Continuăm prezentarea serialului realizat de Candace Owens, dedicat filierei Epstein, cu un episod legat într-un mod spectaculos de România. Celebra jurnalistă americană dezvăluie că Elie Wiesel, al cărui nume este pus pe un institut plasat de Victor Ponta sub Cancelaria Guvernului României care ne pune la zid istoria și eroii este un impostor care nici nu a fost la Auschwitz! Cu atât mai mult inițiativa unui senator AUR de a scoate acest institut de sub tutela guvernamentală se impune de urgență, cu cât este deja demonstrat că este un escroc planetar! VIDEO și TRADUCERE:
Partea asta va fi controversată. Dar podcastul meu este controversat, așa că vreau să vă spun o poveste. Va fi interesantă, o să vedeți. Este o poveste despre un tânăr ungur, pe nume Miklos, înainte de finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Alături de alți 17.000 de maghiari terorizați, acest tânăr a fost internat forțat într-un lagăr care avea să devină cunoscut ca Auschwitz.
Miklos a fost transferat împreună cu fratele, mama și tatăl lui și, aproape imediat după ce au ajuns în lagăr, mama și fratele lui au fost separați de el și omorâți la scurt timp după.
Mai departe, povestește Miklos, el și tatăl lui au fost forțați să se radă în cap. Li s-au dat niște ecusoane de cârpă cu numere scrise cu negru. Mai târziu, el povestea că, din acel moment, și-a pierdut identitatea. Nu mai era Miklos. Devenise un număr. Numărul lui era 11104.
Cum spuneam, au fost obligați să se îmbrace în aceste haine de muncă. Ulterior, numerele respective le-au fost tatuate pe piele.
La un moment dat, din cauza condițiilor de muncă, tatăl lui a cedat fizic; lucrurile pe care trebuiau să le îndure zilnic, fizic vorbind, sunt de neimaginat. Așa că, într-o zi, tatăl lui i-a spus lui Miklos: „Uite ce e, eu nu mai rezist. Nu am să supraviețuiesc acestui lagăr de muncă. Dar vreau să-mi promiți ceva” – parafrazez aici.
Omul l-a rugat pe Miklos să-i promită că, dacă scăpa cu viață din lagăr, avea să spună lumii întregi adevărul despre suferințele încercate de ei acolo. După aceea, tatăl lui Miklos este selectat pentru exterminare, pentru că nu mai putea munci. Era pur și simplu prea slăbit. Miklos povestește că această veste l-a făcut să se simtă complet istovit, și trupește, și sufletește.
În acel moment, Miklos s-a apropiat de doi deținuți care fuseseră prieteni cu tatăl lui, Abraham și Lazar. Abraham și Lazar Wiesel. Abraham avea numărul 7712 tatuat pe piele, iar Lazar, numărul 7713. Cei doi frați i-au promis lui Miklos să aibă grija lui în absența tatălui. După care tatăl lui Miklos a fost, într-adevăr, omorât, iar cei trei, Miklos, Abraham și Lazar, au devenit ca frații.
Câteva luni mai târziu, s-a aflat că rușii avansau și, în ianuarie 1945, a venit ordinul de evacuare a lagărului Auschwitz. Trebuiau să parcurgă 30 de kilometri de marș prin zăpadă. Cei care nu avea puterea să facă acest drum erau lăsați să moară. Ori rezistau, ori mureau. Cum spuneam, era iarnă, zăpadă, ger.
După drumul ăsta de 30 de kilometri, au fost înghesuiți în vagoane de tren. Mulți au murit de diverse boli. Cei care au supraviețuit drumului au ajuns la Buchenwald, alt lagăr.
Aici, Miklos s-a întâlnit din nou cu Lazar. Din păcate, celălalt frate, Abraham, nu supraviețuise; nu avusese puterea de a rezista acestui drum.
Câteva zile mai târziu, au fost eliberați de soldații americani.
Acum, pentru americanii care mă ascultă: noi toți cunoaștem această poveste. Povestea eliberării. În a patra zi a operațiunii de eliberare, soldații americani ajung la baraca 57, unde sunt cazați și Miklos, și Lazar, și fac acolo o fotografie:
Va deveni cea mai faimoasă fotografie dintre toate cele făcute cu ocazia eliberării. Probabil că ați mai văzut-o.
