Autor: Oana-Medeea Groza
În emisiunea „Geopolitica Noii Lumi”, cu frecvență lunară, difuzată de Radio Gold FM, Daria Gușă și Adrian Severin au analizat noile blocuri de putere din UE, retragerea trupelor americane din Europa si actualul rol al României într-o UE în reorganizare.
Nașterea Grupului de la Vișegrad: între aspirații și constrângeri geopolitice
Grupul de la Vișegrad, format inițial, în 1991, din: Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, a apărut imediat după prăbușirea Zidului Berlinului, după încheierea ordinii mondiale bipolare și după încetarea Războiului Rece, și a fost conceput ca o platformă de cooperare între statele recent eliberate de sub influența sovietică. Scopul era unul clar: integrarea în structurile euroatlantice, în special NATO și Uniunea Europeană. Această asociere nu a fost doar expresia voinței acestor state, ci și o mișcare strategică susținută de SUA, care căuta să extindă influența occidentală în spațiul post-sovietic, fără a încălca explicit angajamentele luate față de URSS în perioada Gorbaciov-Bush.
„Ei bine, aici apar două interese care sunt convergente și anume: interesul statelor din vecinătatea imediată a frontierei acesteia occidentale extinse, redesenate prin reunificarea germană, și aceste state în vecinătatea imediată erau cele din grupul de la Vișegrad: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, iar pe de altă parte apărea interesul Americii ca să evite cumva aplicarea exactă, strictă a angajamentului de non-extindere luat față de Uniunea Sovietică, sub motiv că de fapt nu America o dorește, ci statele în cauza o doresc și este dreptul lor să o dorească. Sigur că era dreptul lor să o dorească, dar era și obligația Americii să nu accepte această dorință, pentru că fără acceptul Americii dorința respectivă rămânea un simplu deziderat teoretic. Dar s-a spus, sigur, noi nu putem să interzicem, adică aceste țări n-au fost parte la angajamentul respectiv, Bush-Gorbaciov, deci, prin urmare, au dreptul să ceară și, dacă ele cer noi, ce putem face decât să aplecăm o ureche binevoitoare la cererile lor”, a explicat prof. dr. Adrian Severin, care a subliniat că această extindere a fost prezentată ca o dorință autonomă a statelor est-europene, deși în realitate a fost orchestrată cu grijă de Washington. Grupul de la Vișegrad a devenit astfel un vehicul de integrare controlată, o zonă-tampon între Rusia și Occident, cu state catolice sau protestante, cultural mai apropiate de Europa Occidentală și aflate în contact direct cu frontiera euroatlantică.
La început, se punea problema ca aceste state să adere la Consiliul Europei, cea mai veche organizație interguvernamentală europeană. România nu a fost inclusă în acest grup de la Vișegrad, iar prof. Adrian Severin explică această excludere printr-o combinație de factori culturali, geopolitici și strategici. Ortodoxia, lipsa unei frontiere directe cu Occidentul și o atitudine mai rezervată față de tutela occidentală au contribuit la plasarea României într-o zonă „gri”, alături de Bulgaria și, într-o măsură mai mică, Ucraina. Mineriadele și instabilitatea internă au fost doar pretexte, în timp ce adevăratele motive țineau de incompatibilitatea culturală percepută și de dorința Occidentului de a controla regiunea prin state mai mici și mai docile. În acest context, România a fost privită cu suspiciune, iar proiecte de dezmembrare teritorială au fost, potrivit analistului, discutate în cercuri occidentale. Criza etnică de la Târgu Mureș din 1990 este prezentată ca o tentativă de destabilizare, parte dintr-un plan mai larg de fragmentare a statelor est-europene, similar cu ceea ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie. Planul rezervat Iugoslaviei era reprezentat de dezmembrarea acesteia, pentru că era mult prea mare pentru ca Europa Occidentală și SUA să o poată controla, era mult prea occidentalizată pentru ca să accepte orice fel de ingerințe și orice fel de instrucțiuni vest-europene sau transatlantice și, în același timp, era un impediment pentru o eventuală trecere a Balcanilor de către SUA, către Marea Neagră și apoi a Caucazilor și Mării Caspice pentru a se realiza o încercuire a Rusiei.
