Autor: Petrișor Peiu
„Tăiați de la voi, nu de la noi” versus „trebuie să creștem taxele”
,,Tăiați de la voi , nu de la noi” este fraza care a divizat profund și ireversibil societatea noastră. De o parte a rămas România oficială și oficioasă, iar de cealaltă parte milioanele de oameni simpli, pensionari, salariați, dar și sute de mii de antreprenori români. Căci, oameni buni, oficialii și oficioșii își conduc acțiunea după principiul: ,,Nu se poate reduce deficitul doar din reducerea cheltuielilor statului!”. De fapt, lozinca ,, Nu putem reduce deficitul doar prin reducerea cheltuielilor ” se traduce simplu , pe limba omului obișnuit prin ,, trebuie să creștem taxele”.
Așadar, avem pe de o parte 19 milioane de oameni care cer un lucru cât se poate de moral : cei care au creat situația catastrofală a finanțelor statului să își asume povara refacerii echilibrului fiscal. Cei 19 milioane de oameni își strigă dorințele în stradă, deschis și curat. Și mai avem, pe de altă parte, câteva mii, poate zeci de mii, de oficiali și oficioși care stau comod, înfundați în fotolii imense, în încăperi cu aer condiționat și care explică doct că „nu se poate acoperi reducerea deficitului bugetar doar prin reduceri de cheltuieli ”.
Dar de ce nu se poate, cine a stabilit asta? ,,Pe ce te bazezi, mă, al lu’ Parizianu ‘?, ar fi întrebat, mucalit, Marin Preda.
Cine vrea să crească taxele ?
Pentru a înțelege substratul lozincii ,,Nu se poate reduce deficitul doar din reducerea cheltuielilor ” ar fi util să vedem cine participă la efortul de manipulare, cine luptă sub această lozincă. Păi avem în această tabără cam tot statul român, de la vladică până la opincă, adică de la președintele Dan până la cel mai mic director din cea mai mică primărie din țară. Miniștri, secretari de stat, parlamentari, șefi și șefuleți de la sute de agenții și autorități, primari, viceprimari președinți și vicepreședinți de Consilii Județene, nenumărați nembri ai diverselor comitete și comiții înființate pentru mii de cauze închipuite. Asta ar fi România oficială. Dar alături de România oficială, avem România oficioasă sau para-oficială, adică cei care trăiesc în simbioză cu statul: unii dintre ziariștii și ,,experții ” care se alimentează cu subvențiile de la stat pentru partide, consultanții politici sau economici, plătiți tot din fonduri publice să ne demonstreze că avem nevoie de un stat din ce în ce mai extins, bancherii care trăiesc lejer de pe urma împrumuturilor date statului, directorii firmelor multinaționale sau chiar câțiva patroni români care prosperă din îngrădirea libertății economice. Alături de România oficială și de România oficioasă vom regăsi cea mai perversă și extinsă birocrație de pe glob și anume birocrația Comisiei Europene, dar și o armată bine ascunsă sub denumirea de ,, instituții financiare internaționale “.
Dar hai să îi luăm la rând pe fiecare dintre cei de mai sus. Miniștrii, secretarii de stat și parlamentarii își apără propria casă, este ușor de înțeles. Miniștrii și secretarii de stat sunt, evident, primii care se bucură de binefacerile unui stat generos. Căci avem un număr enorm de miniștri și de secretari de stat. Ca să înțelegeți bine monstruozitatea guvernamentală, hai sa vedem câți vice-premieri are actualul guvern ,, de austeritate”: nici mai mult, nici mai puțin decât cinci, inclusiv unul cu demisia depusă și abia acceptată după două săptămâni! Cinci posturi fără nicio atribuție serioasă. Că doar n-o să credem ca 16 miniștri au nevoie de încă cinci pentru a-i coordona; iar dacă vice-premierii îi coordonează pe miniștri, atunci care mai e rolul premierului?