După examenul medical, Miklos pierde din nou urma prietenului lui, Lazar. Miklos este diagnosticat cu tuberculoză și începe o lungă perioadă de tratament și recuperare; este tratat în Elveția. Mai târziu, povestea că i-au trebuit ani de tratamente psihologice, ca să devină din nou capabil să se comporte normal în societate.
Și-acum: sărim 45 de ani și ajungem în 1986, când un bărbat pe nume Elie Wiesel primește Premiul Nobel pentru lucrările lui, în care documenta atrocitățile suferite de el la Auschwitz.
Elie Wiesel povestise întregii lumi că el era unul dintre deținuții surprinși în acea celebră fotografie de le eliberarea lagărului Buchenwald. Așa că Miklos, care între timp adoptase numele de Nikolaus, a început să primească telefoane de la jurnaliști, care îl întrebau dacă nu vrea să se întâlnească din nou cu fostul lui coleg de detenție și prieten de la Buchenwald, Elie Wiesel.
Unul dintre editori i-a spus: „Uite, îți plătim noi zborul și cazarea la Grand Hotel, în Suedia, pentru această reuniune. Vrem să fim acolo, să surprindem acest eveniment”. Nikolaus a fost un pic confuz la telefon: „Ăăă, cine este Elie Wiesel?…” Iar editorul i-a spus că Elie Lazar Wiesel urma să primească Premiul Nobel și că el îi poate aranja o întâlnire cu marele lui prieten din tinerețe, la Grand Hotel, pe 14 decembrie.
Evident că Nikolaus s-a bucurat extraordinar de mult. Imaginați-vă, să supraviețuiești la așa ceva și apoi să pierzi contactul cu un om care ți-a fost alături în astfel de condiții. Trecuseră 40 de ani și Nikolaus spune că a fost copleșit de bucurie. S-a simțit onorat.
Așa că, patru zile mai târziu, s-a urcat în avion către Stockholm. Povestește că, pe drum, s-a gândit mult ce îi va spune prietenului lui după atâția ani. Trecuse atât de mult timp. Se întreba ce i-ar putea el spune lui Lazar. Ce își pot spune doi oameni care au trecut împreună prin așa ceva? Până la urmă, povestește el, zborul a părut foarte scurt, nu-și amintește mai nimic. Dar, în fine, a venit și momentul reuniunii de la Grand Hotel.
Și acum îl citez direct pe Nikolaus, care scrie așa:
„După vreo 10 minute de așteptare, ușa s-a deschis și, contrar așteptărilor mele, un bărbat cam de vârsta mea a venit spre mine, zâmbind, și m-a salutat. I-am zâmbit și eu, numai că nu știam cui îi zâmbesc. Se impunea o strângere de mână, așa că m-am grăbit să-i întind mâna și l-am salutat și eu. Până la urmă, am îngăimat «Încântat să te văd»” iar el s-a recomandat: «Elie».
[Elie-Eliazar-Lazar]
„L-am întrebat, pe jumătate în evreiește [vrea să zică idiș] în ce limbă preferă să vorbim. «Evreiește?». La care el a spus «Nu». După care l-am întrebat dacă preferă în ungurește, la care el a spus «Nu pot vorbi ungurește». «Bine», zic eu, «atunci vorbim în engleză».
„După care el a început prin a-mi transmite salutări de la un rabin din Israel, care locuise anterior în Suedia. Partea lui de discurs a avut loc în fața camerelor de luat vederi, care, trebui să spun, s-au comportat foarte profesionist. El își făcea treaba ca un maestru.”
Se referă, la Elie Wiesel, evident.
„Deodată, reporterul și cameramanul s-au alăturat și ei conversației, întrebând dacă nu ne cunoaștem deja, de mai demult. La care eu am spus că nu, iar Elie a aprobat”.
După care Elie i-a înmânat o carte de-a lui, cu autograf. Noapte bună, la revedere.
Nikolaus Grüner a rămas mască. Și-a dat repede seama că fusese folosit în scopuri profunde de propagandă de acest necunoscut, care nu era Lazar, prietenul lui din lagăr.
În orice caz, Nikolaus pleacă și începe să citească volumul lui Wiesel, intitulat Night (Noapte). Nu i-a luat mult să realizeze că individul Elie Wiesel nu era doar un impostor, ci și un escroc.
