Autor: Liviu Alexa
Românii-s experți universali
Românul știe tot. Întreabă-l orice și îți va răspunde.
Întreabă-l despre economie și îți va explica de ce guvernatorul băncii centrale e un idiot. Întreabă-l despre medicină și îți va spune ce tratament trebuia să iei, nu prostia aia pe care ți-a prescris-o doctorul. Întreabă-l despre fotbal și îți va desena pe șervețel schema tactică pe care selecționerul Lucescu, dacă n-ar fi prost, ar trebui s-o folosească. Întreabă-l despre fizică cuantică și se va descurca și acolo.
Românul e expert universal, specialist în toate, autoritate supremă în orice domeniu care apare în conversație. E expert şi în jurnalism de investigații, am tone de români care îmi scriu cum ar trebui sǎ îmi fac treaba.
Fenomenul atotştiutorimii e atât de răspândit încât nici nu mai observăm cât e de nociv.
Stai la o masă la nuntǎ și fiecare comesean are o opinie definitivă despre orice subiect: inflație, vaccin, inteligență artificială, război, educația copiilor, diete, investiții imobiliare, sensul vieții. Nimeni nu spune „nu știu” sau „n-am citit suficient despre asta” ori „lasă-mă să mă gândesc”.
Toată lumea știe, manca-ți-aş, Rodica e sigură, Ionicǎ are doar el dreptate, dar am observat ceva şi mai haios sau, poate, trist, “experții” aştia cu cât știu mai puțin de fapt, cu atât sunt mai siguri.
Mi-a scris o vacă pe Facebook să mă mut în China, la dictatură, dacă îmi place să mănânc șobolani și câini. Atâta reprezintă pentru ea China.
În România, Dunning-Kruger e sport național: cei care știu puțin își supraestimează competența pentru că nu știu suficient ca să-și dea seama cât de puțin știu. Greu de înțeles şi fraza asta pentru analfabeții funcționali.
M-am gândit mult de unde vine totul.
De unde vine asta? Parțial, din educație. Școala românească te învață să ai răspunsul corect, nu să pui întrebarea bună, te preseazǎ să reproduci, nu să gândești. Doamna profesoarǎ Mihalache din Orǎştie, când predǎ fizica, nu admite spațiu pentru „nu știu”, pentru „depinde”, pentru „hai să explorăm împreună”. Există doar corect și greșit, știu și nu știu, notă mare și notă mică. Și toată lumea vrea notă mare.
Parțial vine din cultură. Românii nu au prețuiet niciodatǎ inteligența, vezi Caragiale, vezi Cioran, vezi Bacovia, ei aplaudǎ aparența de inteligență.
Într-o cultură competitivă și nesigură a proştilor din România, să spui „habar n-am” e sinucidere socialǎ- mai bine inventezi un răspuns convingător decât să recunoști o lacună. Nu are cum sǎ te contrazicǎ Marinicǎ despre legile Justiției, fiindcǎ şi el e bou-vagon, poate chiar mai prost ca tine.
Apoi mai avem nǎmolul istoriei recentă. Comunismul a creat o cultură a supraviețuirii prin adaptare: trebuia să pari că știi, că ești competent, că meriți locul pe care îl ocupi – pentru că locurile se dădeau pe pile și pe aparențe, nu pe merit real.
Sistemul te învăța să vinzi gogoși, să improvizezi, să te descurci. Sistemul promova “prima-ntâi” gogoşile: producție cosmicǎ de grâu la hectar, 4000 de tone de oțel pe secunda la producție, etc.
Nu erau portocale, dar, de sărbători, tot copilul avea una, cât de mică, fiindcă tata sau mama se „descurcau” cumva să facă rost.
Descurcăreala a devenit un nucleotid important al ADN-ului național.
Drept îi cǎ românii nu mai au încredere în experți pentru că experții i-au dezamăgit constant. Doctori falşi de Tik Tok, profesori analfabeți, politicieni fǎrǎ inima sau şcoalǎ, jurnaliști mincinoşi sau rǎuvoitori, pǎi, zice românul, ce drecu’ ?- dacă ăștia sunt experții, de ce să-i respect?
De ce să nu fiu şi io expert din bucătăria mea? Ia sǎ scriu io pe fiesbuc cum e cu dronele ruseşti, zice Dorina, şi se apucǎ de pǎrerit.
