Într-o republică mică, dar foarte gălăgioasă, unde crizele se împart pe ministere și speranțele se vând la plic, trăiau fericiți doi politicieni: Ilie Găinaru, reformatorul de buzunar, și Moșteanu Șpăgaru, moralistul de serviciu.
Primul vorbea despre „ordine și disciplină”, al doilea despre „cinste și transparență”. Amândoi aveau aceeași pasiune: banii publici – doar că unul îi număra, iar celălalt îi redistribuia în familie.
Capitolul I – Reforma găinarului
Ilie Găinaru era convins că patria se salvează prin tăieri. Taie din pensii, taie din salarii, taie și panglici la inaugurări. Nimic nu-l emoționa mai mult decât un buget care scârțâie – acolo se simțea viu.
Vorbea despre economie ca despre o slujbă religioasă: „Poporul trebuie să sufere puțin, ca să ne mântuim prin echilibru fiscal”. În timp ce țara se ruga, el semna consultanțe și reorganizări făcute de firmele prietenilor din copilărie.
Când cineva întreba de ce tot crește deficitul, Ilie ridica ochii spre cer și spunea: „E o încercare divină. Dar am credință că ne redresăm – cu un împrumut mic.”
Capitolul II – Moșteanu, apostolul moralității de vitrină
Moșteanu Șpăgaru, colegul și prietenul său, era alt gen de performer. Nu-i plăcea munca grea – prefera declarațiile.
În fața camerelor, tună și fulgeră împotriva corupției. În spate, semnează contracte de consultanță cu aceeași naturalețe cu care alții completează bonuri de benzină.
Are o vorbă preferată: „Nu putem schimba sistemul peste noapte”.
Adevărat. El îl schimbă peste factură.
Capitolul III – Ministerul adevărului pe hârtie
Cei doi au reușit să transforme guvernarea într-un spectacol de contabili nervoși.
Ilie își joacă rolul de „părinte responsabil”: apasă pe frâne și spune că economia e ca o găină care face ouă doar dacă o sperii cu foarfeca.
Moșteanu e „vizionarul modern”: merge la conferințe, vorbește despre digitalizare, dar nu știe parola de la laptopul ministerului.
Împreună, conduc o țară din birou, cu termene, Excel-uri și scuze.
Capitolul IV – Țara între două glume contabile
Când vine vorba de sărăcie, Ilie dă vina pe istorie. Când vine vorba de bani pierduți, Moșteanu dă vina pe opoziție.
Când se anunță o anchetă, amândoi spun la unison: „Nu avem informații, dar avem încredere în justiție!” – replica standard a celor care au prea multe informații.
Presa scrie despre achiziții suspecte, licitații aranjate și compensații umflate. Ei răspund cu grafice colorate și cuvântul magic „reformă”.
În timp ce poporul strânge cureaua, Ilie o schimbă cu una de piele italiană. Moșteanu, mai modest, o trece pe cheltuieli de protocol.
Capitolul V – Apocalipsa administrativă
Într-o zi, Curtea de Conturi – instituția cu nervi tari și pixuri tocite – întreabă unde sunt banii.
Ilie răspunde: „Pe teren”.
Moșteanu completează: „În investiții strategice”.
Adevărul? Banii erau deja plecați într-o croazieră fiscală prin firmele de consultanță, cu escală la offshore.
Și totuși, în fiecare seară, cei doi ies la televizor.
Ilie predică despre patriotism și muncă.
Moșteanu explică cum a redus corupția – statistic, cu 0,2%.
Publicul aplaudă, iar țara adoarme. Dimineața, impozitele se trezesc înaintea ei.
Epilog – Republica din oglindă
Povestea lui Ilie Găinaru și a lui Moșteanu Șpăgaru nu e despre doi oameni, ci despre un sistem care respiră cu plămânii ipocriziei.
Un sistem care declară iubire pentru popor, dar îl taxează ca pe un dușman.
Unde transparența e un afiș, iar reforma – o marfă de campanie.
Cei doi nu dispar niciodată. Se reinventează.
La următoarele alegeri, vor apărea sub alte nume: poate „tehnocrați”, poate „patrioți”, poate „salvatori”.
Dar poporul îi va recunoaște mereu după același semn: au mâinile curate și buzunarele pline.
Aurel Badea