Nikolaus citește cartea și este șocat de poveștile pe care Wiesel le spune, care cu siguranță nu se întâmplaseră în lagăr cât fusese el acolo. Nikolaus scrie, citez:
„Eu nu am văzut niciodată oameni sau copii care să ardă la vedere în șanțuri, nici măcar ceva vag similar, în drumul spre baie, la Auschwitz, cum spune Wiesel în cartea lui, Night. Nici n-ar fi fost posibil pentru băieți de vârsta mea, care cântăreau numai 25 de kilograme, să fugărească și să violeze nemțoaice la Weimar, cum spune el în Night, mai ales după tratamentul cu bromură pe care îl primeam seara ca să ne reducă apetitul sexual.”
Elie povestește, de asemenea, cum el, un băiat de numai 15 ani, și-a aruncat pașaportul maghiar în fața gărzilor, în apropiere de granița dintre Polonia și Ucraina.
Nikolaus spune că a râs în gura mare la această relatare, pentru că, spune el, citez:
„Asta ar fi însemnat moarte imediată, mai ales dacă acel pașaport maghiar aparținea unui băiat evreu în Ungaria. Ca să nu mai spun că, având el numai 15 ani, ar fi fost considerat încă un copil și trecut pe pașaportul tatălui lui, dacă tatăl lui avea pașaport.
„Mai mult, după cunoștințele mele, un pașaport maghiar este protejat prin lege și un tratament impropriu ar fi atras o amendă foarte usturătoare. În plus, pe vremea aia, trebuia să ai cel puțin 23 de ani ca să poți avea pașaport.”
Am încheiat citatul.
Nikolaus și-a dedicat apoi tot restul vieții expunerii acestui escroc planetar, Elie Wiesel, care, spune Nikolaus, i-a furat identitatea prietenului lui, Lazar; eforturile lui au culminat cu publicarea unei cărți, intitulate Stolen Identity (Identitate furată). Vedeți acolo, pe copertă, numărul A-7713.
Iar, în această carte, căreia își dedică, practic, viața, el dezvăluie că Elie Wiesel nici măcar nu are tatuaj! Presa maghiară a confirmat acest lucru. Există nenumărate fotografii în care Elie Wiesel apare cu cămașă cu mâneca scurtă și se vede că nu are tatuaj. Or, acest tatuaj era obligatoriu; cel puțin potrivit lui Nikolaus, toți deținuții aveau tatuaj.
A trecut și prin niște procese. A dat în judecată guvernul maghiar. A ajuns să creadă că este vorba de un complot care avea ca scop să-i ofere acestui individ o platformă. A dat în judecată niște rabini pentru calomnie. Când spun că și-a dedicat viața expunerii acestui laureat al Premiului Nobel ca escroc nu glumesc deloc.
Și-apoi, el spune că, la moartea lui Elie Wiesel, nu a fost deloc surprins să afle că acesta a fost îngropat foarte repede. Extrem de repede; prea repede.
Nikolaus spune:
„Da, au făcut asta pentru că, dacă permiteau vreunui jurnalist să vadă trupul neînsuflețit, s-ar fi știut imediat că nu avea tatuaj”.
Deci tipul ăsta a furat identitatea unui supraviețuitor al Holocaustului.
Așadar, cine este acest Elie Wiesel? Acest pretins Wiesel, care a furat identitatea unei alte persoane? Care nu doar că a furat identitatea altuia, dar s-a apucat și să spună tot felul de povești în cartea lui, Night – povești care, este un fapt confirmat, sunt ficționale.
Ei bine, oameni buni, acest Elie Wiesel era vărul lui Robert Maxwell [tatăl lui Ghislaine Maxwell, complicea lui Jeffrey Epstein în rețeaua de trafic sexual de minori].
Așa cum am mai spus, Maxwell a fost și el un individ cu multe identități și nume. Astfel că Elie Wiesel devine și el o piesă foarte curioasă în povestea lui Epstein.
Filiera Elisabeth Maxwell
Și-acum, să trecem la mama lui Ghislaine Maxwell, pentru că aici se face legătura. Deci vorbim despre soția lui Robert Maxwell. Cunoscută ca Betty.
S-a născut pe 11 martie 1921 la Saint-Alban-de-Roche, în Franța. Numele ei complet era Elisabeth Jenny Jeanne Meynard și provenea dintr-o familie bogată, o familie de industriași în domeniul mătăsii de la Lyon, fondată de un negustor elvețian calvinist pe nume Samule Debard.
