Liviu Alexa: De ce au succes rețelele sociale?

Autor: Liviu Alexa

De ce existăm pe Pământ? Cum am ajuns aici? Cine ne‑a programat așa de frumoși și, totuși, atât de imperfecți? De ce ne tatuăm „Carpe Diem” pe piele și nu trăim efectiv clipa? Care e salvarea noastră? De ce trebuie să suferim trăind, să suferim născând, să suferim iubind, să suferim murind, de ce suferim chiar evoluând?

Totul e deșertăciune, ne învață asta prima oară Eclesiastul, dar ajungem să simțim asta pe propria piele: floarea de cireș, delicată și parfumată, dispare în câteva zile, bucuria unei realizări durează chiar mai puțin decât un orgasm, devenim colecționari de experiențe personale care au același epilog: moartea. Și trăim permanent până la moarte cu frica de sfârșit, cu teama că nu am făcut destul, că nu am trăit și alte experiențe, că nu am apucat să ne privim în toate oglinzile lumii.

„Viața bună este aceea inspirată de dragoste și ghidată de cunoaștere”, spunea Bertrand Russell. Așa, ca citat, de citit seara în pat, e un citat mișto. Însă viața „reală” ne arată că, în numele iubirii sau inspirați de ea, umanitatea a comis atrocități incredibile de‑a lungul istoriei. În numele lui Dumnezeu sau al iubirii de patrie, sau în numele cunoașterii or al adevărului, al progresului sau al libertății, am ucis, ars, sclavagit, cotropit, distrus tot ce ne‑a stat în cale.

Căutând să evoluăm ca umanitate, pierdem mereu pe drum câte ceva: bucăți de inimă, câteva specii de animale a căror existență se termină definitiv, ne pierdem azimutul moral și nu mai știm dacă existența noastră este „zadarnică” sau „meritorie”, de vreme ce deșertăciunea acestei existențe este înscrisă în spirala ADN‑ului nostru sufletesc.

Sfântă efemeritate, de tine ne e frică și în tine ne cufundăm, pe tine te detestăm când ne împresori viețile și cu tine ne înfășuram singuri gâtul cocoțați pe scaunul alunecos al autodistrugerii!

Russell s‑a înșelat și în privința cunoașterii: știința și tehnologia ne‑au adus nenumărate gadgeturi pentru a ne face viața „mai bună”, dar noi am început să le folosim cu disperare și aproape neîncetat, ca și cum am vrea să scăpăm de conștiința efemerității.

În fapt, asta e teza pe care v‑o propun spre analiză: motivul pentru care rețelele de social media au reușit este faptul că au speculat nevoia noastră de efemeritate, paradoxal, tot noi fiind cei care ne temem să fim efemeri și irelevanți, noi cei care știm că suntem deșertăciune.

Nevoia noastră de efemeritate? Exact. Dacă nu ar fi existat această nevoie, dacă creatorii platformelor sociale nu ar fi observat‑o, n‑am fi discutat astăzi de o dispersie atât de mare a Facebook, Twitter, Snapchat, Instagram sau TikTok.

Dar aceste platforme au pariat totul pe conținutul efemer: Snapchat și‑a construit brandul exact pe prezența limitată a unui mesaj, care se șterge după vizualizare sau care poate fi programat să se șteargă definitiv după un anumit interval de timp. Facebook și Twitter folosesc ideea vizuală a „thread”‑ului, adică a „firului” de postări text, foto și video care ni se derulează în fața ochilor pe măsură ce scrollăm.

Totul se desfășoară repede pe Newsfeed, din stânga și din dreapta, din Est până în Vest, prin share sau mențiune, ochii noștri înoată pe „firul” postărilor tuturor celor care ne sunt prieteni sau ale paginilor cărora le‑am dat like.

Citim o postare și mergem mai departe ca niște sisifi digitali, încercăm în van să ajungem la capătul firului de informații, poze și filmulețe, fiindcă sfârșitul, aici, pe canalele social media, nu există, „firul” se lungește din nou și din nou.

Suntem dependenți de Internet, de telefonul mobil, de rețele.

Ne‑am plictisit de Newsfeed? Nu‑i nimic, Facebook a furat de la Snapchat ideea de Stories, Instagram, la fel, TikTok ne inundă ochii cu un jet de video‑uri care ne împinge tot mai tare în vâltoarea efemerității: dăm swipe, dăm scroll, degetele noastre se plimbă pe ecran mecanic de la dreapta la stânga și de sus în jos. Față de viața reală, în viața social media Sfârșitul nu există, iar asta ne place nespus.

