În ciuda faptului că suntem animați de o dragostea autentică pentru Franța și de un mare entuziasm olimpic, putem începe prin a spune că organizarea Jocurilor Olimpice de la Paris 2024 este un semi-dezastru; sau cel puțin că multe lucruri nu funcţionează deloc bine.
Sena
Un Risc. Principala realizare a Jocurilor urma să fie redarea râului locuitorilor orașului: toată lumea ar fi trebuit să poată înota liber în Sena, care ar fi trebuit să fie la fel de curată şi de limpede ca în zorii erei industriale. Obiectivul însă a eșuat. Dovadă acestui fapt este „baletul” făcut în jurul probei de înot de triatlon, care până la urmă s-a desfășurat – imagini frumoase, nimic de zis – în ciuda constatărilor din zilele precedente care indicau că apele erau prea poluate și, prin urmare, periculoase pentru sportivi. Chiar dacă până la urmă totul s-a terminat cu bine, simplul fapt că trebuia să stai acolo cu eprubeta în mână căutând bacterii cu denumiri latine complexe este deja jenant; imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă unii concurenți ar acuza o durere de stomac.
Și oricum, Parisul a picat proba Senei chiar la ceremonia inaugurală: dincolo de latura estetică, sportivii și șefii de stat străini au fost expuși unor inconveniente excesive, pe care competițiile viitoare și vârsta lor le-ar fi descurajat.
Transporturile
Inexistente. La toate Jocurile Olimpice sunt oferite curse speciale care permit persoanelor să se deplaseze de la o arenă la alta. La toate, cu excepția celor de la Paris. Cursele speciale nu se văd. Oficial există, chiar dacă puține; însă nu se găsesc aproape niciodată. Motivul oficial: poluează. Și dacă ar fi electrice? Răspuns: prea complicat. Desigur, există metroul; care oricum, uneori se închide devreme, alteori unele staţii din centru nu se deschid deloc. Și, la fel ca în toate țările lumii, la Paris există taxiuri. Numai că bieţii taximetriști trebuie să facă faţă unui labirint de bariere şi controale încredințate forțelor armate franceze (soldații, printre care se află şi multe femei, sunt cu toții amabili, dar din ce în ce mai supăraţi).
Infrastructura
De faţadă. Este în regulă să reciclăm; însă ar trebui măcar să ne adaptăm. Aici au luat clădirea de conferințe Porte Maillot și au numit-o centru de presă, fără să se asigure măcar că există loc pentru toată lumea. Au luat cel mai urât pavilion de la târgul Porte Versailles și l-au numit Arena de Volei, făcută cu tuburile standurilor provizorii. Competiţiile de scrimă au loc (printre greșeli de arbitraj jenante) la Grand Palais: ferestrele sunt minunate, deși ecranate; însă Marele Palat este un șantier plin de grămezi de lemne și cabluri, unde se respiră praf de var, iar muncitorii sunt foarte enervaţi de faptul că sunt deranjaţi permanent. Însă problema cea mai gravă este piscina, care din cauza unei parcări subterane nu a putut fi făcută la trei metri adâncime, aşa că este mult prea mică, apa se mișcă mai mult, iar înotătorii pierd acele zecimi care fac diferența între un timp excelent și un record mondial.
Voluntarii
Foarte amabili, numai că aproape toți sunt bătrâni, iar mulți dintre ei nu vorbesc engleza. Puținii tineri sunt în mare parte străini şi nu vorbesc franceza. Tinerii parizieni sunt toți la malul mării; iar colegii lor francezi nu au putut sau nu au vrut să cheltuiască bani pentru a se întreține la Paris, o condiție indispensabilă pentru voluntariat. Însă toţi, bătrâni și tineri, au un lucru în comun: nu știu nimic. Absolut nimic. Nu știu pe unde trebuie să intre fotografii, unde cameramanii, unde membrii CIO, unde spectatorii, unde trăgătorii cu arcul, unde judokanii. Ei nu știu nici măcar unde este toaleta și unde este zona de răcoritoare, unde se poate găsi măcar puțină apă.
Apa
Având în vedere cele 36 de grade de alaltăieri s-au înteţit, pe bună dreptate, invitațiile la hidratare. Dar cum? Sticlele de plastic au fost eliminate. Corect: dar chiar trebuiau să înceapă să facă asta la Olimpiadă? Cozile la diferitele baruri sunt foarte lungi. Unii profită de prețuri: într-o cafenea fără pretenţii două sticle de apă de 25 de centilitri pot costa 11 euro (veți spune: comandă atunci o sticlă de un litru. Nu se poate, pentru că o dau “doar clienților care mănâncă”). Așa că trebuie să ai la tine un pahar mare, pe care să-l poţi umple cu apă pe unde reuşesti, poate chiar de la robinetele de la toaletă, în cazul în care ai găsit-o. Însă aici revenim la problema Senei și a bacteriilor cu denumire latină.
Indicatoarele
Insuficiente. Indicatoare roz care tind să cadă, nu există nicio hartă, doar o Aplicație. La alte olimpiade, toată lumea afla de la indicatoare unde să intre, unde să stea, unde să facă controalele. La Roland Garros, Stefanos Tsitsipas – care este înalt şi slab ca un zeu grec aflat la dietă – a stat la coada la detectorul de metale împreună cu noi muritorii un sfert de oră; în fața lui era un fotograf cu un rucsac uriaș; l-au pus să-l deschidă, înăuntru avea un echipament de expediție himalayan, care a fost examinat bucată cu bucată. Tsitsipas nici nu a clipit când i-au inspectat rachetele. Evident că la Roland Garros există o intrare pentru fotografi și o intrare pentru sportivi. Dar se pare că erau închise; sau poate că voluntarii i-au îndreptat atât pe fotografi, cât și pe Tsitsipas în același loc.
Acestea fiind spuse, Parisul este minunat, jocurile olimpice sunt mereu frumoase, iar la Roma ar fi fost și mai frumoase. La final vom spune că a fost un succes; pentru că, aşa cum se întâmplă mereu în Franța, ceea ce contează este fațada.
Articol de Aldo Cazzullo, în Il Corriere Della Sera (traducerea: Rador Radio România)
sursă: stiripesurse.ro
