Se spune că trăim într-o cultură a post-adevărului. Oare ce înseamnă? Ceea ce se întîmplă în jurul nostru, datele și adevărul obiectiv au o influență tot mai mică asupra opiniei publice față de emoțiile, credințele și percepțiile subiective, care dobîndesc o tot mai mare forță disruptivă. „Hiperrealitatea”, prin viralitatea ei, mai degrabă decît prin validitate, tinde să ne fasoneze modul de a gîndi, care devine, cum spunea Jung, o tendință de a judeca, așadar ceva irațional, subiectiv. O răsturnare de situație! Emoțiile, cu contagiunea lor, par a fi preluat controlul, împingîndu-ne în extrema cealaltă față de raționalismul cartezian care a dominat lumea modernă. Pare să aibă loc o schimbare a centrilor de putere care stăpînesc atît psihicul individual, cît și pe cel colectiv, simptom al unei continue scindări a rațiunii de emoții pe care pare că nu reușim să o remediem. Sigur că este o simplificare grosieră, incompletă, dar oare nu cumva „post-adevărul” devine un fenomen „împotriva adevărului”? Mă voi raporta în continuare la adevăr dintr-o perspectivă psihologică.
Puțini psihologi și psihanaliști s-au aventurat pe teritoriul necartografiat și/sau necartografiabil al adevărului, dar unul singur l-a pus în centrul teoriei sale despre gîndire, considerîndu-l chiar un instinct al omului („the truth drive”): britanicul Wilfred Bion. Pentru el, adevărul este un mare paradox. Omul are nevoie, pentru a suporta viața, să se amăgească, să creeze iluzii, să distorsioneze realitatea. Mintea încearcă să ne apere de adevăr, pe care „nu îl poate primi fără un dezastru”, fiindcă poate distruge eul. Totodată, nu putem supraviețui fără adevăr, întrucît ne hrănește mintea și ajută la dezvoltarea gîndirii. Pentru asta, adevărul trebuie să fie sustenabil emoțional, trebuie să îi putem face față întru totul, nu doar să-l acceptăm rațional. Care este oare doza „suficient de bună” de adevăr de care avem nevoie pentru a trăi?
Cred că atacul împotriva adevărului provine din faptul că a devenit un bun pe care îl avem, nu o experiență pe care o integrăm. Acumulăm tot mai multe insight-uri care ne lasă într-o „belle indifférence”, nu își pun amprenta asupra noastră, prin urmare nu ne transformă. Adevărul rațional, autosuficient hrănește iluzia unei evoluții personale, dar ne blochează în inacțiune. Ajungem să ne cunoaștem „atît de bine” pe dinăuntru încît nu mai putem să facem nimic. Sîntem asumați, dar inerți, inapți pentru viață. Oare în ce măsură răspîndirea tot mai mare a psihologiei, a psihoterapiei și a dezvoltării personale, cu downside-ul negativ al psihologizării excesive a vieții noastre, poartă o responsabilitate în acest blocaj?
Cunoașterea de sine intelectualizată, dar sterilă este un proces subtil care se numește dezavuare. Freud îl prezintă ca pe un hibrid între recunoaștere și negare, o stare de tranziție paralizantă. Jacques Lacan îl descrie, plastic, prin sintagma „je sais bien mais quand même” („știu, dar”), în care recunoașterea adevărului (conștientă) este însoțită de un refuz al acceptării (adesea inconștient) sau de o indiferență emoțională. Oare de cîte ori folosim expresia „știu, dar”, fără a scruta ce se află dedesubt?
Dacă nu este doar mentalizat și vehiculat ca o marfă, adevărul se prăbușește aproape complet în societatea post-adevărului, se dezintegrează sub avalanșa emoțiilor nediferențiate și neconținute. Colapsul adevărului este tot un fenomen prin care ne apărăm de realitatea socială dureroasă atacînd-o cu ferocitate. În ambele situații, ceea ce rămîne pe dinafară și „dezavuat” este suferința. În miezul societății post-adevăr se află refuzul suferinței, care se întoarce pe ușa din dos și creează confuzie și haos.
Pentru a fi cu adevărat nutritiv, adevărul trebuie să poată fi digerat, de asta trebuie luat în doze mici, constant, cu lingurița, și asimilat emoțional pentru a ne dezvolta capacitatea de a fi în realitate și, în fond, de a trăi. Este ceea ce spune Jung: „The truth is that which helps us to live – to live properly”. La ce se referă? Amîn răspunsul pentru a face o analogie cu muzica lui Beethoven. În miniseria Bernstein/Beethoven, realizată în 1982-1983, Leonard Bernstein înregistrează integrala simfoniilor lui Beethoven și le analizează pe baza originalului partiturilor și a corespondenței. Concluzia sa este că geniul lui Beethoven nu constă în melodicitate, în structură sau în armonie, ci în faptul că mereu următoarea notă este cea potrivită, numind acest lucru „inevitabilitate”. Sentimentul pe care îl ai cînd asculți este atît de surprinzător, ca și cînd Beethoven ar fi avut un fir direct cu Dumnezeu care i-ar fi dictat mereu următoarea notă, cea perfectă. Studiindu-i munca de compoziție, inevitabilitatea, percepută ca ușurință, ascunde o luptă interioară crîncenă. Ceva simplu și inevitabil era obținut cu un mare chin. Revenind la Jung, în decembrie 1933, acesta primește o scrisoare de la Frau V. cu o întrebare simplă și totodată grea: „Cum să îți trăiești viața?”. Răspunsul său, în cheie beethoveniană, este foarte interesant. Nu există o „formulă de prescris”, fiecare trebuie să meargă pe calea sa individuală. Nu o putem ști dinainte, dar ea constă în a face, mereu, „the next and most necessary thing”. Cu alte cuvinte, adevărul poate însemna să găsim următoarea notă potrivită pe portativul vieții noastre, chiar dacă, uneori, cu mari eforturi. Ele ne ajută să îl putem integra emoțional, iar în momentul în care este trăit ca experiență, adevărul devine transformator. Se poate simți, asemenea muzicii lui Beethoven, ca o formă de inevitabilitate…
Ilinca Balaș este psihoterapeut analist și psiholog clinician.
Sursă: dilema.ro
