, spune președinta Mitchell. Și lucrurile acestea nu le voi putea face decât într-un al doilea mandat care, în lumina adevărului expus în toată urâțenia și vastitatea sa, va deveni discutabil. Binele pe care-l visez pentru anii următori se va realiza cu condiția ca acum, când trebuie recuperată încrederea unui întreg popor, să alegem calea unei minciuni prin omisiune: vom scoate în față un singur vinovat, creierul rețelei, și-i vom trece sub tăcere pe ceilalți. N-ar fi oare păcat să închidem calea binelui viitor de dragul unei rigori de principiu?”
Ce va face Mullen când, a doua zi, va trebui să comunice în fața Camerei rezultatul investigației sale? Cu atât mai mult cu cât fiica sa, părtașă la complot, riscă închisoarea pe viață. Poate fi ascuns adevărul? Poate oare un tată să-și sacrifice fiica de dragul adevărului? Există vreun caz în care omiterea spunerii adevărului – „jur să spun adevărul și numai adevărul” – este moralmente scuzabilă? Mullen lasă senzația că a doua zi va prezenta în Congres un discurs cosmetizat. Însă, după primele fraze, îl vedem cum pune hârtiile deoparte și începe să rostească, într-un discurs liber, tot adevărul.
II. Un thriller politic la scară românească
Recent, jurnalista Emilia Șercan a demonstrat că mai mult de jumătate din teza de doctorat a ministrului Justiției, Radu Marinescu, numit din partea PSD în actuala coaliție guvernamentală, reprezintă un plagiat. Prim-ministrul Ilie Bolojan, întrebat dacă urmează să-l demită pe Radu Marinescu, a dat următoarele declarații:
„Am avut o discuție în această dimineață cu domnul ministru. Lucrurile de care dânsul este acuzat nu s-au întâmplat în mandatul de ministru … Încerc să îmi evaluez colegii după ceea ce fac în mandatele de ministru.”
„Plagiatul este o formă de furt … dar nu am date să judec strict această situație. Sper că o entitate independentă va certifica dacă acest plagiat este real sau nu.”
„… nu am negat că aș cere demisia ministrului dacă o comisie academică va confirma plagiatul.”
Pe scurt, domnul prim-ministru a spus trei lucruri:
1. Lucrarea de doctorat are o vechime considerabilă care o face să nu se suprapună cu ministeriatul său. Evenimentele precedente mandatului de ministru nu au relevanță pentru perioada mandatului.
2. Da, plagiatul este „o formă de furt”.
3. Pentru a trage o concluzie în privința calificării lucrării ca plagiat e nevoie de „o entitate independentă”, recte de „o comisie academică”, verdictul dat de jurnalista Emilia Șercan neputând fi instituțional concludent.
La aceste declarații aș face următoarele obiecții:
1. Îmi e imposibil să detașez din biografia cuiva ca nesemnificative acele evenimente care califică, prin natura lor, întregul vieții sale și se rabat asupra lui. Plagiatul este unul dintre aceste „evenimente” și el ar trebui să închidă plagiatorului calea oricărei ascensiuni publice, mai ales la rangul de ministru (al Justiției!).
2. Dacă plagiatul este o formă de furt, atunci plagiatorul rămâne hoț pentru totdeauna. Iar un hoț este incompatibil în principiu cu funcția de ministru, iar când e vorba de un ministru al justiției, contradicția este, simbolic vorbind, flagrantă. Și e greu de imaginat că un astfel de hoț nu poate simți hoția dinlăuntrul propriei hoții.
În acest context, mi-am reamintit și declarația dată de ministrul nostru după investigația Recorder:
„Eu nu am primit nicio sesizare legată de corupție sau de altceva. Este foarte bine ca Raluca Moroșanu să prezinte dovezile. A făcut acuzații grave, a vorbit inclusiv despre fapte de corupție. Solicit să se ia măsuri ferme, să se prezinte probe, iar persoanele care ar comite aceste fapte să fie eliminate din sistem. Trebuie, deci, să tratăm cu seriozitate aceste chestiuni şi atunci când se afirmă că există corupţie în sistemul judiciar să venim cu elemente concrete. Și haideţi să-i sancţionăm pe cei care fac asemenea lucruri!”.
