Autor: Alexandru Lăzescu
Donald Trump este acuzat la unison de deteriorarea relaţiilor transatlantice, dar dacă începi să te uiţi la o serie întreagă de episoade din istoria recentă lucrurile sunt mult mai nuanţate.
Dorinţa insistentă a lui Donald Trump de a achiziţiona Groenlanda este văzută aproape unanim în Europa, inclusiv în România, fie drept un exemplu tipic de comportament agresiv neo-imperialist, de către cei care sunt fundamental ostili preşedintelui american, indiferent de ceea ce spune sau face, fie drept o eroare strategică majoră care în mod inutil provoacă enorme tensiuni în relaţia transatlantică chiar de către cei care împărtăşesc în mare măsură aceeaşi orientare ideologică.
De pildă, într-un dialog cu Mike Johnson, speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, Nigel Farage, liderul Reform Party din Marea Britanie, un prieten al lui Donald Trump, îi spunea acestuia că există riscul să se ajungă la cea mai mare criză în relaţia transatlantică de la episodul Suez.
Criza Suezului din 1956 a fost un moment de ruptură în relaţia dintre Statele Unite şi aliaţii lor Marea Britanie şi Franţa, Washingtonul blocînd politic, financiar şi la ONU intervenţia militară anglo‑franco‑israeliană împotriva Egiptului, după ce preşedintele Nasser a anunţat naţionalizarea Companiei Canalului Suez, controlată pînă atunci în principal de companii britanice şi franceze.
Deşi practic mai toţi aliaţii europeni recunosc importanţa strategică excepţională a Groenlandei atît pentru Statele Unite cît şi pentru alianţa NATO în ansamblu, ei spun că Washingtonul are posibilitatea să gestioneze această provocare, inclusiv prin extinderea prezenţei militare pe insulă, fără a fi necesară neapărat o achiziţie a acesteia. Acesta este motivul pentru care criticii dorinţei lui Donald Trump de a achiziţiona Groenlanda se întreabă de ce americanii doresc neapărat asta dacă au posibilitatea să-şi consolideze prezenţa militară pe insulă, unde au oricum o bază militară, Pituffik Space Base (fosta Thule Air Base), singura instalaţie militară a SUA pe insulă, cu rol principal de avertizare timpurie la atacuri cu rachete şi de supraveghere spaţială.
De aceea merită de analizat, indiferent cum ne poziţionăm în această dispută, argumentele care stau la baza dorinţei americane de achziţie a insulei. Care, trebuie spus, nu e ceva apărut din senin, America a mai făcut demersuri de a cumpăra Groenlanda la mijlocul secolului al 19-lea şi ulterior în timpul preşedintelui Truman, în 1946. Evident sunt mai multe explicaţii, dar probabil motivul cel mai important este că americanii au dubii în privinţa relaţiei lor europenii, chiar dacă nu le expun public, nu au încredere că pe termen lung acordul semnat cu Danemarca va mai fi valabil dacă parametrii relaţiei dintre Statele Unite şi Europa se schimbă semnificativ.
În contextul actual o astfel de atitudine pare multora ciudată, însă asta doar dacă ignorăm o serie întreagă de elemente de context – chiar din istoria relativ recentă – şi rămînem fixaţi doar pe fotografia de moment. „Nu avem aliaţi veşnici şi nu avem duşmani permanenţi, interesele noastre sunt veşnice şi permanente, iar datoria noastră este să urmăm aceste interese”, spunea Lordul Palmerston, prim ministru al Imperiului Britanic, într-un discurs ţinut pe 1 martie 1848 în Camera Comunelor.
Într-adevăr, alianţele nu sunt veşnice, rolurile se pot inversa oricînd, am văzut asta adesea în istorie. Şi nici nu trebuie să mergem mult în trecut. Alianţa din al doilea Război Mondial dintre Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică împotriva Germaniei şi Japoniei s-a destrămat imediat după încheierea acestuia: au urmat Războiul Rece, Cortina de Fier în Europa, în timp ce Germania şi Japonia au trecut ferm în tabăra occidentală.