Elisabeth Meynard a povestit că acest mariaj mixt – pentru că ea era creștină calvinistă, iar Robert era evreu – a ridicat probleme; imediat după ce s-au cunoscut, între ei a apărut problema religioasă. Iar ea povestește că Robert Maxwell a fost foarte ușurat să afle că ea era protestantă, nu catolică. Ea scrie că el a fost ușurat pentru că, per total, protestanții nu erau antisemiți, în timp ce catolicii erau. Deci povestea este că, după aceea, ea învață ebraica și se preocupă profund de moștenirea lui etnică, deci inclusiv de Holocaust.
Trebuie să vă spun – și nu cred că va fi o surpriză – că Robert Maxwell nu era singurul escroc din neamul Maxwell, pentru că, după ce el a murit într-un moment cum nu se poate mai convenabil, soția lui a oferit un interviu foarte lung și cam dramatic celor de la Vanity Fair. După cum vedeți, se intitulează The Sinking of Captain Bob (Scufundarea Căpitanului Bob). Discuția are loc într-una din vilele lor luxoase. Am să vă citesc direct din articol, pentru că mă dau în vânt după articolul ăsta.
Ia uitați-vă la poză, cât de dramatic.
Reporterul scrie:
„Ea stătea pe marginea sofalei de mătase, sorbind ceaiul, și mă privea peste marginea ceșcuței cu ochi de un turcoaz rece. Vorbeam despre cum întreaga societatea britanică părea să se bucure de prăbușirea Casei Maxwell.
„Unele ziare relatau că Betty Maxwell își abandonase vila de la Oxford, cea cu vitraliile acelea uriașe reprezentându-l pe Robert Maxwell pe post de Samson la porțile Gazei, și că s-ar fi refugiat acum într-o cabană cu acoperiș de paie pe lângă Bergerac, în sud-vestul Franței.
„În realitate, matroana clanului Maxwell, cu o voință de fier, continua să trăiască în țara ei de adopție, mergând din avocat în avocat în încercarea de a descâlci afacerile financiare ale soțului ei și de a salva ce se mai putea salva din moștenire”.
Mai departe în același interviu, Betty declară, citez:
„Ei spun că aș avea 500.000. Minciuni. Nu am nimic”.
Pe bune? O să verificăm afirmația asta după pauză. […] Revenind la Betty și soțul ei. Deci, Robert Maxwell este prins la înghesuială și supus unor anchete, și lumea își dă seama: aoleu, lipsește fondul de pensii. După care, foarte convenabil, el moare. Iar ea vine și spune: „Gata, oameni buni, acum e momentul să jelim, e doliu”. Zice: „Nu pot să cred că lumea își închipuie că eu am știut ceva despre aceste lucruri”. Asta îi spune ea reporterului de la Vanity Fair. „Nu am știut nimic din ce se întâmpla în Liechtenstein. Nu știu nimic. Nu am nimic”.
Adevărul fiind că, de fapt, Betty nu era deloc falită. Betty avea multe. Nu ajunsese câtuși de puțin la sapă de lemn. Nu a trăit în sărăcie nici măcar o zi din viața ei.
Așa cum spune Xavier Poussard în cartea lui despre Epstein, care este în pregătire, versiunea general acceptată este că, după ce asigurările au refuzat să-i plătească asigurarea de viață pentru soțul ei din cauza presupusei lui sinucideri, Betty a scris o carte intitulată Tout soleil este amer (Soarele amar) despre viața haotică a familiei ei – în care povestește cum fiica ei, Ghislaine Maxwell, a fost tratată pentru anorexie, că este ca un șoarece de laborator etc., chestii de felul ăsta – ei bine, ni se spune că, deci, familia a supraviețuit din drepturile de autor câștigate după această carte.
Numai că adevărul, așa cum a fost el dezvăluit de Financial Times în 1992, este că Betty a moștenit trei apartamente în Franța. Ani mai târziu, aflăm și că testamentul a omis să includă partea aia în care Betty primise mai multe proprietăți, hectare de pământ, păduri – de fapt, Robert îi făcuse lui Betty o avere înainte de a dispărea sau a se sinucide sau mai știu și eu ce-ar trebui să credem că s-a întâmplat cu el.