Uluitor! Cel chemat prin funcția sa să țină ordine în ograda Justiției se plânge că nimeni nu i-a spus cât de murdară e ograda. „Solicită” (cui?) „să se ia măsuri ferme” (dar nu el trebuie să le ia?), să-i sancționăm cu toții pe magistrații corupți (dar cine suntem noi ăștia, care să-i sancționăm pe autorii „faptelor de corupție”?). Interjecția „haideți”, devenită verb în gura ministrului, m-a făcut să tresar, căci mi-a sunat în urechi ca o chemare la luptă adresată întregului popor român căruia justiția română îi cere ajutorul: „Dragi cetățeni – pare să ne spună ministrul –, nu ne lăsați singuri cu mafioții, infractorii, tâlharii, hoții, corupții! Veniți și faceți și voi ceva! Împreună vom salva România!”
Haideți!, deci. Dar ce-ar fi să faceți dumneavoastră, domnule ministru, primul gest de salubrizare a justiției române? N-ați vrea să dăm un exemplu începând cu demisia dumneavoastră? „Haideți”, domnule ministru, ajutați-ne, dându-vă demisia ca ministru-hoț al Justiției, să salvăm România! A spus și prim-ministrul: plagiatul este „o formă de furt”. Sau dumneavoastră ați uitat ce-ați făcut în lucrarea din 2009 și așteptați verdictul unei „comisii academice” pentru a vă dumiri?
Și astfel ajungem la punctul 3. Din declarațiile domnului Ilie Bolojan rezultă că trebuie să așteptăm decizia unei comisii de etică universitare și pe cea a CNADCU ca instanță de apel. Aici, însă, cadrul discuției noastre merită lărgit, implicându-l pe ministrul plagiator doar ca persoană dotată cu o conștiință morală.
După cum bine știți, domnule ministru, după cum știm cu toții, investigațiile Emiliei Șercan în zona plagiatului nu se rezumă la o simplă investigație jurnalistică. Poziția ei academic-didactică (lector universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București), teza ei de doctorat, studiile și cărțile publicate pe tema doctoratelor și a integrității academice, analiza a peste 50 de teze de doctorat denunțate ca plagiate, publicată de-a lungul anilor în PressOne – toate acestea fac din doamna Șercan cea mai competentă cunoscătoare a mediului academic românesc.
De aceea, un verdict de plagiat al Emiliei Șercan, deși nu are valoare de aviz instituțional, echivalează cu un verdict fără drept de apel. În acest caz, nu verdictul unei „instanțe independente” intră în joc, ci, după cum spuneam, doar persoana dumneavoastră ca simplă entitate așezată în fața propriei conștiințe și a opiniei publice. Și asta pentru că, în orice societate, există oameni care, prin importanța lor socială și prin excepționalitatea muncii lor, devin oameni-instituție. Pe frontispiciul „Instituției Emilia Șercan” scrie: Adevărul și numai adevărul. Iar încrederea în instituția ei este, incontestabil, cu mult mai mare decât încrederea noastră în „comisiile academice” care i-au spălat pe bandă pe toți plagiatorii noștri: pe Victor Ponta, care a inaugurat șirul prim-miniștrilor plagiatori, urmat de prim-ministrul Mihai Tudose (actualmente europarlamentar) și de palidul, pierdut în peisaj, prim-ministru Nicolae Ciucă. Vin apoi nume ca Mircea Geoană (puteam avea, la o adică, în persoana lui, și-un președinte plagiator), Gabriel Vlase (vicepreședinte al Camerei Deputaților, director al SIE, plagiat după teza de doctorat a ministrului Apărării, Sorin Frunzăverde), Codruț Olaru (vicepreședinte al CSM, șef al DIICOT, adjunct al Parchetului General, pensionat la 49 de ani), Bogdan Despescu (secretar de stat în MAI), Bogdan Licu (judecător la CCR pentru un mandat de 9 ani).
Să mai spunem și că Sorin Cîmpeanu, ca ministru al Educației și președinte al Consiliului Rectorilor, a inițiat în 2022 o lege a educației care a fost votată în 2023, în mandatul Ligiei Deca, păstrându-se însă lucrurile dorite de Cîmpeanu în chestiunea doctoratelor în forma inițială. Prin această lege, verificarea plagiatelor a trecut de la un organism național (CNADCU – „Comisia Națională de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare”) la comisiile de etică ale universităților, CNADCU transformându-se în „instanță de apel”. S-a creat astfel un conflict de interese explicit, în măsura în care, prin comisia de etică a universității în care s-a susținut doctoratul, Universitatea e chemată să-și judece propriul ei verdict. Lucru care se petrece acum și în cazul lui Radu Marinescu: comisia de etică a Universității Craiova, unde actualul ministru al Justiției și-a susținut doctoratul în drept în 2009, ar trebui să certifice sau să respingă rezultatul cercetării în urma căreia Emilia Șercan a stabilit că 140 de pagini din totalul de 247 de pagini (adică 56,68%) au fost plagiate.