De pildă, nu e deloc exclus ca Europa să decidă în viitor să se apropie semnificativ de China, chiar dacă acum relaţiile sunt destul de tensionate. Cu cîţiva ani în urmă, mai ales sub presiunea doamnei Merkel, UE şi China au fost foarte aproape să semneze un acord de partenariat strategic. Deşi Groenlanda nu face parte din UE, Bruxelles-ul ar putea să nu se opună, de exemplu, ca Danemarca, sau cine ştie, o Groenlandă independentă, să fie de acord cu acordarea unor concesiuni Chinei pentru construcţia unor porturi sau aeroporturi în Groenlanda, proiecte de infrastructură care, ştim din alte situaţii, pot avea utilitate duală civilă şi militară. Pot fi folosite ca puncte de monitorizare şi supraveghere chineză asupra instalaţiilor militare americane de pe insulă (există în prezent o mare dispută în acest sens chiar în acest moment în legătură cu vulnerabilităţile asociate cu construcţia noii ambasade a Chinei de la Londra). În fapt, nu poate fi exclus, pe termen mediu şi lung nici măcar o apropiere între UE şi Rusia.
Deşi în prezent Washingtonul este acuzat că pune în pericol existenţa NATO, lucrurile arătau destul de diferit doar cu mai puţin de zece ani în urmă, această tendinţă se manifesta mai ales în Europa. În perioada în care era candidat în alegerile prezidenţiale din Franţa, Emanuel Macron descria Marea Britanie – care tocmai decisese să se separe de UE – drept „un vasal al Statelor Unite”, pentru ca mai tîrziu, de data asta din poziţia de preşedinte, să spună că NATO era în moarte cerebrală. De altfel, pînă la invazia Ucrainei, pledoariile pentru o Europă suverană – adică în mare una decuplată de America – erau intens vehiculate. Tot atunci, cînd relaţiile ruso-germane rămîneau extem de strînse, chiar şi după anexarea Crimeei, influentul săptămînal german Der Spiegel deplîngea faptul că NATO nu a reuşit să transforme Moscova într-un partener, considerînd suspiciunile acesteia în parte justificate. „Oricum, o alianţă a cărei singură justificare este opoziţia faţă de Rusia este una depăşită”, aprecia Der Spiegel.
În 2018, în primul mandat al lui Donald Trump, autorităţile din Groenlanda au ajuns într-o fază avansată cu negocierile privind semnarea unui contract de 550–560 milioane dolari cu o companie de stat chineză pentru construcţia/extinderea aeroporturilor din Nuuk, Ilulissat şi Qaqortoq, ceea ce a generat îngrijorare la Washington. După ce oficialii americani de la Pentagon au exprimat, atît public cît şi pe canale private, preocuparea că investiţiile chineze în infrastructura dual‑use, militară şi civilă, din Groenlanda ar putea deschide calea unei prezenţe militare sau de intelligence a Beijingului, danezii au intervenit promiţînd că vor finanţa ei aceste proiecte, determinînd astfel excluderea Chinei din acestea. Dar nu există nici o garanţie că în viitor lucrurile nu s-ar putea întîmpla altfel.
După cum subliniază Hari Bucur-Marcu într-o analiză de pe Facebook „Danemarca, prin ministrul său de externe, anunţă că îşi rezervă dreptul suveran să accepte prezenţa Chinei şi Rusiei (fără să le numească în declaraţie) sau a oricui altcuiva în Groenlanda, atîta vreme cît nu e vorba despre vreun atac”. Ori, dacă ar fi să ne referim la cazurile Panama şi Venezuela, China a avut o prezenţă iniţial economică, prin investiţii, achiziţii şi luări în concesiune a unor elemente de infrastructură strategică şi a unor unităţi de producţie, după care s-a pregătit pentru a exercita şi un control militar asupra acelor investiţii. În afara de asta, americanii se plîng că, după ce în timpul primului mandat al lui Trump danezii au promis investiţii de $200 milioane în securitatea Groenlandei, în realitate s-a ajuns în final la doar $2 milioane, profitînd probabil şi de faptul că preşedintele a pierdut alegerile din 2020.
