Mă tot întreb, încercând să o vizualizez, cum poate arăta o întâlnire de tatonare sau o negociere indirectă. Face oare prințul Badr bin Hamad Al Busaidi, ministrul de externe al Omanului, naveta între cele două încăperi ale palatului din Muscat, unde sunt găzduite delegația americană și cea iraniană? N-ar putea să încapă, totuși, la aceeași masă verde a tratativelor, orgoliile hipertrofiate ale părților?
Vineri dimineață, la prima întâlnire, au participat: diabolic de experimentata echipă de negociatori iranieni, aceiași de anul trecut – ministrul de externe, Abbas Araghchi, și cei doi adjuncți ai săi, Majid Takht-Ravanchi și Kazem Gharibabadi, pe de o parte, iar de cealaltă parte, Steve Witkoff, Trimisul Special al președintelui Trump pe mapamond, secondat de (new entry în dialogul cu Iranul) Jared Kushner – doi pricepuți la toate.
Prima întâlnire, desfășurată în dimineața de 6 februarie, a durat aproximativ o oră și jumătate, timp în care părțile și-au prezentat doleanțele cu privire la agenda viitoarelor negocieri. În termeni diplomatici, discuțiile s-au focalizat „pe crearea condițiilor adecvate pentru reluarea negocierilor diplomatice și tehnice”. Întrebarea care plutește ca un nor amenințător deasupra Orientului Mijlociu este dacă și când va avea loc a doua întâlnire. Primul răspuns a fost dat de prințul omaniot Badr Al Busaidi, fin diplomat cu studii la Oxford și maniere occidentale: următoarea întâlnire va avea loc „la momentul potrivit”. Câteva ore mai târziu, din Biroul Oval, s-a auzit și vocea inconfundabilă a mărețului președinte: „la începutul săptămânii viitoare”.
Primul punct a fost marcat de reprezentanții Iranului, care au reușit să decidă schimbarea locului întrevederii – din Turcia, opțiunea inițială, în Omanul negocierilor nucleare din 2025. Și pare-se, fapt încă neconfirmat oficial, au izbutit și să restrângă tema negocierilor la problematica nucleară. Reamintesc că – așa cum îl formulase public însuși președintele Trump și apoi, ținându-i isonul, Secretarul de Stat Marco Rubio – mandatul duetului Witkoff-Kushner includea, pe lângă problematica nucleară, încă două teme: rachetele balistice și proxy-urile iraniene din regiune. (Marco Rubio adăugase, cu excesu-i de zel binecunoscut, și o a patra: „tratamentul aplicat propriului popor”, adică reprimarea cruntă a protestelor de către regimul ayatollahilor). Reiterând poziția iraniană, ieri, într-o intervenție la Al Jazeera, Abbas Araghchi a afirmat categoric: „Rachetele nu sunt niciodată negociabile, întrucât țin de domeniul apărării”.
Revenind la rezultatul întâlnirii, de reținut faptul că, deși ambele părți au făcut declarații similare – „un bun început” (Abbas Araghchi), „discuții foarte bune” (Donald J. Trump) – nimic nu oferă certitudinea că întâlnirile indirecte americano-iraniene vor continua.
După întâlnirea de vineri, s-au mai întâmplat două lucruri, în cursul aceleiași zile. Primul: Departamentul Aerospațial al Corpului Gărzilor Revoluției Islamice a anunțat sfidător „inaugurarea unui nou și imens oraș subteran pentru rachete, marcând intrarea în funcțiune a rachetei balistice Khorramshahr-4”, cu o “rază de 2.000 de kilometri și un focos uimitor de 1.500 de kilograme, proiectată să penetreze cele mai sofisticate sisteme integrate de apărare aeriană din lume” etc. etc. Al doilea: Casa Albă a informat că președintele Statelor Unite a semnat un ordin executiv prin care instituie „un sistem ce permite Statelor Unite să impună tarife vamale suplimentare importurilor din orice țară care importă sau achiziționează, direct sau indirect, bunuri sau servicii din Iran”.
Din toate aceste desfășurări diplomatico-militaro-tarifare, „misterul din enigmă” – ca să îl parafrazăm pe Churchill – e imposibil de descifrat, însă tot se poate desprinde ceva: Donald J. Trump are nevoie de o victorie rapidă și impresionantă. Frumoasa lui Armadă plutește pe Marea Arabiei, cu costuri estimate la 8 milioane de dolari pe zi. Costurilor financiare suportate de contribuabilii americani, li se adaugă și costurile megamîndriei sale narcisice.
Președintele american testează zilele acestea în Orientul Mijlociu noua doctrină de politică externă și de securitate a SUA (Trump-style) – „Pace prin forță” – menită să prevină conflictele, să descurajeze inamicii și să asigure pacea globală. Vom afla foarte curând dacă și cum funcționează.
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
sursă: libertatea.ro