Toate numele mari din social media și‑au turat motoarele pe modulul „Efemer”. Doar Facebook mai încearcă să salveze puțin aparențele și să mimeze permanența. Inițial, a dezvoltat acea caracteristică mică numită „On this day”, transformată mai apoi în „Memories” și în care ne aduce aminte ce postam într‑o anumită zi acum un an, doi sau zece.

Dar nu ați observat ceva interesant? Facebook ne „împinge” această caracteristică la „Notificări” doar dimineața, perversitate psihologică menită să ne facă să trecem repede, din lipsă de timp, peste „amintirile” de acolo, fie că sunt „memories” fericite precum vacanța din Cancun de acum doi ani, când nu era pandemie și eram liberi să mișunăm, fie că sunt amintiri triste, precum o poză cu iubita moartă acum doi ani într‑un accident de mașină și care zâmbea fericită alături de tine acum trei ani, când ai cerut‑o de soție, postare la care ai primit sute de like‑uri.

Seara nu avem nevoie de amintiri, nici triste, nici fericite, psihologii de la Facebook care imaginează aceste „features” știu prea bine asta.

Zeci de mii de gânduri pe secundă se pierd zilnic pe Facebook sau Twitter datorită construcției platformelor sociale care se bazează în mod expres pe ideea de efemeritate. Unele texte postate de oameni „simpli” pe Facebook rivalizează sau depășesc, în calitate sau emoție, textele ziariștilor profesioniști, ale scriitorilor contemporani consacrați. Dacă le‑am putea „pescui” din torentul Facebook, am putea crea ziare online mai interesante și relevante ca însemnătate și misiune decât ziarele actuale. Așa, ele se pierd imediat în conducta prin care se scurg postările restului lumii și astfel se sting în decurs de o zi, afară de momentul în care devin virale și sunt share‑uite, dar nici asta nu durează mai mult de câteva zile.

Iată ce text emoționant scrie pe Facebook un user, profesorul Radu Iliescu:

„Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăți, la seminariile matematicilor superioare, din 9‑10 studenți abia găsești unul capabil să citească (nu să rezolve) exercițiul. Adică, dau un exemplu: abia o zecime pot spune, puși în fața literei Σ, că este o sumă, ori în fața semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.

Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată și el că studenții nu au capacitatea de a relaționa cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărțile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net și alte asemenea suprasimplificări. La facultățile de teologie ortodoxă s‑a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche.

Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocși nu mai conține oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creștinismului răsăritean. De latină și ebraică nu mai are rost să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj‑Napoca există cursuri de «rattrapage» (aducere la zi a cunoștințelor lingvistice fundamentale). Tradițional, facultățile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenților, aceasta fiind treaba liceului.

Rostul unui examen de admitere cu mulți candidați era acela de a‑i selecta pe cei mai sârguincioși dintre ei, pe cei cu vocație manifestă pentru limbi străine, capabili să facă față unui parcurs ulterior în științele limbajului și ale literaturii. Însă, mai nou, vin studenți care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistența unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr‑un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment, falimentul calității a avut loc la scară largă, și acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescența prostiei în sine), nicio facultate n‑a închis din motiv de studenți impostori. Avem cursanți la matematici superioare care n‑au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenți de filosofie care n‑au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilitățile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru.

Avem absolvenți de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultățile lor, fără excepție, și‑au crescut numărul de studenți, trădând ideea de intelectual și de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne‑a cucerit și ne‑a paralizat orice reacție. Suntem învinși, suntem sub ocupația cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munți, nu există nicio mișcare de rezistență.

Dacă am fi un butic de cartier și am da faliment, am închide și am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă și să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviți, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universitățile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s‑a simplificat atât de mult, încât deșteptul nu mai poate fi sesizat, nu‑l mai poți pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulți idioții, încât, dacă am mai ține la inteligență, la sârguință și la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituții publice și private. Ar trebui să afișăm pe biroul primului‑ministru: Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic.

Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcționari, profesori, medici, polițiști și preoți. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l‑a pedepsit vreodată: prostia. Ne‑am imaginat până acum că viața sancționează prostiile, și probabil că în sistemele vii lucrul acesta s‑a petrecut fără greș, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proștii cred că au învins totul, inclusiv viața. Așteptați‑vă la o multiplicare exponențială a numărului de «accidente»”.