Mesajul Dorinei e amplificat de rețelele sociale, care recompensează certitudinea și penalizează nuanța. Dacǎ Dorina scrie „situația e complexă și nu am suficiente informații” nu ia niciun like. Dacǎ zice „iată adevărul pe care ei nu vor să-l știi” ia mii.
Cum algoritmul favorizează extremele, emoția, scandalul, Dorina, experta din bucǎtǎrie, prosperă în ecosistemul ăsta.
Asta e România, nu mai poți avea o conversație despre nimic pentru că toată lumea știe deja totul.
Înainte de Crăciun, am avut trei întâlniri cu oameni rezonabili în fața cărora nu am putut vorbi mai nimic. Nici nu am încercat să îi întrerup. Convinși că îs Alexa, ăla deșteptul (sau care face pe deșteptul), au ținut inconștient să își deschidă cozile de păuni umani ca să îmi arate cât îs ei de experți pe toate temele: deficit, Trump, bursă, servicii secrete. Tot știau, să moară Bibi! Adică nici vorbă.
Intrați pe pagina mea de Facebook la postările făcute despre China, muriți de râs. Sau de plâns. Se apucă toți ignoranții să îmi explice cum e China, dar nu așa, ci râgăind certitudini neamendabile.
Uite o Rodicǎ:
Uite tanti Vasilica, aşa. auzit ea despre românul ala, ce conteazǎ cǎ românul ǎla a încǎlcat grav legile Chinei?!
Am pus ieri fotografia asta, am fost la o sesiune de acupuncturǎ cu Miha:
Imediat, “mǎtuşa” Ioana s-a bǎgat in seaǎa cu înțelepciune:
Nu mai poți învăța nimic de la nimeni pentru că nimeni nu recunoaște că are ceva de învățat. Nu mai poți construi pe ideile celuilalt pentru că fiecare e încremenit în propria certitudine.
Dialogul devine o succesiune de monologuri, fiecare așteptând să termine celălalt ca să-și recite propria părere.
De-aia urăsc proștii, oricât de îngâmfat vi s-ar părea.
Mircea Badea a făcut furori pe TikTok când a zis că el nu face emisiuni pentru proști. Simt exact ca el: nici eu nu scriu pentru proști; dacă aș putea, i-aș filtra și bana de tot, să nu poa’ să ajungă la articolele mele.
Prostia e pandemicǎ, contagioasǎ. O boalǎ incurabilǎ.
Bine zicea Pǎstorel Teodoreanu:
Oare nu-ţi mai aminteşti,
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beţie te trezeşti,
Din prostie niciodată.
Reiterez rugămintea mea adresată acelor cititori ai Strict Secret care nu au înțeles nimic din ce dezbatem noi pe aici: dezabonați-vă, care vă știți proști solemni cu clonț, brute morale. N-are sens sǎ vǎ îndulciți fierea cu sentimente şi culturǎ.
Nouǎ concepte chinezești pe care nu le avem în viețile noastre de occidentali
Există cuvinte chinezești care nu se pot traduce, nu pentru că n-am avea echivalente, ci pentru că n-avem conceptele.
Încerci să le explici și simți cum limba română se zbate, cum cuvintele noastre sunt prea mici pentru ce trebuie să cuprindă.
Și totuși, fără să înțelegi aceste concepte, nu poți înțelege China. Sunt infrastructura invizibilă a gândirii chinezești, “sistemul de operare” pe care rulează de cinci mii de ani aceastǎ civilizație.
Rénqíng
Rénqíng e stratul subtil care leagă oamenii în China. Se traduce vag ca „datorie emoțională” sau „favoare umană”, dar nici asta nu prinde miezul.
Rénqíng e ceea ce simți că datorezi cuiva care ți-a făcut un bine. Nu e scris nicăieri, nu e negociat, nu e cuantificabil – dar e absolut real și absolut obligatoriu.
Când cineva te ajută în China, acumulezi rénqíng. Și rénqíng-ul trebuie returnat, nu neapărat imediat, nu neapărat în echivalent, dar într-un fel care să îți recunoşti sdatoria.
Întreaga societate chineză funcționează pe rénqíng neplătit, pe o rețea invizibilă de obligații emoționale care leagă oamenii mai strâns decât orice contract.