În anii ’90, formarea Grupului de la Vișegrad și sprijinul occidental acordat acestuia au generat o profundă nemulțumire la București, mai ales în contextul în care Ungaria, aflată într-un moment de revizionism istoric, readucea în discurs public tema „nedreptății Trianonului” și a „nefericirii” ungurilor obligați să conviețuiască cu populații considerate inferioare din punct de vedere cultural și religios. Această retorică, coroborată cu teoria „compatibilității culturale” între statele Vișegrad și Europa Occidentală, a exclus România din cercul favoriților geopolitici ai Vestului. În acest climat tensionat, criza etnică de la Târgu Mureș din martie 1990 este interpretată ca o acțiune regizată de forțe externe, similare celor care au contribuit ulterior la dezmembrarea Iugoslaviei. Adrian Severin susține că România a fost vizată de proiecte de fragmentare teritorială, care au eșuat datorită abilității și înțelepciunii liderilor de atunci, în ciuda greșelilor lor. Totuși, el avertizează că aceste planuri nu au fost abandonate și pot fi reactivate dacă contextul geopolitic o va permite, mai ales în condițiile unei politici românești actuale considerate prea obediente față de Occident. Astfel, apariția și consolidarea Grupului de la Vișegrad au fost percepute ca o amenințare strategică și culturală, marcând o ruptură între România și nucleul preferat al extinderii euroatlantice.
România, între oportunitate și vulnerabilitate
Prof. Adrian Severin și-a exprimat o poziție fermă și personală privind excluderea României din Grupul de la Vișegrad în anii ’90. El subliniază că România a dorit să se alăture acestui grup, considerat o „locomotivă” a integrării euroatlantice, dar nu a primit un răspuns favorabil. Refuzul nu a fost doar diplomatic, ci și strategic: România nu a acceptat rapid o tutelă occidentală, în special americană, ceea ce a dus la plasarea sa într-o zonă de suspiciune, alături de Serbia și ideea iugoslavă, considerate „state paria”. Adrian Severin amintește că România era mai mare decât toate celelalte state Vișegrad la un loc, ceea ce a reprezentat un motiv în plus ce a generat reticență în acceptarea sa. În plus, el evocă proiectul „Alpe-Adria”, promovat de diplomați italieni, care imaginau o Europă Unită construită în jurul Alpilor și Mării Adriatice, excluzând România. Transilvania era văzută ca parte a Europei civilizate, spre deosebire de restul țării, iar Basarabia era considerată europeană, dar nu în asociere cu România. Deși nu s-a ajuns la o dezmembrare oficială a României, Adrian Severin afirmă că au existat acțiuni concrete în acest sens, similare cu cele aplicate în cazul Iugoslaviei. El avertizează că aceste planuri nu au fost abandonate și pot fi reactivate în funcție de evoluțiile politice actuale. România, prin politica sa obedientă față de Occident, ar putea contribui inconștient la crearea condițiilor pentru o eventuală fragmentare.
Evoluția Grupului de la Vișegrad și ruptura contemporană
În urmă cu două săptămâni, un alt consilier de-al lui Viktor Orban a ieșit public și a declarat că, având în vedere inclusiv rezultatul pozitiv al alegerilor din Cehia, unde a iești victorios un prieten de-al premierului maghiar, se poate revigora acest Grup de la Vișegrad, poate sub un alt nume, dar, de data aceasta, fără Polonia. De acum înainte, se aliază Ungaria, Cehia și Slovacia, abandonând Polonia din cauza războiului în Ucraina și din cauza atitudinilor Poloniei la adresa acestui război. Când vine vorba de susținerea militară pentru Ucraina, se va crea un nou grup de rezistență la Bruxelles, prin care să apere interesele cetățenilor care nu vor să susțină chiar fără limite Ucraina în acest război. Dr. Adrian Severin observă că Ungaria, deși mică și cu resurse limitate, adoptă o politică externă ambițioasă, apropiindu-se de Rusia din rațiuni economice și strategice, inclusiv pentru promovarea agendei transilvănene. Casa Albă recunoaște în Ungaria un aliat european care poate fi un cap de pod al Americii trumpiste pe frontul european, nu pe frontul rusesc, ci pe frontul Americii cu Uniunea Europeană.