De ce scriem texte atât de elaborate pe Facebook, de vreme ce știm că vor dispărea în neant? Care e resortul psihologic al acestei munci în zadar? Nevoia de recunoaștere? Orgoliul nesatisfăcut al anonimității? Conștiința că merită oricum lăsate scrise niște gânduri, indiferent că se vor pierde în neantul digital, cu speranța că măcar vor fi contat pentru creierele celor ce au apucat să le citească? Greu de estimat un răspuns acurat.

Mai sigur sunt însă că textele unora dintre creatorii de conținut de pe Facebook ar putea sta oricând alături de unele editoriale pompoase pe aceeași pagină de web a unui ziar reputat.

Nu știu dacă e chiar corect să spunem că ceea ce am scris sau scriem pe Internet se pierde definitiv. În isteria Cancel Culture din ultimii ani, am ajuns la situații în care unii politicieni din „noua generație” ajung să fie refuzați pentru un post de ministru sau să își dea demisia după ce au fost proaspăt numiți în funcție pentru că li s‑a „descoperit” o postare „ofensivă” făcută acum câțiva ani pe Reddit sau un comentariu jignitor și mitocănesc la adresa unei etnii lăsat în tinerețe pe un blog.

Și iată cum ceea ce credeam că e efemer sau că s‑a pierdut pe undeva prin tenebrele digitale devine o piedică, o conservă învechită atârnând de imaginea noastră de acum.

Scriind acum șapte ani ceva despre „ciori” la un comentariu pe blogul cuiva și crezând că am scăpat fără consecințe, ne‑am înșelat. Departamentul de resurse umane de la compania unde am vrea să ne angajăm tocmai a făcut un research pe „viața” noastră social media și a descoperit că, în adolescență, am fost boi digitali. Și suntem refuzați la angajare, fiindcă gestul nostru de acum mulți ani este considerat „relevant” și împotriva „politicilor companiei”.

Pe Internet și, mai ales, pe rețelele sociale, nu poți greși decât doar o dată, și poți să te consideri mort: greșeala devine ceva de netrecut, nu mai putem fi iertați de social media pentru ce am zis, chiar dacă, rasist fiind acum opt ani, ești azi căsătorit cu o superbă mulatră.

Viața online pare să aibă consecințe mai mari decât viața trăită, și asta e încă o frază tare. Poți să fii în viața personală, „analogă”, un jegos misogin și să mori așa, fără să știe nimeni asta. Dacă însă exhibi pe platforme social media idei misogine, vei muri digital, presat de armatele Cancel Culture să te sinucizi prin ștergerea contului. Pentru judecătorii Internetului, chiar și greșeala făcută neintenționat, o exprimare ambiguă dătătoare de interpretări, este una definitivă.

Iar aici cumva e mai de ajutor Snapchat, locul de joacă al adolescenților, care te lasă să fii cretin pentru doar 8 minute, dacă asta ai vrut, fiindcă Snapchat îți șterge „CV‑ul” social media și, într‑o lume post‑Facebook, îți mai dă o șansă să te angajezi.

Ne prefacem că suntem fericiți. Când colo, suntem în living. Triști.

Filosoful român Aurel Codoban, expert în științele semnelor, autopsier curios al Iubirii, un profesor care a scris cărți grele despre conceptul Sacrului, are o părere foarte interesantă despre efemeritatea social media.

De ce ne dăm cu pomada efemerității pe social media, de ce ne place să ne etalam sânii, buzele, mușchii, casele, mașinile, realizările, de ce credem că doar aceste exprimări trebuie considerate adevăratele semne ale trecerii noastre pe pământ, „ceea ce lași în urma ta”?

Să vedem ce răspunde Aurel Codoban:

„Pentru că noi credem că nu contează decât Aici și Acum. Adică să fii în viață înseamnă să interacționezi, nu să relaționezi cu produsele vieții. Valoarea vieții rezidă în prezența efectivă: una este să asculți o înregistrare și cu totul altceva să fii parte dintr‑un spectacol unde se cântă tocmai atunci. Cărțile, filmul, muzica și spectacolele înregistrate sunt fetișuri ale valorii de moment a vieții.