Fiecare ministru, vice-premier și premierului însuși au un aparat propriu de consilieri bine hrăniți și inutili. Căci nu pricep de ce are nevoie un ministru de consilieri, nu are un întreg minister la dispoziție? De ce fiecare ministru are și consilier de comunicare , dar și birou de presă? Și ca totul să fie cât mai clar, să spunem că doi dintre cei cinci vice-premieri, adică Ionuț Moșteanu și Cătălin Predoiu au câte două cabinete, unul de ministru și unul de vice-prim-ministru. De parcă ar fi , fiecare dintre ei, câte un „doctor Jekyll și Mr. Hyde ”, oameni cu dublă personalitate, ziua ministru și seara vice-premier.
Mai avem, oameni buni, 134 de senatori și 330 de deputați, oameni care nu prea mai au obiectul principal al muncii lor, căci în Parlament nu se mai legifereze decât din joi în Paște, majoritatea deselor și inutilelor schimbări de legi fiind decise de către guvern prin ordonanțe , de regula de urgență , căci la noi totul e urgent, nu-i așa? În afara rolului de aprobator al ordonanțelor remise de guvern , rolul Parlamentului se reduce la acela de respingere în 2-3 minute a oricărui proiect de lege depus de opoziție și de simulacru de dezbatere a puținelor moțiuni la care opoziția mai are dreptul.
Am să vă explic, dragi votanți, cum se desfășoară principalele activități parlamentare din firava noastră democrație:
– învestirea guvernului: fiecare ministru este audiat câte 20-30 minute într-o comisie, la final urmând o dezbatere de 80 minute în plenul celor două camere; cam jumătate de zi durează învestirea unui guvern. Iată de exemplu în ce consta o audiere de ministru de 30 de minute: 15 minute de expunere a ministrului, 12-13 minute de cules scame de pe sacou din partea parlamentarilor de la putere și 2-3 minute pentru una, două întrebări de la opoziție, întrebări la care oricum nu răspunde niciun ministru.
– moțiunea de cenzură: fix 80 de minute de dezbateri, 40 de minute pentru guvern, încă vreo 30 de minute pentru parlamentarii puterii în care sa incrimineze opoziția pentru vina de a apela la instrumente parlamentare și vreo 10 minute pentru opoziție. Mai puțin de două ore, cu vot cu tot .
Vin apoi nenumăratele agenții și autorități, supra-populate , sinecuri sigure și bănoase pentru activul de partid. De exemplu, avem o agenție pentru ,, Reformă Feroviară” cu 40 de angajați care ce credeți că face? Păi împarte subvenția dată de stat pentru transportul de călători, care se împarte după un criteriu banal, simplu de calculat în 10 minute: numărul de tren-kilometri parcurși de cei ( doar) 6 operatori. Nu tu vreun indicator mai complicat, de exemplu călători-kilometri, unde sa faci o sumă din variabile complexe, ci doar un indicator simplu de calculat de la un birou.
Ce credeți că mai fac ,,reformatorii feroviari”? Păi cumpără trenuri pentru operatorii de transport de pasageri. Dar de ce nu cumpără acele trenuri direct operatorii economici? Iată genul de întrebări la care nu veți primi niciodată răspuns .
Cu lozinca oficială ,, Nu putem reduce deficitul doar din reducerea cheltuielilor ” în gură umblă și uriașele armate de consultanți/ formatori de opinie. V-ați întrebat vreodată din ce trăiesc acei oameni? Cumva din contracte cu instituțiile statului? Cumva din nenumăratele ,,programe” plătite de prea-generoasele ministere și agenții?
Pentru a nu păcătui prin lipsa de echilibru, sa spunem că nu toți formatorii de opinie sau politicienii care se învârt prin studiourile TV susțin varianta oficială. De fapt, hârtia de turnesol este chiar raportarea la ideea ,,Tăiați de la voi, nu de la noi!”. Cei care o resping și explică savant că nu putem continua fără creșteri de taxe, aceia sunt conectați la conducta cu bani a statului. Într-o formă sau alta.