Și, dincolo de asta, se va descoperi că mai exista și un cufăr cu comori pentru vremuri grele, ca să zic așa, pus deoparte pentru ea cu complicitatea unui parlamentar laburist pe nume Jeffrey Robinson.
Dacă sunteți din Marea Britanie, probabil că știți acest nume, pentru că Robinson este fostul șef al firmei Jaguar. Mașina Jaguar, da. În plus, el era și fost agent sovietic și, mai târziu, avea să ajungă ordonator principal de credite sub prim-ministrul Tony Blair. Un prim-ministru foarte corupt; el și Peter Mendelsohn. Ce duo!
Mă rog; ideea e că Betty era departe de a fi ruinată financiar. Așa că toată văicăreala ei este un teatru. A fost bogată din ziua în care s-a născut și până l-a întâlnit pe Robert Maxwell și după aia toată viața ei, până a murit.
Iar toată viața ei – și acum revin la Elie Wiesel, verișorul lui Robert Maxwell – toată viața ei, Betty s-a ocupat obsesiv de ororile Holocaustului.
De fapt, potrivit lui Xavier Poussard și altor surse, faptul că Robert Maxwell, în timp ce îi jefuia pe muncitorii britanici de pensii, l-a angajat pe Martin Gilbert, foarte meticulosul biograf al lui Churchill și profesor la Harvard, să facă un atlas al Holocaustului, care a fost, apoi, publicat la editura Pergamon Press, în 1988 – tot acest proiect a avut loc la insistențele lui Betty.
Vă reamintesc că Pergamon Press era o operațiune deep state.
L-au trimis pe Robert Maxwell în Germania. Acolo, el a cumpărat o revistă și a redenumit-o Pergamon Press. Bun; deci, deodată, publică acest atlas al Holocaustului, în 1988, în care apar toate locurile și toate figurile istoriei de persecuție.
Betty a mai colaborat și cu Yad Vashem, la Ierusalim, unde a produs o Cartă Albă a Holocaustului, publicată și aceea tot la Pergamon Press, în 1988.
În 1987, ea a înființat Journal for Holocaust and Genocide Studies, publicat, inițial, de Pergamon Press, și, apoi, de Oxford University Press, iar, un an mai târziu, a organizat, la Londra și la Oxford, o conferință intitulată Remembering for the Future, o conferință internațională, cu sprijinul lui Robert Maxwell, normal, și cu resursele enorme puse la dispoziție de imperiul lui mediatic. Și, evident, cu participarea lui Elie Wiesel și a altora.
Scopul acestui simpozion a fost să oblige Conferința Lambeth, care este întrunirea oficială a Bisericii Anglicane, să își ceară iertare.
Betty chiar a scris despre asta, într-o publicație de stânga; a zis:
„Creștinii, prin bisericile lor, și întreaga creștinătate sunt co-responsabili pentru Holocaust. Vreau ca studiile despre biserică efectuate în întreaga lume să fie făcute publice. Este o chestiune de a abordare a creștinilor. Problema Holocaustului este o problemă creștină”.
Și a mai spus și că:
„Învățăturile creștine, care propovăduiesc disprețul, sunt responsabile de antisemitism de 2000 de ani, și creștinii tot nu au înțeles.”
Da. Deci asta a declarat ea în Libération, un ziar de stânga din Franța, pe 28 aprilie 1988.
Și a mai și specificat:
„Primul pas, pentru creștini, este să-și recunoască vina și să le ceară iertare evreilor”.
Ok. Bun. Mai departe; în 1995, Betty este invitată să joace rol de mareșal la parada Israelului. Ea conduce, practic, procesiunea, care este cea mai mare demonstrație în susținerea Israelului, o demonstrație care are loc anual pe Fifth Avenue, la New York. După care a fost numită vice-președinte al Consiliului Internațional pentru Creștini și Evrei.
Foarte multe chestii în jurul acestei colaborări între creștini și evrei, după cum observați. Numai minuni.
Bun, deci ce trebuie să înțelegem noi de-aici? Îl avem pe Robert Maxwell, care fură fondurile de pensii ale britanicilor ca să susțină Israelul. Lucru pe care știm că-l făcea și Epstein în America. …
Știm că vărul Elie Wiesel inventează povești despre ce a pățit el la Auschwitz. Dar, nu se știe din ce motiv, nu are tatuajul cu număr pe care trebuie să-l aibă.