Numai prezența vie, care este efectivă și de moment, interacțiunea directă, trăită, spectacolul în timp real este valoros, numai prezența vie nu poate fi copiată și multiplicată! Chiar și artele vizuale se teatralizează – happening, gestualitate, artă conceptuală – pentru a se apropia de fluxul vieții…

Aici se combină a treia sacralizare din dialectica sacrului și profanului cu tematizarea comunicării. După «căderea» în istorie, sacrul se răspândește asupra vieții. Iar comunicarea cu semnele ei eliberate de substanță și energie este forma pură a interacțiunii”. (Aurel Codoban)

Dar nimic nu poate oglindi mai bine deșertăciunea digitală decât felul în care suntem uitați de toți „prietenii” de pe Facebook atunci când murim. Sau de felul în care am ajuns să îi plângem digital pe cei dragi care mor. Un om care moare digital lasă în urma lui un „cont”, un cavou digital plin de amintiri ale vieții sale, ce poate fi ușor exportat și păstrat ca o urnă digitală, îndeplinind condiția efemerității. Mori fizic, familia primește o urnă cu cenușa ta, mori digital, devii un folder pe desktop: „Tata – cont Facebook”.

Idem, am ajuns să anunțăm moartea cuiva drag pe Facebook, invitându‑i pe toți, prin afișarea unei poze cu o lumânare aprinsă, la un parastas digital. Nu mai e nevoie să fim prezenți la sicriu.

Și caritatea s‑a schimbat, e efemeră și ea, poate fi mimată. Și ce bine ne simțim că am dat un share la o „cauză”, e ca și cum am fi donat un euro acolo, dar nu donăm, mai bine dăm share, mimând caritatea, ca să vadă și restul prietenilor că „ne pasă”, că avem și această valență a generozității în paletarul personalității noastre complexe!

În fapt, și felul în care consumăm istoria lumii se va schimba în curând. Adeseori, în școli, am învățat istorie – istoria lumii, istoria țării, istoria unor bătălii. Dar oare mai avem nevoie de istorie în „forma veche”, așa cum o știam, cu ani și detalii ale unor bătălii, cu recensămintele tăierilor de capete? Nu știu dacă mai avem nevoie, dar generația digitală sigur nu mai are nevoie de istoria „domestică”, nu mai are nevoie să își reamintească ȘI în acest fel cât suntem de efemeri. Cine vrea să taie capete are la dispoziție jocuri video, nu mai are nevoie de un prof de istorie, fiindcă digitalii rentabilizează în felul lor informația și merg mai departe, nu au nici nevoie, nici timp de mitologii consacrate.

Mai degrabă sunt dispuși, încă mai sunt dispuși să citească istorie de tip contextual – gen Istoria Beției, Istoria Luxului, Istoria Prostiei, dar și aceste timpuri vor trece. Este pentru prima oară când oamenii pot genera „istorie personală”, chiar dacă ea e virtuală. Vom ajunge să studiem istorii personale fiindcă „observarea” realității imediate e mai interesantă pentru nativii digitali decât „arhiva” tradițională a lumii, cu documente și statistici plicticoase.

Identitatea unei persoane este astăzi văzută mai puțin ca un lucru concret, definitiv definibil, ci mai degrabă ca un proces în continuă dezvoltare. Nu mai avem un singur „sine”, ci mai mulți, pe mai multe rețele, putem să ne „croim” diverse personalități, una acidă pe Twitter, alta empatică pe Facebook, una tinerească pe TikTok.

Nu mai contează și chiar nu ne mai dorim să fim văzuți drept cine suntem „cu adevărat”, ci începem să ne vedem și să ne autoclădim ca pe niște „active” marketabile, vrem să ne vindem cât mai bine pe rețelele sociale, să primim like‑uri mai multe, să ne promovăm mai viral ideile, să ne facem cât mai cunoscută vocea.

Iluzia autenticității îi transformă pe nativii digitali într‑o generație „fast‑forward” – „tineretul din ziua de azi” vrea totul repede, vrea să atingă starea Zen la birou în 5,4 pași și să învețe să facă lasagna în 5 minute fără a folosi ouă. Nimeni nu mai are nevoie de preludiu, de amețitorul drum al flirtului, toți intră pe Tinder și stabilesc ora și locația futaiului. „Să facem «dragoste» repede, că la 14 am un brunch”.

Pe ei, cei care nu mai fac baie în cadă, ci fac duș, pe ei se construiește noua lume.

Nu trebuie să ne convină tuturor, dar ăsta e adevărul: efemeritatea socială a devenit un proxy pentru autenticitate.

sursă: strictsecret.com