Dar mai umblă cu lozinca respectivă și administratorii Băncii Naționale, adică acei membri de partid recompensați cu salarii de multe mii de euro pentru serviciile aduse partidelor lor. De exemplu, celebra doamnă Roberta Anastase, absolventa de sociologie pusă de Băsescu-Petrov să numere voturile din Parlament în interes de partid.
„Instituțiile financiare”
Poate n-o să vă vină să credeți dar, alături de oficialii și para-oficialii români, stau, de pază ideii de creștere a poverii fiscale și gomos numitele „instituții financiare internaționale”, dar și Comisia Europeană, ea însăși un izvor nesecat de birocrație . 80 000 de oameni lucrează pentru Uniunea Europeană ( 79 211 , mai precis), dintre care 32 000 de angajați deservesc doar Comisia Europeană. Încă 48 000 deservesc parlamentul european și nenumăratele agenții și ,,alte entități”. Avem peste 30 de agenții descentralizate ale Uniunii Europene, 7 instituții europene și 9 organisme ale UE. Cei 80 000 de oameni deservesc , practic, doar o instituție multilaterala, nu un stat. Toate statele membre au guverne complete, iar UE nu este un stat federal, care să aibă nevoie de un aparat federal. Pur și simplu, Comisia Europeană si-a inventat tot felul de atribuții, care s-au auto-reprodus și au amplificat o birocrație nemaiîntâlnită în istoria omenirii.
La loc de frunte în corul bocitoarelor care tot plâng de mila bietului guvern, care ar fi „obligat” să crească taxele sunt marile instituții financiare Banca Mondială și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Acum poate este cazul să ne amintim un pic cum se face reforma cu voie de la Banca Mondială și de la UE. Pe la începutul anilor 2000, așa-zisa „reformă” împinsă de Banca Mondială și Comisia Europeană cerea privatizarea băncilor, printre altele. Inclusiv a celei mai mari bănci din sistem, BCR, deși aceasta era ultra-profitabilă și atunci. Toate bune și frumoase, numai că „instituțiile” cereau musai privatizarea cu investitor strategic, nicidecum prin bursă, în mod transparent, așa cum se făcea în toate țările estice. Drept pentru care guvernul Năstase s-a tot chinuit să găsească un „investitor” timp de vreo doi ani, dar, culmea, care să și plătească un preț decent pe un asemenea activ. După eșecul previzibil al unei astfel de soluții, „instituțiile” au venit moț cu soluția în brațe: să li se dea lor 25% din BCR, adică Băncii Mondiale (prin IFC, divizia de investiții a acesteia și BERD. La un preț inventat de respectivele instituții, fără nicio licitație. Și asta să țină loc de privatizare. Guvernul s-a executat cuminte. Rezultatul : IFC și BERD au plătit pentru 25% din BCR un mizilic de 222 de milioane de euro în 2004, pentru ca, pe 20 decembrie 2005, ministrul finanțelor de atunci, Sebastian Vlădescu, să anunțe câștigătorul privatizării BCR. Grupul austriac Erste a oferit 3,751 miliarde de euro pentru 61,88% din BCR (7,65 euro pentru o acțiune), evaluând întreaga bancă la 6,063 mld. euro, de 6 ori activele nete, cel mai mare multiplicator plătit vreodată pentru o bancă de asemenea dimensiuni. BCR avea active de 8 miliarde de euro, cu o cotă de piață de 25% şi cu un profit de 200 milioane euro . Cu alte cuvinte, într-un singur an, IFC și BERD au căpătat 1,5 miliarde de euro pentru acțiuni pe care plătiseră doar 222 milioane de euro. Cum să nu fii de partea guvernului României, în aceste condiții? Păi ăsta este un adevărat Caritas, oameni buni, care îți înmulțește banii de șapte ori într-un an, nu? A propos, astăzi BCR mai deține doar puțin peste 13% din piață…
Ce spun cifrele?