Mai târziu, Nikolaus, tipul acesta atât de curajos, care s-a hotărât să-l expună ca escroc, inclusiv în tribunale, a descoperit că Wiesel furase un manuscris în idiș. Numai că Wiesel nu știa idiș. Elie, care susține că ar fi ungur născut în România, că ar fi avut pașaport unguresc, nu vorbește maghiara.
Ce avem aici, oameni buni?
Acum, știm că, prin Wiesel, se fac manuale despre Holocaust. Și, dacă tot am ajuns la educație, e momentul să vă spun că și Robert Maxwell era foarte preocupat de educația viitoarelor generații de americani, adică a unora ca mine.
De fapt, chiar în 1989, anul în care m-am născut eu, compania lui Robert Maxwell, Maxwell Communication Corporation, a intrat într-o asociere cu McGraw-Hill, o editură pe care americanii o cunosc foarte bine, nu? Pentru că ei publicau toate manualele pe vremea când eram eu la școală.
McGraw-Hill a creat a doua cea mai mare editură de manuale din SUA. Da. Și-au făcut asta cu Robert Maxwell, normal. După ce el a murit și familia a intrat în acel mare scandal, l-au lăsat din brațe.
Dar care a fost intenția acelui parteneriat? Ce treabă avea tipul ăsta, care lucra cu MI6 și avea acest fals imperiu mediatic, ce treabă avea el să intre într-un parteneriat pentru publicarea de manuale în America? Ce voia el să-i învețe pe americani, mai exact? E interesant de aflat, nu? Și, apropo, vorbim aici de deep state și de interesul manifestat de deep state pentru publicații și pentru toate revistele astea care cică sunt ca să ne educe pe noi.
Și nu erau ei singurii interesați de educația americanilor. Să nu uităm de Donald Barr [tatăl procurorului general al SUA, William Barr, și persoana care l-a angajat pe Jeffrey Epstein ca profesor de matematică la prestigioasa Dalton School de la New York, deși Epstein avea numai 20 de ani și nu avea studii superioare de niciun fel].
Unde te uiți, dai peste tipul ăsta. Donald Barr, un individ foarte credibil, care scria romane fanteziste în care îi profețea, practic, pe Ghislaine Maxwell și pe Jeffrey Epstein și traficul de carne vie și interesul pentru spațiu.
Donald Barr, fost agent OSS, care a fost precursoarea CIA. Și fiul lui, William Barr, care zice „circulați, circulați, nimic de văzut aici”, nu? Jeffrey Epstein a murit. Știți cum e, pușcăria își vedea de treaba ei, ca orice pușcărie normală, în ziua aia, iar el a sfârșit mort. Super.
Dar să revin: Donald Barr era și el foarte interesat de cărțile educaționale. A publicat și el astfel de cărți. Fascinant, dacă te gândești; cărți despre evoluția noastră, de unde venim, cu omul primitiv, cum am fost noi mai întâi maimuțe și australopiteci – știință pentru copii, energie atomică pentru copii. Toate astea par cumva legate cu interesul lor pentru știință, cărți de știință, cum să ne învețe pe noi ce este adevărat și ce e este fals.
În fine. Și-acum vine ciudățenia cea mare. Trebuie să admitem că e ciudat ca o familie de pretinși supraviețuitori ai Holocaustului, ca familia Maxwell, să se dedice unor cauze care țin de controlul nașterilor. Să se asocieze cu unul ca Jeffrey Epstein. Pentru că Epstein era eugenist. Pe față, declarat.
În 2019, s-a aflat că Epstein voia să-și împrăștie sămânța în întreaga rasă umană, să își împrăștie ADN-ul, impregnând câte 20 de femei odată la ranchul lui din New Mexico, zis și „ferma de copii”.
Și-apoi, una din surorile lui Ghislaine s-a măritat cu cineva din familia care a creat pastila contraceptivă. Pe bune? Păi mie mi se pare, nu știu cum să spun, un conflict de interese pentru un supraviețuitor al Holocaustului. Nu știu.
Dar să nu mă îndepărtez de subiect. Nu sunt aici ca să trag eu concluzii. E un bun moment să ne oprim. Vă aștept la episodul următor.
sursă: activenews.ro