În aceste condiţii, americanii spun că au subvenţionat generos securitatea Europei (într-un interviu pentru emisiunea Meet the Press, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, estima – afirmaţie reluată ulterior şi într-o intervenţie la Davos – că începînd din anii 1980 pînă astăzi Statele Unite au cheltuit în plus faţă de europeni $22 trilioane în acest domeniu). Nemaivorbind de faptul că au murit 500 de mii militari americani în cele două războaie mondiale pe continentul european, că au sprijinit prin Planul Marshall refacere Europei sau au blocat în 1948, prin podul aerian, trecerea Berlinului de Vest sub control sovietic. De aceea, spun ei, dorinţa lor de a controla într-un mod ferm un teritoriu vital pentru securitatea lor naţională nu e chiar absurdă.
Mai ales că au mai fost probleme în trecut în ceea ce priveşte relaţia bilaterală, de exemplu atunci cînd germanii l-au ironizat pe Trump atunci cînd acesta i-a avertizat în privinţa dependenţei periculoase de gazul rusesc livrat prin conducta Nord Stream. Dacă te uiţi la atmosfera din Statele Unite predominantă într-un segment deloc neglijabil din populaţie, chiar dacă există în continuare un sprijin relativ solid pentru alianţa transatlantică, este vizibilă şi frustrarea privind faptul că, începînd din 1990, bazîndu-se pe umbrela de securitate americană, europenii şi-au diminuat masiv alocările bugetare pentru apărare (pînă recent în Germania, cea mai mare economie de pe continent, ponderea bugetului pentru acest capitol era de doar 1,2% din PIB) ceea ce le-a permis să-şi extindă masiv cheltuielile sociale. Din acest punct de vedere primele 20 de locuri din lume, ca pondere din PIB, sunt toate deţinute de ţări europene. În plus, europenii au beneficiat de avantaje tarifare asimetrice semnificative în comerţul bilateral.
Dacă însă ne întoarcem mai mult în timp, au existat însă şi episoade tensionate mult mai dramatice din perspectiva relaţiilor transatlantice. În martie 1966 preşedintele Charles de Gaulle a decis retragerea Franţei din structura militară integrată a NATO şi a cerut ca, în timp de un an, toate trupele străine să părăsească teritoriul francez. Decizia a implicat plecarea a zeci de mii de militari americani şi relocarea unor centre de comandă NATO în afara Franţei. În cadrul discuţiilor tensionate privind retragerea trupelor şi mutarea bazelor americane de pe teritoriul francez, Secretarul de Stat de atunci, Dean Rusk l-a întrebat pe Charles De Gaulle: „dacă atunci cînd soldaţii americani trebuie să plece, trebuie să luăm cu noi şi mormintele celor care au murit pentru eliberarea Franţei?”.
Deşi invazia Ucrainei a temperat, de nevoie, exprimarea dorinţei explicite a Franţei şi parţial şi a Germaniei de decuplare de Statele Unite, asta nu înseamnă nicidecum că aceasta s-ar fi evaporat. Anti-americanismul francez este notoriu şi de lungă durată. La fel, nu e deloc sigur că tendinţa Germaniei de a menţine relaţii apropiate cu Rusia a dispărut cu desăvîrşire. Într-un interviu găzduit de asociaţia Dialogue Franco-Russe, din 2022, Pierre De Gaulle, nepotul generalului de Gaulle, vorbeşte despre „jocul malefic al americanilor” care „folosind minciuna, în primul rînd atunci cînd comunică cu aliaţii din cadrul NATO, au reuşit să folosească criza ucraineană pentru a destabiliza Europa”. Tăind Europa de Rusia şi ridicîndu-i pe europeni împotriva ruşilor. „Pentru că Europa, în alianţă cu Rusia”, spune el „ar putea fi un bloc puternic atît din punct de vedere politic, cît şi economic, cultural şi social – în general, pentru că pînă la 500 de milioane de oameni trăiesc în UE şi Federaţia Rusă”. Asociaţia Dialogue Franco-Russe a fost creată în 2004 sub patronajul preşedinţilor Jacques Chirac şi Vladimir Putin. Acesta se prezintă ca „un instrument privilegiat de comunicare între cercurile politice, economice şi culturale ale celor două ţări“ şi îşi propune să „contribuie la aprofundarea relaţiilor strategice şi la parteneriatul privilegiat dintre Franţa şi Rusia“.