Ei bine, dacă am văzut cine sunt cei mai îndârjiți promotori ai teoriei creșterii taxelor, haideți să vedem un pic și cifrele din spatele acestei campanii. Ei bine, în anul 2018, ultimul an în care deficitul bugetar se încadra în limita legală (și conformă tratatului de la Maastricht), România a avut un PIB de 940 de miliarde de lei , venituri ale statului de 302 miliarde de lei, cheltuieli ale statului de 329 miliarde de lei și un deficit de 27 de miliarde de lei. Anul trecut, anul maximei incompetențe guvernamentale din istorie, am avut un PIB de 1764 de miliarde de lei, venituri ale statului de 574 de miliarde de lei și cheltuieli ale statului de 727 de miliarde de lei. Deficitul a urcat de la 27 de miliarde de lei la 153 de miliarde de lei! Deci, la un PIB crescut cu 87%, veniturile statului au urcat cu 90%, iar cheltuielile cu 121%! Explicația dezastrului bugetar este simplă, oameni buni: pur și simplu, statul a devenit prea lacom, a devenit risipitor. Ce este de-a dreptul hilar este faptul că, în tot acest timp, cifra de afaceri totală din economie a crescut de la 1600 de miliarde de lei la 2800 de miliarde de lei (https://edition.pagesuite.com/html5/reader/production/default.aspx?pubname=&edid=4e54efac-b5bf-4dff-84c4-e2589ae8ae8a ), adică doar cu 75%, mult mai lent decât PIB-ul! Mă rog, astea sunt valori medii, căci marile rețele de retail au avut în 2018 încasări de 15, 37 miliarde de euro (https://www.economica.net/marii-retaileri-au-mentinut-in-2018-ritmul-de-crestere-a-cifrei-de-afaceri-la-12prc-dublu-fata-de-cresterea-consumului_163127.html ) și de 27 de miliarde de euro în 2024. Bun exemplu, nu? Cum să nu susții un guvern atât de darnic, care sufocă comerțul tradițional, operat de micile magazine românești, în favoarea giganților de „retail modern”, toți străini?
Să ne uităm un pic și la nivelul datoriei publice: 331 de miliarde de lei la finalul anului 2018 și 964 de miliarde de lei la finalul anului 2024. De trei ori a crescut datoria publică.
Pe cine îmbogățește starea actuală și cine are nevoie de taxe mai mari
Păi cine sunt principalii beneficiari? Sistemul bancar a înregistrat un profit net de 7,1 miliarde de lei în 2018 și de 14,8 miliarde de lei în 2024! S-a dublat profitul băncilor în toată această perioadă? De ce? Simplu: dacă datoria statului a crescut de trei ori, statul s-a împrumutat de trei ori mai mult de la bănci, asigurând o viață liniștită și prosperă instituțiilor de credit. Ca urmare a creșterii nebunești a împrumuturilor statului, au crescut, previzibil, și dobânzile la care se împrumută statul de la o medie de 4-5% pentru maturități de 10 ani în 2018 la peste 7% pentru aceleași maturități în 2024-2025.
Deci, să fie clar: de câte ori veți auzi „experți”, bancheri, consultanți spunând că statul are nevoie de taxe mai mari, de fapt este vorba de bani mai mulți pentru cheltuit de guvern în folosul marilor grupuri financiare.
Există și o viață cu un altfel de stat?
Ei bine, toată această situație este evident tristă. Dar suntem oare condamnați să creștem taxele doar pentru că așa ni se spune pe toate canalele oficiale? Există, oare și o viață în care statul își poate reduce cheltuielile?
Păi sigur că există, oameni buni. De exemplu, statul nostru poate funcționa foarte bine și cu 300 de parlamentari în loc de 464. Procesul ridicării partinice a mâinii este același, indiferent cu cât îl multiplici.
Și nici nu avem nevoie de câte peste 20 de comisii parlamentare la Senat și la Camera Deputaților. Ar fi arhi-suficiente câte 10 comisii parlamentare. De ce 10 comisii? Păi cam de atâtea ministere ar fi nevoie și la guvern: Interne, Apărare, Externe, Justiție, Finanțe, Muncă, Educație și Cultură, Economie, Agricultură și Sănătate. De ce nu poate un minister al Economiei să cuprindă și transporturile și energia și comunicațiile și turismul ? Ce diferențe principiale există?