Occidentalul care primește o favoare și spune „mulțumesc” crezând că asta e suficient nu înțelege că tocmai a “intrat” într-o datorie pe care va trebui s-o plătească, într-un fel sau altul, cândva.
Kèqi
Kèqi e politețea rituală, modestia performată, dansul social al refuzului care înseamnă de fapt accept. Când un chinez primește un compliment și spune „nu, nu, exagerezi”, e kèqi.
Când insistă să plătească nota la restaurant, deși știi că nu vrea cu adevărat să plătească, e kèqi.
Când refuză un dar de trei ori înainte să-l accepte, e kèqi.
E un ritual obligatoriu pe care toată lumea îl joacă și toată lumea îl decodează.
Occidentalul care ia kèqi literal – care acceptă din prima că nu, chiar nu vrea să plătească – ratează complet jocul și iese din interacțiune cu “fața” murdărită fără să știe.
În China, ce spui și ce vrei să spui sunt adesea lucruri diferite, iar kèqi e codul care le separă.
Chī kǔ
Chī kǔ se traduce literal ca „a mânca amărăciune” și înseamnă capacitatea de a îndura suferința, de a persevera când totul e greu, de a continua fără să te plângi.
În Occident, suntem învǎțați cǎ suferința e rea – trebuie eliminată, redusă, evitată.
În China, suferința e formare, cǎlire.
Chī kǔ e o virtute, poate cea mai importantă virtute.
Generații de chinezi au crescut cu ideea că durerea te șlefuiește, că efortul te definește, că a îndura ce alții nu pot îndura e dovada supremă de caracter.
De aici vine cultura 996, programul de lucru de șaptezeci și două de ore pe săptămână. Nu e considerat exploatare, e chī kǔ instituționalizat. Muncești până la epuizare nu pentru că ești forțat, ci pentru că asta te face om.
Occidentalul care vorbește despre work-life balance în China va fi privit cu un amestec de milă și dispreț: nu înțelege ce înseamnă să mănânci amărăciune.
996 înseamnă muncǎ de la nouă dimineața până la nouă seara, șase zile pe săptămână. Șaptezeci și două de ore de muncă săptămânal, fără discuție, fără negociere, fără ieșire.
E codul nescris al industriei tech chinezești, al startup-urilor, al corporațiilor care au construit miracolul economic despre care vorbește toată lumea. Când Jack Ma, fondatorul Alibaba și cel mai celebru antreprenor chinez, a declarat în 2019 că 996 e o „binecuvântare”, n-a șocat pe nimeni în China. A spus cu voce tare ce toată lumea știa deja: dacă vrei să reușești aici, îți dai viața.
În Occident, declarația lui Ma a provocat indignare. Cum poți numi binecuvântare exploatarea? Cum poți ridica în slǎvi un program care îți fură sănătatea, familia, viața? Dar indignarea asta trădează o neînțelegere profundă. 996 nu e o aberație, nu e un abuz al unor patroni lacomi. E expresia unei filozofii diferite despre ce înseamnă munca, ce înseamnă succesul, ce înseamnă o viață bine trăită din punctul chinezesc de vedere. E o fereastră spre un mod de a gândi care a făcut China ce e azi – și care, poate, o va și distruge.
Să înțelegem mai întâi contextul. China a trecut, în patruzeci de ani, de la sărăcie extremă la a doua economie a lumii. Generația care a făcut asta – cei născuți în anii șaizeci și șaptezeci – a crescut în foamete, în lipsuri, în haos politic.
Au văzut cu ochii lor ce înseamnă să nu ai nimic. Și când s-au deschis oportunitățile, s-au aruncat în ele cu o ferocitate pe care occidentalii nu o pot înțelege.
Nu munceau pentru satisfacție personală sau pentru echilibru între viață și muncă. Munceau pentru a scăpa de sărăcie, pentru a-și ridica familiile, pentru a nu se mai întoarce niciodată acolo de unde veneau.
La început, 996 nu era exploatare, era salvare.
Aici e prima diferență majoră față de Occident: raportul dintre individ și colectiv.
În cultura occidentală, individul are drepturi inalienabile. Dreptul la timp liber, dreptul la viață privată, dreptul de a spune nu.