În plus, Statele Unite au mai avut în timp surprize neplăcute. În ciuda unei opoziţii interne, Jimmy Carter a decis în 1977 cedarea controlului asupra canalului Panama, construit în întregime cu finanţare şi forţă de muncă americane, către statul Panama. Ulterior compania chineză Hutchison Port Holdings a obţinut concesiunea a două terminale portuare majore din zona canalului (Balboa şi Cristóbal), ceea ce crează vulnerabilităţi potenţiale de securitate pentru americani.
Iar foarte recent, premierul britanic Keith Starmer a decis, în ciuda opoziţiei Statelor Unite, să transfere suveranitatea asupra insulelor Chagos – care găzduiesc cea mai importante bază militară americană din afara teritoriului Statelor Unite, Diego Garcia – către Mauritius, stat în care China exercită o influenţă importantă. Asta în condiţiile marii competiţii geopolitice sino-americane. Un detaliu de reamarcat privind ipocrizia, dublul standard din retorica publică, fiind acela că deşi Keith Starmer declară acum că decizia privind Groenlanda trebuie să revină în întregime locuitorilor săi şi Danemarcei, el a refuzat să-i întrebe pe locuitorii din insulele Chagos dacă doresc schimbarea de jurisdicţie, pe care din cîte se ştie aceştia nu o agrează. De aceea nu este probabil deloc întîmplător ca Donald Trump, dar şi Scott Bessent, la Davos, au readus în discuţie episodul insulele Chagos – Diego Garcia, în contextul discuţiilor legate de Groenlanda.
Cert este că această ciocnire transatlantică majoră vine într-un moment delicat de reconfigurare în ansamblu a întregului peisajul geopolitic. Pentru că dincolo de chestiunea în sine a Groenlandei există şi alţi factori care alimentează tensiunile. Există, de pildă, o falie ideologică, de exemplu în legătură cu exercitarea libertăţii de expresie. În Marea Britanie s-au dictat peste 12 mii de condamnări în justiţie pentru „hate speech”, de două ori mai multe ca în Belarus! Tensiuni majore există şi în privinţa manierei în care Bruxelles-ul penalizează cu zeci de miliarde de dolari marile corporaţii tehnologice americane. „Focalizîndu-se doar pe chestiunea securităţii Washingtonul a transformat relaţia transatlantică într-una în care europenii decid standardele care reglementează ultimele tehnologii în timp ce americanii plătesc factura pentru apărare”, scria publicaţia Compact Magazine privitor la deteriorarea relaţiilor transatlantice.
În afară de asta, au fost o serie de luări de poziţie nefericite care au inflamat dialogul bilateral. I se poate reproşa asta şi lui Donald Trump, dar şi celorlalţi. Precum criticile Kajei Kalas la adresa atacurilor americane asupra bărcilor care transferă droguri în Caraibe, care au provocat o reacţie acidă a lui Marco Rubio, sau declaraţia premierului canadian Mark Carney de la Beijing în care vorbea despre o „nouă ordine modială”, în care părea să fie la unison cu declaraţia comună în acelaşi sens Xi-Putin de la Kremlin din 2022, după invazia Ucrainei, sau decizia nefericită şi provocatoare a unor ţări europene de a trimite demonstrativ în Groenlanda cîţiva zeci de militari. Ultimele două episoade ar putea fi cele care au influenţat declaraţia lui Donald Trump privind tarifele suplimentare aplicate ţărilor implicate.
Cert este că în perioada următoare vom vedea în ce măsură relaţiile transatlantice pot fi depanate şi dacă nu cumva, dincolo de tensiunile din acest moment, există fracturi de natură structurală cu impact semnificativ pe termen lung asupra viitoarelor sfere de influenţă şi a viitorului model de societate dominant pe glob. Chestiunea ne interesează direct în condiţiile în care este puţin probabil, dincolo de retorica oficială, ca europenii singuri să fie nu doar dispuşi ci şi în măsură să ne garanteze securitatea într-un peisaj geopolitic în transformare accelerată.
sursă: idebate.substack.com