Agenții și autorități guvernamentale? Nu mai mult de 20, chiar dacă este nevoie de schimbări majore de concepție. Ce funcție specifică îndeplinește CNA? Amendează stațiile TV? Păi asta o poate face și justiția, oricum toate amenzile ajung în instanță. Licențiază stații radio și TV? Asta o poate face un ANCOM reformat și comasat cu ANRE și Autoritatea de Reformă Feroviară. Ce face așa de specific CNSC? Judecă contestarea unor licitații, adică ceea ce poate soluționa orice instanță. La fel și tot ceea ce face CNCD se poate rezolva tot în instanță.
Avem nevoie de consilii de administrație la fiecare companie a statului? De ce nu putem avea un singur administrator, oricum deciziile nu le ia decât ministrul sau primarul care conduce în mod real.
Avem nevoie de „city manager„? Păi atunci de ce mai alegem primarii?
Avem nevoie ca statul să decidă ce investiții străine au voie să se facă și care nu? Nu e mai simplu să dai o lege cu condiții pentru investiții și statul doar să verifice respectarea acelor condiții?
Avem nevoie de zeci de mii de formulare pentru fisc sau pentru ITM sau pentru mai știu eu ce agenții? Nu cumva toate aceste formulare sunt, de fapt, destinate să creeze funcții publice tocmai bune de umplut cu activiștii de partid?
Avem nevoie de primării în localități sub 10 000 de locuitori? De ce? Pentru a îngroșa numărul de birouri, servicii și departamente?
Hai să simplificăm și statul și să creăm reguli mai limpezi. De exemplu, de ani buni noi avem venituri din taxe și contribuții în jur de 27% din PIB (16,5% venituri fiscale și 10,7% contribuții). Și încă vreo 2,5-3% venituri nefiscale plus 2,5% aproximativ sume primite de la UE. Un total de 32,5-33% din PIB venituri.
Și iată pe ce cheltuim banii: 12,7% din PIB asistență socială (doar vreo 8-9% din PIB pentru pensii), 9,3% salariile bugetarilor, 5,3% bunuri și servicii și peste 2% din PIB pentru dobânzi. Vreo 3% din PIB cheltuim din banii europeni pe care îi luăm (la sumele atrase adăugăm co-finanțarea). Plus 3,5-4% cheltuieli de capital, 1-2% subvenții, alte 1-2% transferuri între instituții. Se ajunge pe la 41-42% din PIB.
De ce nu s-ar putea limita, prin lege, cheltuielile cu salariile bugetarilor la 8% din PIB? Desigur, desființând funcțiile publice fantomă, inventate doar pentru a spori birocrația. Cheltuielile cu bunurile și serviciile pot fi și ele limitate la 4% din PIB. Cum? Păi simplu: dacă elimini funcții publice, acestea nu vor mai consuma resurse. Fără investiții pe care nu ni le permitem, fără cheltuieli inutile, am ajunge cu investițiile la un rezonabil 5% din PIB, mai ales reducând risipa contractelor cu prețuri „ajustate” fără nicio legătură cu piața reală. Dobânzile ar scădea pronunțat într-o astfel de organizare și s-ar limita la maxim 1,3-1,4% din PIB, așa cum este media în Europa.
Dar pentru a construi un astfel de stat minimal este nevoie de un pas simplu: re-democratizarea țării, revenirea la libertate economică și la capitalism. Piața nu mai trebuie supra-reglementată, iar firmele trebuie lăsate să respire .
Ajungând aici să spunem un lucru esențial: pentru a avea un capitalism real, trebuie să repunem la baza societății principiul libertății. Al libertății de exprimare și al libertății economice. Suntem oare pregătiți pentru revenirea la democrație reală și la capitalism real? Ceea ce face Donald Trump în America exact asta este: repune în centrul societății libertatea și capitalismul. Dacă acolo se poate, aici de ce nu s-ar putea?