O va face oare? Radu Marinescu s-a apărat prin deja tradiționalul răspuns de lemn al plagiatorilor noștri: el și-a elaborat lucrarea „în conformitate cu normele și standardele în vigoare la momentul respectiv”! Ca și cum în 2009 norma în vigoare era că poți plagia mai mult de jumătate din lucrare și că doar abia în anii din urmă plagiatul și-a căpătat conștiința de sine ca plagiat.
Acum, dacă instanța etică a Universității craiovene se va hotărî să verifice acuratețea investigației doamnei Șercan, există și riscul ca deznodământul să poată fi influențat în termeni politico-instituționali, și nu legislativi. Craiova este un fief al PSD-ului de peste 15 ani, în măsura în care Olguța Vasilescu a câștigat alegerile ca primar de patru ori la rând, începând din 2012, drept care urmează să rămână în funcție până în 2028, cu un Consiliu Local majoritar pesedist. Așadar, presiunile informale, ambientul politic local, în care sunt prinse și cadrele de vârf al Universității, tandrele mușamalizări sau tragerile dibace de timp pot, toate, duce la rezultatul dorit atât de plagiator, cât și de Universitate.
III. Ilie Bolojan între el însuși și omul politic
Închei, revenind pentru o clipă la declarațiile domnului prim-ministru. Nu fac parte dintre cei care, la televiziuni sau în cercuri de prieteni, știu mai bine ce-ar fi trebuit să facă domnul Ilie Bolojan și cu ce anume trebuia să înceapă. Și nici dintre cei care consideră că domnului Bolojan îi lipsește viziunea, însă fără ca ei să ne poată spune care anume este ea, acea unică viziune făcătoare de minuni, minunea fiind scoaterea țării, peste noapte, din groapa morală și bugetară în care-au aruncat-o anii de guvernare pesedist-USL-istă. Până una-alta, orice român pare să știe mai bine decât domnul Bolojan ce trebuie să facă domnul Bolojan.
Adevărul e că m-am întrebat și eu ce anume l-a împins pe domnul Ilie Bolojan – în a cărui onestitate și inteligență cred, cu disperare românească, – să facă acea incongruentă declarație care afirmă că evenimentele precedente mandatului de ministru nu au relevanță pentru perioada mandatului. Căci au!, și cred că domnul Bolojan știe asta la fel de bine ca și mine. Nu mergi la braț, nu stai la masă, în guvernul pe care-l conduci, cu un hoț.
Nu sunt singurul care intuiește ce anume l-a determinat pe domnul Bolojan să declare un lucru în care, nu mă îndoiesc, nu crede. Nu sunt singurul care și-a spus că, în mizerabila situație în care ne aflăm, prim-ministrul are nevoie de un guvern majoritar pentru a urni și a împinge înainte reformele de care depinde supraviețuirea României. Și, astfel, el se vede constrâns să accepte compromisurile de rigoare pentru a nu da un nou argument PSD-ului – prin eliminarea din guvern a unui ministru pesedist – de a se retrage din coaliție. Deși, după felul în care PSD-ul sabotează în mod recurent coaliția guvernamentală actuală, el știe foarte bine – cum între timp au aflat o grămadă de români – că rădăcina răului românesc postdecembrist a fost și continuă să fie PSD-ul căzut în 1990 (via FSN) din mantaua președintelui Iliescu, deci a comunismului și a Moscovei. Și-atunci, înseamnă că domnul prim-ministru se află în situația dramatică a celui care se bâlbâie între poziția președintei Mitchell din serialul Zero Day, și cea a lui Mullen.
Dar poate că, la noi, societatea este încă tare departe de a fi coaptă pentru momentul în care omul de la vârf să se comporte până la capăt după sloganul adevărul și numai adevărul. Poate că, deocamdată, e mai cuminte să lăsăm Emiliei Șercan rolul de erou moral. Și să-i lăsăm în continuare pe unii compatrioți să îi trimită mesaje prin care-și manifestă apriga dorință de a o lega de bara din spate a mașinii și de a mătura străzile Bucureștiului cu ea.
sursă: contributors.ro
