(transcrierea editorialului vorbit din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)
Autor: Cozmin Gușă
Ieri s-a încheiat, prieteni goldiști, evoluția naționalei noastre de handbal feminin la campionatele mondiale, unde, deși avem speranțe pentru un loc ce să ne califice la Olimpiada de la Paris, am ratat obiectivul la limită și prostește, după părerea mea, în locul ce putea fi al nostru mergând, ghici cine, exact Ungaria. Handbalistele noastre, fetele noastre sunt valoroase, antrenorul Florentin Pera este un antrenor bun, treaba asta s-a văzut și la această competiție, dar am ratat din 2 motive principale: 1. moralul și psihologia de competiție la nivelul componentelor echipei naționale de handbal sunt praf, iar asta s-a văzut pe finalul fiecărui meci și 2. lidera noastră și a lumii în handbal, Cristina Neagu, al cărui suporter sunt încă de când ea evolua la tineret, ne-a îngropat, din păcate, în meciul decisiv cu Germania când conduceam confortabil înainte de intrarea ei în teren. Nu mai insist, doar cunoscătorii și pasionații de handbal știu bine despre ce vorbesc, iar Cristina Neagu a noastră este încă considerată cea mai bună din lume.
Folosesc, însă, acest editorial pentru ca să explic că se întâmplă ceva mult mai profund cu marii noștri campioni din sport: își pierd capul și concentrarea mult prea des și în momente decisive pentru cariera lor. Spre exemplu, poate cineva explica în mod precis deriva Simonei Halep, ce a optat pentru un Mouratoglou ce a nenorocit-o, iar din numărul 1 mondial a ajuns azi un paria al tenisului, deși mai avea potențial sportiv ca să rămână în top? Sau cine poate încadra defazajul marelui campion David Popovici, tânărul ce a uimit planeta în ultimii 2 ani, iar azi ratează de la concursuri demonstrative până la europenele de la București, unde abia s-a mai lipit de un bronz și acest lucru l-a realizat la o sutime de secundă? Nu prea putem explica și aici nu este vorba despre suporteri, ci marea problemă e că nu pot explica acest lucru nici oamenii alături de care acești mari campioni au obținut rezultate uriașe pentru România.
Unii dintre voi probabil că o să-mi contraargumentați, indicându-mi calificarea fotbaliștilor echipei naționale la europene, dar haideți să fim serioși: cu toții știm că aici a contribuit norocul tragerii la sorți, numitul Mihăilă ce a dat 2 goluri în Elveția în ultimele 2 minute de prelungire, chiar războiul din Israel, care i-a scos din ghete pe fotbaliștii israelieni, desigur, cu conotație pozitivă, și inspirația unui Mihai Stoichiță ce a știut să jongleze între antrenori, fotbaliști și cluburi. Dar toate acele lucruri aleatorii au făcut posibilă o asemenea calificare ce nu reflectă, bineînțeles, valoarea noastră reală de azi, care este una mult mai mică. Aș mai putea înșira și alte sporturi și alți campioni din sportul românesc ce nu reușesc să-și atingă potențialul, nu din cauza lipsei de valoare și talent, ci din cauza spiritului și mentalității de concurs prăbușite, elemente care pur și simplu îi debusolează și îi defazează din momentul competițional.
Ca președinte de federație sportivă și ca vechi și pasionat suporter al sportului românesc, am folosit aceste exemple dureroase ale campionilor noștri doar că sa sugerez mai simplu și abrupt că se întâmplă, de fapt, ceva profund cu noi, cu toți românii per ansamblu. Azi alcătuim un popor ce și-a pierdut la rândul său spiritul și mentalitatea, iar asta nu ține doar de involuția societală evidentă în lumea de azi. Priviți doar la vecinii noștri din jur, sârbi, unguri, ba chiar și la ucraineni, și o să pricepeți că problema noastră ține strict de cauze interne ce nu sunt istorice, ci sunt de dată recentă.