Angajatorul și angajatul sunt teoretic egali, parteneri într-un contract pe care oricare parte îl poate rezilia.
În China, această egalitate nu există și nici nu e dorită.
Angajatul e parte dintr-o ierarhie, își datorează loialitate superiorilor, își sacrifică interesele personale pentru binele organizației. A cere program normal nu e un drept, e o trădare. Nu trădezi doar compania, trădezi echipa care depinde de tine, trădezi șeful care a pariat pe tine, trădezi ideea însăși că succesul cere sacrificiu.
A doua diferență e relația cu timpul.
Occidentul a inventat weekendul, concediul plătit, pensionarea – ideea că viața are faze, că există timp pentru muncă și timp pentru odihnă, că meriți să te bucuri de roadele muncii tale.
China tradițională nu gândea așa. Timpul era un continuum nediferențiat în care efortul trebuia susținut constant.
Țăranii munceau câtă vreme era lumină. Meșteșugarii munceau până terminau comanda. Funcționarii imperiali munceau până mureau la datorie. Ideea că ai dreptul la timp liber e, din perspectiva istoriei chinezești, o extravaganță modernă și suspectă.
Nèijuǎn
Nèijuǎn e cuvântul momentului în China, conceptul care a explodat în ultimii ani pentru că descrie perfect ce simt tinerii. Se traduce ca „involuție” – competiția care nu mai produce nimic, alergarea din ce în ce mai rapidă doar ca să rămâi pe loc.
Studenții învață șaisprezece ore pe zi nu ca să exceleze, ci ca să nu fie ultimii.
Angajații stau la birou până noaptea târziu nu pentru că au de lucru, ci pentru că și ceilalți stau.
Părinții cheltuie averi pe meditații nu pentru că copiii lor au nevoie, ci pentru că toți ceilalți părinți o fac. E o cursă a înarmării mentale în care nimeni nu câștigă, toată lumea e epuizată, și singura opțiune e să alergi și mai tare sau să renunți complet. Nèijuǎn e burnout-ul ridicat la nivel de sistem social, e coșmarul colectiv al unei generații prinse într-un joc pe care nu-l poate câștiga și din care nu poate ieși.
Tǎng píng
Tǎng píng, „a sta întins”, e răspunsul la nèijuǎn. E mișcarea silențioasă a tinerilor care au decis să nu mai joace “jocul” 996.
Nu protestează, nu se revoltă, doar refuză să participe sǎ mai fie hamsteri în rotița societǎții.
Nu vor carieră, nu vor casă, nu vor familie, nu vor nimic din ce sistemul le promite în schimbul vieții lor. Stau întinși. Fac minimul. Supraviețuiesc și atât. Partidul e îngrijorat pe seama fenomenului – a cenzurat discuțiile, a șters postările – dar nu poți cenzura o atitudine. Tǎng píng e dezertarea dintr-un război pe care tinerii l-au declarat pierdut dinainte să înceapă.
Shuāngguǐ
Shuāngguǐ înseamnă „regulile duble” și descrie ceva ce nu există oficial dar funcționează perfect: sistemul paralel de justiție pentru membrii de partid. Când un oficial cade în dizgrație, nu e arestat de poliție și nu are parte de proces în tribunal. Dispare. E luat pentru „anchetă internă”, ținut undeva fără avocat, fără drepturi, fără termen limită. Poate dura luni. Poate dura ani. Familia nu știe unde e. Presa nu raportează nimic. Și într-o zi apare din nou, zdrobit, mărturisind tot ce i se cere să mărturisească. Shuāngguǐ e dovada că în China există două seturi de reguli: unul pentru cetățenii obișnuiți și unul pentru cei care contează. Poți fi milionar și membru în comitetul central luni, și inexistent marți. Nimeni nu e atât de sus încât să fie în siguranță.
Sùzhì
Sùzhì se traduce vag ca „calitate umană” sau „civilizație personală”, dar sensul e mai încărcat.
Chinezii vorbesc constant despre sùzhì – sùzhì ridicat pentru cei educați, rafinați, care știu să se comporte; sùzhì scăzut pentru cei care scuipă pe stradă, se îmbrâncesc la coadă, vorbesc tare în public, mănâncă zgomotos.
E un termen încărcat de anxietatea unei societăți în tranziție care nu știe exact ce maniere să adopte.