Adrian Severin a analizat evoluția Grupului de la Vișegrad și rolul Poloniei în contextul extinderii euroatlantice post-Război Rece. El susține că simpatia acordată statelor incluse în Grupul de la Vișegrad de către Occident a fost una strategică, menită să faciliteze ocuparea spațiului eliberat de influența sovietică. Deși inițial aceste state au crezut în promisiunea unei Europe unite și solidare, au realizat ulterior că integrarea era marcată de constrângeri și interese geopolitice occidentale. Statele Vișegrad – Ungaria, Cehia și Slovacia – au fost primele care au simțit dezamăgirea și au început să se retragă simbolic din entuziasmul pro-occidental. Adrian Severin a explicat și preferința Occidentului pentru state mici, ușor de controlat, ceea ce a dus la fragmentarea Cehoslovaciei. Polonia, în schimb, are o poziție mai complexă: a fost mutată teritorial după război, pierzând regiuni în favoarea URSS și primind altele de la Germania. Astăzi, Polonia ar urmări recuperarea teritoriilor istorice din Ucraina, nu din dragoste pentru Ucraina, ci din dorința de a-și reface influența regională. În paralel, Germania ar putea revendica Silezia, ceea ce evidențiază tensiunile istorice și teritoriale persistente în Europa Centrală și de Est. Această divergență de interese face ca Grupul de la Vișegrad să se reconfigureze, cu Ungaria, Cehia și Slovacia formând un nou nucleu eurosceptic, dar pragmatic, în timp ce Polonia joacă rolul de bastion american în Europa de Est. America va trebui să facă un joc foarte abil pentru a menține o relație privilegiată și cu Polonia și cu Ungaria; cu Polonia pentru a se consolida în Marea Baltică și cu Ungaria pentru a duce bătălia în continuare pe frontul european și pentru a găsi acolo sprijin în vederea înțelegerii absolut necesare din punct de vedere american cu Federația Rusă.
România ar avea și astăzi, la fel ca în anii ’90, un interes strategic clar de a se alătura Grupului de la Vișegrad, cu o abordare echilibrată care să mențină parteneriate solide atât cu Polonia, cât și cu Ungaria, Slovacia și Cehia. Adrian Severin evocă inițiativa sa din 1997 privind parteneriatul strategic cu Ungaria, sugerând extinderea acestuia și către celelalte două state succesoare ale grupului. Totodată, critică lipsa unei politici externe coerente a României, subliniind că, în timp ce țările Vișegrad sunt unite de factori culturali, precum catolicismul, și de interese geopolitice clare, România nu face suficiente eforturi pentru a-și defini și apăra propriile interese.
Retragerea trupelor americane din regiunea est-europeană
În contextul actual, Severin atrage atenția asupra retragerii trupelor americane din mai multe state est-europene, inclusiv România, Ungaria, Bulgaria și Slovacia, în timp ce Polonia este singura țară din regiune unde prezența militară americană a crescut constant. Această diferență de tratament reflectă o schimbare de strategie a SUA, care pare să-și concentreze resursele în Polonia, considerată un aliat esențial în regiune. Deși relațiile Casei Albe sunt momentan bune atât cu Ungaria, cât și cu Polonia, realitatea militară indică o prioritizare clară a Poloniei, ceea ce ridică semne de întrebare privind poziția și relevanța strategică a celorlalte state din regiune, inclusiv a României. SUA nu mai percepe Rusia ca o superputere amenințătoare, iar Germania, Franța și Marea Britanie sunt considerate slăbite politic și militar. Uniunea Europeană, afectată de războiul din Ucraina, nu mai reprezintă o rivalitate serioasă pentru Washington, ci doar un partener formal într-o relație marcată de competiție. Profesorul Adrian Severin a sugerat că retragerea trupelor americane este parte dintr-o înțelegere informală între Donald Trump și Vladimir Putin, care vizează nu doar încheierea războiului din Ucraina, ci și redesenarea arhitecturii de securitate în Europa Centrală și de Est. În acest context, Polonia rămâne singura țară unde prezența militară americană este menținută, nu pentru a o apăra de Rusia, ci pentru a împiedica o eventuală apropiere între Rusia și Europa Occidentală. Polonia devine astfel un punct de echilibru între interesele americane și cele rusești, dar și o rampă de negociere pentru accesul strategic la Oceanul Arctic. România, în schimb, este marginalizată. Severin afirmă că parteneriatul strategic româno-american, inițiat în 1997, este „în moarte clinică”, iar relația bilaterală se află la cel mai jos nivel din ultimele decenii. Lipsa unei politici externe coerente și a unei voințe de a menține legătura cu SUA face ca România să nu mai fie relevantă în calculele strategice americane. Dacă Washingtonul ar fi avut un interes real în menținerea prezenței militare în România, ar fi intervenit politic, dar lipsa de acțiune indică dezinteresul actual. Menținerea unei relații solide cu SUA depinde de voința și acțiunea României, nu de inițiativa americană.
Emisiunea „Geopolitica Noii Lumi”, moderată de Daria Gușă, poate fi urmărită lunar, vinerea, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, pe contul de YouTube Radio Gold FM Romania dar și pe platforma goldtv.ro
