Autor: Marius Ghilezan
Cât despre ceremoniile sfârșitului de Olimpiadă, sunt cel puțin trei remarci critice. Coborârea pe frânghie a lui Tom Cruise, care a preluat steagul olimpic, urcându-se pe o motocicletă spre aeroport și ajungând la Los Angeles, unde cântau deja trei trupe de muzică, e prea hollywodeană, prea ca la țară. “Mission in action” în Parisul olimpic e o peliculă de distrat metresele de la Moulin Rouge.
Regizorul Thomas Jolly, cel care a batjocorit “Cina cea de taină,” a produs o temă SF fără poveste. Personajul “Le Voyageur d’Or,” o creatură venită din spațiu, înțepată și prea veninoasă, aterizează pe un Pământ pustiit și descoperă indicia vagi ale fostelor Jocuri Olimpice, n-are carne. Scena pare din alt film. Voiajerul mai mult înfricoșează, decât să creeze starea de admirație.
Singurul cadru integraționist spiritului comunitar francez a fost sesiunea de Karaoke, dar și acolo cu poticneli. Versurile primei piese n-au apărut pe ecrane, din cauza unei deficiențe tehnice, iar sportivii au bălmăjit niște vorbe și au mimat că sunt cuprinși de muzică.
De abia spre final, competitorii s-au încins în jocul bucuriei iluminate și cuprinse de un fum inițiatic. Tot stadionul a cântat piesa „My way” – la origine, o șansonetă franțuzească intitulată „Comme d’habitude.”
Stade de France n-a rezonat la americanismele de doi bani
Pare a fi fost singura legătură cu tradițiile franțuzești. În rest, Science Fiction de stârnit entuziasmul copiilor și cântece fără prea mare priză la public, decât cu mici excepții. Orchestra simfonică a încercat să personalizeze evenimentul. Să-i dea aură! Pianul pierdut prin aer a stricat momentul de gală sau de clasă, nici nu mai știm cum să apreciem.
De pomină a fost momentul în care organizatorii au vrut să dea afară sportivii din jurul scenei, ce se antrenau la dans în sound-ul trupei Phoenix – o trupă de indie rock de mare senzație.
Nu s-a înțeles cui s-au adresat producătorii spectacolului de final: viitorimii sau celor din afara arenei?
Stade de France – un templu al performanței – n-a vibrat la ceremonie, fiindcă nu i se adresa spiritului său, ci altcuiva. Cui? Nu se știe.
Nu putem încheia comentariul despre Olimpiadă, fără a aminti că România s-a clasat pe locul 23, cucerind 9 medalii, dintre care 3 de aur, 4 de argint și două de bronz. Mult față de Tokyo – 2021 (patru medalii), Rio de Janiero (patru medalii) sau Londra 2012 (șapte medalii, două de aur?) Suntem pe val precum cucul beat atârnat de un catarg.
Ecaterina Szabo – vedeta de la LA – 1984
Pentru Los Angeles 2028, Comitetul Olimpic și Sportiv Român, împreună cu federațiile, ar trebui să pregătească un program cu valențe psihologice de genul: “Cum de s-a putut să obținem locul 2 pe națiuni, în 1984, la Los Angeles, în plin regim comunist?” Ecaterina Szabo a câștigat patru medalii de aur și una de argint, devenind vedeta competiției de gimnastică, unde România s-a umplut de medalii. Cine nu-și mai amintește de Mary Lou Retton, la vremea aceea în vârstă de 16 ani şi câştigătoare a primului „aur olimpic” la individual compus din istoria gimnasticii din SUA?
Pe atunci, aveam echipe, aveam valoare, azi, doar la canotaj ne păstrăm cadența, deși suntem singura țară din blocul european, care n-are un canal drept de 2,5 km, în parametrii competitivi. Să mai amintim că marele campion olimpic David Popovici se antrenează iarna într-un balon cu aer cald și face țurțuri până la vestiare?
sursă: newstand.ro