Noii bogați au bani, dar nu au sùzhì. Țăranii care au migrat la oraș nu au sùzhì. Turiștii chinezi care se comportă „rușinos” în străinătate dau dovadă de sùzhì scăzut și fac de râs națiunea.
Sùzhì e obsesia unei țări care a ieșit din sărăcie atât de repede încât nu a avut timp să-și dezvolte o clasă de mijloc cu maniere de clasă de mijloc. Și e arma cu care chinezii urbani și educați îi judecă pe toți ceilalți.
Hòumén
Hòumén, „ușa din spate”, e calea neoficială de a rezolva lucrurile. Pilele, aranjamentele, cunoștințele care te scot din coadă și te bagă direct în față. Toată lumea știe că există, nimeni nu vorbește oficial despre Hòumén, toată lumea o folosește când poate.
În Occident, hòumén e corupție, e nedreptate, e ceva de combătut. În China, e pur și simplu felul real cum funcționează lucrurile. Ai o problemă? Cauți pe cineva care cunoaște pe cineva care poate deschide ușa din spate. Nu ai hòumén? Stai la coadă cu toți ceilalți și te rogi să nu se închidă ghișeul. E sistemul paralel care rulează sub sistemul oficial, și adesea e mai eficient și mai previzibil decât regulile scrise.
Tiān mìng
Tiān mìng, mandatul cerului, e teoria politică cea mai durabilă din istoria umanității. Spune că dreptul de a guverna vine nu din naștere sau din alegeri, ci din rezultate.
Conducătorul are mandat atâta timp cât aduce prosperitate și ordine.
Când eșuează – când vin foametea, dezastrele, haosul – mandatul se retrage și revoluția devine legitimă.
E o teorie remarcabil de pragmatică: nu contează cum ai ajuns la putere, contează ce faci cu ea.
Și e complet diferită de legitimitatea occidentală, bazată pe proceduri – alegeri, constituții, verificări și echilibre.
În China, procesul contează mai puțin decât rezultatul. Un lider care nu a fost ales dar aduce bunăstare e legitim.
Un lider ales care aduce dezastru nu e.
Partidul Comunist nu vorbește despre mandat ceresc, dar funcționează după aceeași logică: legitimitatea vine din creștere economică, din stabilitate, din ridicarea nivelului de trai.
În ziua când nu mai poate livra astea, mandatul se va retrage.
Zhōngyōng
Zhōngyōng, calea de mijloc, e filozofia echilibrului și a moderației care străbate gândirea chineză de milenii.
Nu extremele, ci centrul. Nu confruntarea, ci armonia. Nu victoria totală, ci compromisul care permite tuturor să iasă cu fața curată.
Occidentalul gândește în cod binar: adevărat sau fals, bun sau rău, câștigător sau perdant.
Chinezul gândește în spectru: cât de adevărat, cât de bun, cât câștigă fiecare.
De aici vine evitarea conflictului direct, preferința pentru formulări ambigue, răbdarea infinită în negocieri.
Nu te grăbești să închei, te grăbești să înțelegi. Nu forțezi o decizie, aștepți ca decizia să se formeze.
Pentru un occidental obișnuit cu eficiența și claritatea, e exasperant. E enervant.
Pentru un chinez, occidentalul care forțează concluzii și cere răspunsuri definitive e un barbar nerăbdător care nu înțelege că adevărul stă în nuanțe și că armonia valorează mai mult decât victoria.
Nouǎ concepte și totuși doar zgârietura suprafeței.
China nu e un puzzle de rezolvat cu câteva definiții.
E un ocean în care poți înota toată viața fără să-i atingi fundul.
Dar măcar acum știi de la mine că oceanul există.
Că dincolo de China pe care o vezi – fabrici și zgârie-nori și statistici economice – există o altă Chină, invizibilă, construită din concepte care n-au echivalent în limba occidentalǎ.
Orice încercare de a înțelege China fără să înțelegi cuvintele de mai sus e sortită să rateze esențialul. Limba nu descrie realitatea, limba creează realitatea.
Și China trăiește într-o realitate pentru care, adeseori, noi nu avem cuvinte.
PS: Mă voi întoarce cât mai curând în China. Nu știu când, dar știu de ce.
Sustine proiectul Strict Secret cu doar 26 de lei pe lunǎ:
