În perioada 30 septembrie – 02 octombrie 2025, o delegație a ARF, condusă de Mihai Barbu, președintele Autorității pentru Reformă Feroviară, a efectuat o vizită tehnică la fabrica de material rulant Alstom din localitatea Bautzen, Germania.

Vizita a fost organizată la invitația furnizorului Alstom, în condițiile prevederilor Contractului nr. RUIC 257/25.03.2022 (Contractul de furnizare a celor 37 de rame electrice interregionale de tip Coradia Stream – RE-IR-1).

In prezent, la fabrica furnizorului din Bautzen, sunt în lucru 15 trenuri Coradia Steam, iar în perioada lunilor octombrie-decembrie 2025, vor fi livrate câte trei trenuri lunar, urmând ca, începând cu luna ianuarie 2026, ritmul livrărilor să crească la patru trenuri pe lună.

Valoarea totală a proiectului este de 1.708.996.863,41 lei, finanțarea fiind distribuită după cum urmează:

• 1.213.523.359,27 lei – valoarea eligibilă nerambursabilă din partea fondurilor (FEDR);
• 151.181,05 lei – bugetul propriu al beneficiarului;
• 322.323,09 lei – cheltuieli neeligibile, inclusiv TVA.

Te doare bila! Șefa Serviciului Județean Anticorupție și un șef de birou din IPJ Timiș, reținuți de DIICOT în dosarul de contrabandă cu mărfuri de lux.

Nu-s ce se intampla la Timis, dar parca e ceva in aerul respirat de oamenii legii de acolo, care se intorc impotriva legii.

Acum cateva luni bubuia stirea asta:

Azi, alt cutremur: audieri maraton la DIICOT Caraș-Severin, noaptea trecută. 30 de suspecți în dosarul de contrabandă cu mărfuri de lux, în care au fost făcute aproape 60 de percheziții miercuri, au stat față în față cu procurorii anti-mafia.

Gruparea, care vindea parfumuri și îmbrăcăminte din Turcia, fără să treacă în contabilitate tranzacțiile, este acuzată de contrabandă, spălarea banilor, divulgarea de informații secrete de stat și de serviciu, dat fiind faptul că anchetatorii susțin că filiera a beneficiat de sprijinul unor polițiști și funcționari cu atribuții de control.

De altfel, 2 șefi din IPJ Timiș, dar și lucrători din poliție și pensionari din sistem, precum si șefa SJA au fost audiați de procurorii DIICOT în acest dosar, aceasta după ce le-au fost percheziționate casele și birourile.

În urma audierilor, adjunctul șefului Inspectoratului de Poliție Timiș, Florin Bolbos, a fost plasat sub control judiciar, iar șeful Biroului de Investigare a Criminalității Economice, Cosmin Stănciulescu, și încă un ofițer de la SICE au fost reținuți pentru 24 de ore. La fel, șefa Serviciului Județean Anticorupție, Mihaela Ianăși.

În ceea ce îi privește pe polițiștii pensionari vizați de anchetă, Petrică Cazimir (Serviciul de Investigare a Fraudelor) și Marcel Crăciunescu (Poliția Rutieră Timiș) au fost și ei reținuți. Acestora li se adaugă mai mulți oameni de afaceri.

Cu toții vor fi duși în fața judecătorilor cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile.

Gruparea, sustin anchetatorii, ar fi funcționat cu sprijinul unor șefi din Poliția Timiș, dar și al unor polițiști ieșiți deja la pensie.

Pe parcursul anului 2024, in Timiș, s-ar fi constituit o grupare de criminalitate organizată, formată din peste 30 de membri, condusă de un cetățean străin, retea specializată în comercializarea de bijuterii scumpe, o parte dintre acestea fiind introduse ilegal în România, fiind aduse din Turcia.

De asemenea, ar fi fost comercializate bijuterii contrafăcute, purtând mărci identice sau similare cu cele înregistrate legal.

Primul palier ar fi fost reprezentat de liderii grupării, respectiv coordonatorii grupurilor de societăți comerciale implicate în comercializarea bijuteriilor din metale prețioase, care ar fi luat deciziile esențiale privind direcțiile de acțiune ale rețelei.

Al doilea palier ar fi fost compus din persoane, din cercul apropiat al liderilor, respectiv angajați în cadrul societăților controlate de aceștia, formal încadrați în funcții de lucrători comerciali, dar care ar fi exercitat atribuții în sprijinul activității infracționale.

Palierul al treilea ar fi fost constituit din foști și actuali funcționari publici cu statut special, iar ultimele două paliere ar fi inclus funcționari publici din cadrul instituțiilor cu atribuții de control și supraveghere financiară, de protecție a consumatorilor, precum și angajați ai unor instituții financiar-bancare cu responsabilități privind monitorizarea și raportarea tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor.

Incredibil!

Fost șef al DGSE: Fără măsuri urgente, Franța va deveni african-musulmană. Suntem în prag de explozie socială

Un interviu exploziv acordat zilele trecute Le Figaro de către Pierre Brochard, fostul director al DGSE, spionajul francez, zguduie tot mai puternic societatea franceză și e preluat și redistribuit deja, pe larg, de grupările politice. Pentru jumătate din spusele lui Brochard, lui Călin Georgescu i s-ar face urgent dosar penal, la noi. Concret, fostul cap al DGSE spune că Franța e o țară în colaps din cauza imigrației necontrolate din ultimele decenii, e în pragul războiului civil și fără măsuri urgente și foarte drastice împotriva imigranților, va deveni țară african-musulmană, nu foarte tîrziu. Reproducem interviul integral, deși lung, tocmai pentru că ceea ce spune Brochard, cu un curaj imens și asumîndu-și riscuri majore, mergînd pînă la a critica extrema-dreaptă că e prea moale, nu se aude pe la toate colțurile nicăieri în Europa.

Publicația franceză începe interviul prin a aminti că pe 27 octombrie se împlinesc 20 de ani de la primele mari revolte ale imigranților musulmani din suburbii. Revoltele s-au declanșat cînd doi adolescenți africani au murit electrocutati într-o stație electrică, în timp ce fugeau de o patrulă de poliție. Suburbiile (banlieues) erau zone cu populație majoritar imigrantă din Africa de Nord și Subsahariană (a doua sau a treia generație), afectate de declin industrial, sărăcie extremă (peste 30% șomaj în unele zone) și segregare spațială. Acestea erau văzute ca „ghetouri” cu blocuri de locuințe sociale degradate, lipsă de servicii publice și mediu deteriorat. Revoltele au durat aproximativ trei săptămîni (27 octombrie – 14 noiembrie 2005), implicînd tineri din suburbii în atacuri violente, incendieri și confruntări cu poliția. Nu au existat lideri organizați sau revendicări politice clare – a fost mai degrabă o explozie spontană de furie.

– Mai mult decît o expresie de violență trecătoare, a fost acesta începutul unui lung proces care ne-ar putea duce la o formă de „război civil”?

Pierre BROCHAND. – Privind în urmă, ceea ce s-a întîmplat acum douăzeci de ani apare, în primul rînd, ca un revelator crud al stării țării. Începînd cu anii ’80, se conturase un peisaj inedit: revolte etnice, nemaivăzute, izbucneau sporadic în zonele urbane, pe fondul delincvenței, islamizării și separării. Valul din octombrie, extinzînd incendiul la mai multe orașe simultan, a dat un semnal de alarmă zgomotos. Două treimi dintre compatrioții noștri au dedus că trebuia „oprită imigrația”. Cei care dețineau puterea nu i-au ascultat. Rezultat: nu s-a făcut nimic. Ceea ce ne aduce direct la angoasele de astăzi, rezumate de profeția „războiului civil”. Mă îndoiesc că acesta se va realiza pe termen scurt.

În schimb, consider certe următoarele afirmații:
– Dacă rămînem cu brațele încrucișate, ne vom îndrepta spre cel mai rău.
– Acest cel mai rău va fi regresul țării noastre în toate domeniile, începînd cu siguranța locuitorilor săi și, mai general, cu fericirea lor de a trăi.
– Epicentrul va fi dezastrul încrederii sociale, cheia de boltă a popoarelor fericite, a cărei pierdere dislocă nu doar societățile „multi”, ci și bazele Statului-providență (concept de guvernare in care statul protejeaza si promoveaza bunastarea economica a populatiei sale n.n).
– Nu văd alt ferment pentru aceste zdruncinări decît erupția unei imigrații în masă, cu caracteristici antagonice față de ale noastre.

– Ce vă face să fiți neîncrezător în termenul „război civil”, deși este preluat de mulți lideri politici?

– În primul rînd, cuvintele în sine. Tocmai am spus: pentru mine, factorul generator al viitoarelor tulburări nu poate fi decît importat. Într-adevăr, într-o democrație avansată și pașnică, diferendele dintre autohtoni nu mai par de natură să reînvie Revoluția sau Comuna (din Paris n.n.). Paranteza „chestiunii sociale”, deschisă în 1848 și închisă în 1968, a lăsat locul unor compromisuri cantitative privind împărțirea unui tort comun, în jurul noțiunii de putere de cumpărare. De asemenea, problemele societale, care au urmat, nu au dat niciodată naștere la schimburi de focuri: ținuta înaltă a Manif pour tous (Protestul pentru Toți, mișcare contra căsătoriilor gay n.n.) a oferit dovada.

Pentru a simplifica, aș spune că între cetățenii autohtoni, violența, politică și socială, nu mai este la modă: pentru ei, Istoria s-a terminat, în sensul lui Fukuyama. Dezbaterile lor sunt canalizate să convergă inevitabil spre un centrism binevoitor, indiferent de numărul Republicii. Cei care contestă acest lucru nu sunt mulți: black blocs (proteste cu civili mascați n.n.) și-au arătat limitele, extrema-dreaptă defilează modest. Eșecul „vestelor galbene” a confirmat, de asemenea, că niciun proiect, axat pe redistribuirea tortului, nu poate răsturna masa.

Din același motiv, resping conceptele de „decivilizare” și „sălbăticire” care, încet-încet, tind să pună pe toată lumea în aceeași oală. Aș merge mai departe: tema însăși a imigrației, prin retroacțiune, riscă să provoace cele mai grave disensiuni în rîndul nativilor, între „universaliști” (mondialiști mercantili, umaniști visători, wokisti justițiari) și „localiști” (patrioți încăpățînați, regionaliști renașteri, comunitari de tradiție). O schismă care, de altfel, reintroduce în jocul belicos pe unii dintre extremiștii noștri, adepți ai unei mitice „convergențe a luptelor”, gata să servească drept cal troian facțiunilor cele mai militante ale imigrației. Imigranții noștri au venit cu bagaje culturale, religioase, istorice grele, pe care nu le-au abandonat la frontieră.

Apoi, faptul că cei care au provocat tulburările din 2005, la fel ca predecesorii și succesorii lor, sunt majoritar de naționalitate franceză nu schimbă în niciun fel diagnosticul. Imigranții noștri au venit cu bagaje culturale, religioase, istorice grele, pe care nu le-au abandonat la frontieră.

Aceste bagaje erau chiar atît de grele încît o parte din strănepoții lor continuă să le poarte.

Să le enumerăm, încă o dată, deoarece totul decurge de aici:
origine din Lumea a Treia, obiceiuri comunitare, majoritate musulmană, cultură a onoarei, trecut colonial, demografie dinamică, endogamie ridicată, nivel cultural scăzut, productivitate și capacitate de angajare inferioare, coagulare în enclave geografice și, mai ales, așadar, agravarea acestor dispoziții pe măsură ce trec generațiile, într-un context global de răzbunare a Sudului asupra Nordului. Din acest punct de vedere, distincția între război „civil” și „străin” devine neclară.
Suntem, cel puțin, într-un caz hibrid, care șterge, din start, dimensiunea fratricidă a luptelor dintre Armagnacs și Bourguignons, catolici și protestanți, și în care geopolitica intervine cel puțin la fel de mult ca politica.

De aceea prefer să vorbesc despre o confruntare internă, vulnerabilă la ingerințe externe. În acest tablou, trebuie însă rezervat un loc special teritoriilor de peste mări, moștenitoare și ele ale erei coloniale, și dotate cu o geografie îndepărtată și insulară: le putem vedea ca pe niște „laboratoare”, unde începuturi de insurecție au opus deja cetățeni francezi, în funcție de originea lor etnică.
În cele din urmă, un „adevărat” război civil este o luptă armată, în cadrul aceleiași colectivități, între părți organizate care își dispută controlul. Adică trecerea, bruscă și totală, a unei țări întregi la o violență fizică concertată. O spun din nou: această viziune pare simplistă. Căci nenumărate ipoteze, mai complexe, ieșind din tipare, pot fi confirmate. Chiar dacă ne gîndim foarte intens la Imperiul Roman, niciun precedent nu ne-ar putea ghida. Să nu uităm că nicio societate, înaintea noastră, nu a trăit sub domnia individualismului de masă, un fel de terra incognita, fără hartă sau busolă.

– Dacă nu ne îndreptăm chiar spre un „război civil”, încotro ne îndreptăm?

– Sentimentul meu este următorul. Cu mult înainte de a ajunge la o luptă pe viață și pe moarte pentru suveranitate, vom continua să ne scufundăm în nisipuri mișcătoare. Valul migrator, dacă persistă, va produce un lanț de degradări, atît subiacente pe termen lung, cît și explozive pe moment. Imigrația actuală este un fapt social total ale cărui unde de șoc se fac simțite peste tot. Pentru a le schematiza, ele reînvie, în primul rînd, clivajele non-negociabile, adică insolubile în proceduri, pe care le credeam lăsate în urmă: discordia religioasă, dușmănia colonială, flagelul rasial, prăpastia culturală, alianțe naționale incompatibile, la care se adaugă, ca bonus, inadecvarea economică.

Pe scurt, ne lovește în plin bumerangul unei Istorii, departe de a fi terminată în altă parte. Un drum subteran, deci, cînd aceste disfuncții, imperceptibile de la o zi la alta, ajung să iasă la suprafață prin acumulare. Erupții detonatoare atunci cînd, din aceste transformări, se nasc contradicții pe care mecanismele de absorbție – odinioară performante cu euro-creștinii – nu mai reușesc să le depășească.

Violența devine, atunci, singura cale de ieșire.

O violență multiformă – delincventă, nihilistă, metapolitică – mai întîi sporadică și dispersată, dar care ia o turnură aglutinantă, pe măsură ce dereglările se înrăutățesc. Adică, în cele din urmă, un proces cvasi-vulcanic, asociind o magmă subterană, purtătoare de tendințe grele, și erupții bruște, care apar la orice pretext. Subînțeles fiind că alegerea nu este întotdeauna între viață și moarte, ci și între o existență care merită trăită și altele care nu merită efortul. Altfel, la ce bun?
Sunt conștient că, astfel schițat, acest viitor rămîne nebulos. Ceea ce nu ne interzice să deschidem un cadru de reflecție care, încercînd să excludă paranoia – sarcină uneori dificilă – evidențiază o gamă de posibilități.
Sub forma statului de drept, Statul suveran nu mai este decît umbra lui însuși.

– Vorbiți despre un „cadru de reflecție”. Puteți să-l delimitați mai bine?

– După părerea mea, trebuie să începem prin a conștientiza punctul de sosire, irefutabil: o Franță cu majoritate africană și musulmană, cu mult înainte de sfîrșitul acestui secol.

O răsturnare pe care sfidez pe oricine să spere că va fi pașnică și blîndă. Logica ne conduce, așadar, să identificăm mai întîi actorii acestei tragedii. Dacă e să dăm crezare grilei de lectură în vigoare, ei sunt în număr nelimitat, deoarece totul este doar la nivel de cazuri particulare. Nu aceasta este abordarea mea. Experiența mea profesională mă îndeamnă să comit păcatul amestecului. Grupurile rămîn agenți istorici determinanți, și devin cu atît mai mult cînd reapar casus belli (motiv de război n.n.) de altădată. Pentru mine, aceste grupuri sunt în număr de patru.

Cel mai proactiv este format din „cei veniți din altă parte”. Criteriul pertinent, pentru a-l analiza, este cel al aculturației. În lipsa statisticilor, m-aș limita la intuiție. Dintr-un efectiv care ajunge acum la 25-30% dintre rezidenți (pe trei generații), „asimilații” nu mai sunt, după părerea mea, decît 5-10%, „integrații” reprezintă 30-40%, iar restul plutește de la non-aderență la ură, pe fond de asistență socială.

Tineretul masculin reprezintă vîrful de lance. Prin acest ultim strat sunt reînviate, în spațiul public, obiceiurile și cutumele țărilor de origine, cu care nu am cerut niciodată să conviețuim. Atrag atenția asupra faptului că integrarea, „speranță supremă și gînd suprem”, nu este decît un CDD (contract pe durată determinată) (respectarea legii în schimbul locului de muncă, fiecare păstrîndu-și propriul său): într-o perioadă de răsturnare, cei integrați vor înclina natural în această direcție.
Rămîn „cei de aici”, „cei care erau deja”, cărora li se alătură fracțiunea asimilaților. Și aici, folosind o sociologie grosieră, aș distinge trei subgrupuri.

„Cei de sus” formează un nucleu dur minoritar, la adăpostul metropolelor, din care iradiază ideologia „lasă să treacă, lasă să cadă”, pretinsă apoteoză a „civilizației”. Metropole unde se leagă, pe de altă parte, relații pragmatice de complicitate, cel puțin materiale, cu „cei din altă parte”, adunați în jur.

„Cei de jos” (65-70% din totalul general) nu au aceeași viziune: supuși permanent șocurilor cu „civilizații” (cu litere mici, plurale) cu practici antitetice față de ale lor, ei nu mai acceptă această situație și încearcă să o facă cunoscut politicos, fără a reuși. Cu toate acestea, cei de sus și cei de jos se regăsesc pentru a respinge autoapărarea și a se adăposti în spatele unui al patrulea agent: forțele de ordine, singura formațiune armată autorizată pe teritoriul francez.

Acest monopol al violenței este, totuși, supus unor constrîngeri puternice. În primul rînd, bugetare: eficacitatea acestor „gardieni ai păcii” este condiționată de mărimea efectivelor lor, ceea ce pune problema crucială a saturării lor în caz de necaz. Restricții juridice, mai ales, sub forma Statului de drept, piatra unghiulară a „societății indivizilor”: sub acest regim, Statul național suveran, modelul predominant anterior, nu mai este decît umbra lui însuși. Într-un fel, este chiar un adversar de dezarmat, deoarece amenință, cu restul autorității sale, drepturile fundamentale ale fiecăruia, inclusiv ale străinilor și răufăcătorilor.

Această neputință dorită este sursa unei incoerențe mortale. Într-adevăr, imigrația nu cade din cer. Este, și ea, consecința răsturnării de paradigmă, survenită în anii 1970, cînd am trecut de la autodeterminarea popoarelor, delimitată de frontiere, la cea a indivizilor, liberi să se miște la scară planetară. O revoluție care, dintr-un singur elan, a dat undă verde exodurilor masive și a împiedicat puterea publică a țărilor de destinație să le oprească.

Or, supraviețuirea unui țesut social, la fel de fragil ca al nostru, atîrnă de un singur fir: cel al unei omogenități culturale perfecte, în jurul unui „neocreștinism păgîn” unanim, singurul capabil să interiorizeze imperativul conviețuirii. Nimeni nu va nega că noii veniți nu au urmat deloc – dar absolut deloc – acest parcurs istoric, care ne-a condus la epuizarea dușmăniei. De aici, cvadratura cercului: o societate care se vrea deschisă, dar nu se poate perpetua decît închisă celor care nu îi împărtășesc xenofilia. Iată distribuția piesei, în care ne jucăm supraviețuirea.

– Dacă continuăm să explorăm cadrul dumneavoastră de reflecție între acești actori, care sunt parametrii principali ai evoluțiilor viitoare?

– Ceea ce mă întrebați este cum va evolua raportul de forțe. Dacă reluăm metafora unui rîu subteran incandescent, întrebarea devine: care sunt elementele care îl accelerează și cele care îl încetinesc?
Acceleratorul decisiv este, bineînțeles, demografia, indicatorul cel mai fiabil al timpurilor viitoare. Nu se va repeta niciodată suficient: ne îndreptăm spre o inversare a majorității, etnice și religioase, în țara noastră. Nu mai este doar o mică diferență. În plus, acest chassé-croisé, scăpat de sub control, tinde spre exponențialitate: se hrănește din drepturile opozabile, de care se prevalează imigranții, dar și din auto-generarea diasporilor, care generează un puternic excedent natural, dispărut la „cei de aici”.

În plus, imigrația este o mărime care nu poate fi scalată, a cărei calitate se schimbă odată cu cantitatea. De aici noțiunea de masă critică, dincolo de care ceea ce era posibil înainte nu mai este. Cartierele unde toate aceste praguri sunt depășite sunt vitrina a ceea ce ne așteaptă. Acolo se regăsesc reminiscențele țărilor de origine, dintre care niciuna nu este democratică, dezvoltată și egalitară: incivilitate, xenofobie, intoleranță, banditism, omerta, consangvinitate, corupție, clientelism etc. Această răsturnare, anunțată de aritmetică, nu se poate desfășura fără convulsii.

Există și ”frîne” ale procesului. Dar acetea nu sunt, din păcate, decît soluții temporare menite să amîne pentru a sări mai bine. Prima este evitarea, între vechi și noi. Fiecare votează cu picioarele și se regrupează pe afinități, dovadă clară că nu se apreciază decît vag: „cei de sus” în zona verde a centrelor orașelor, „cei de jos” în Franța periferică, „cei din altă parte” în suburbii. La această ocolire primară se adaugă scăpări secundare: goana către învățămîntul privat, expatrierea tinerilor absolvenți, alya (emigrarea) francezilor evrei. Dar vasul dă deja pe dinafară: o dovedește repartizarea autoritară a solicitanților de azil în mediul rural și implantarea obligatorie de locuințe sociale în orașe care nu le doresc.

Apoi, vin micile înțelegeri pentru a cumpăra pacea socială, ba chiar cîștiguri electorale, fără a zdruncina statu-quoul. Aceste concesii unilaterale se practică la toate nivelurile, de la politica urbană la nivel național, pînă la compromisurile municipale, cu consultanți nerecomandați (imami, caïds – șefi de bandă, grands frères – frați mai mari/mentori). Ne gîndim la Du Barry: „Încă un minut, domnule călău!”.

Alt aspect: cele două minorități active, susceptibile să coordoneze „revoltații” – traficanții și Frații Musulmani – nu au interes să răstoarne imediat masa. Primii sunt în stadiul embrionar al cartelizării (DZ Mafia), cu ambiția de a elimina concurența și de a exploata găina cu ouă de aur, fără a o distruge. Ceilalți preferă entrismele silențioase pentru a impune progresiv codurile religiei lor, bazîndu-se pe legea inexorabilă a numărului pentru a triumfa.

Rămîne cea mai mare frînă în calea beligeranței: comportamentul „nativilor de jos”. Toată lumea le admiră reținerea („nu veți avea ura noastră”). Desigur, voturile lor, în creștere, în favoarea „controlului fluxurilor” arată că imaginarul lor rămîne național. Dar alegerea lor la urne nu este dublată de nicio demonstrație de stradă, deși este cel mai scurt circuit pentru a fi auzit în Franța. Greutatea seniorilor nu încurajează, evident, acțiunea sau schimbările de direcție. Dar, mai ales, întreaga societate trăiește sub sedativele obligatorii, cerute de tratarea anarhiei individualiste și a agresivității multiculturaliste.

Să cităm la grămadă: căutarea bunăstării prin consum, ca unic scop comun; manipularea emoțiilor paralizante, cum ar fi frica (epidemii, Rusia, climă) și vinovăția (Vichy, colonialism, rasism); recursul transversal la divertisment. Chiar mai mult, individul-rege, retras în sine, acordă un preț disproporționat vieții sale biologice, o ocazie unică de a nu fi ratată, în fața extratereștrilor (teroriști, delincvenți) ale căror valori „eroice” i-au devenit ilizibile.

De aceea, manifestările pe care și le permite – marșuri albe, lumînări, plușuri – clamează, înainte de toate, refuzul său de a se lupta. Nu au returnat francezii 150.000 de arme în 2022? Mîndria noastră de civilizați este de a ne reprima pulsiunile. O atitudine lăudabilă și onorabilă. Dar, atunci, să nu ne plîngem dacă suntem confruntați cu disidențe pe care pasivitatea noastră le încurajează.

– Evocați un rîu subteran care avansează, dar care și erupe la suprafață. Ne puteți spune mai multe despre acest punct? Prognosticul nostru vital este angajat, așa cum ați anticipat în 2023?

– Trebuie să plecăm de la starea de fapt! 1.500 de porțiuni de teritoriu, în „piele de leopard” (cu albi și negri n.n.) , scapă controlului deplin al autorităților publice, iar presiunea socială care se exercită acolo merge împotriva modului nostru de viață și de gîndire.

Se răspîndește, în aceste contrasocietăți închise, o guerilă de mică intensitate împotriva a ceea ce mai subzistă din Statul național și, mai general, din influența franceză (pompieri, medici, profesori, arbitri). Un pesimist ar discerne chiar întoarcerea, în mod minor, a insurecțiilor coloniale: secții de poliție-fortărețe, check-points, „lovituri și fugi” reciproce, beciuri-sanctuare, contrast zi/noapte, luptă pentru „cucerirea inimilor” (politica urbană, reîncarnarea Planului de Constantine, împotriva ajutorului social furnizat de imami și dealeri), căutarea de interlocutori valabili, „purtători de valiză”, omerta obișnuită etc. Lipsește – și nu e puțin lucru – doar scheletul FLN (Frontul de Eliberare Națională).

Cea mai plauzibilă temere este ca acest ecosistem să cîștige în extindere, frecvență și intensitate, în virtutea combinării efectivelor care cresc și a unei distanțe culturale care nu se reduce. Modelul pe care îl privilegiez, ați înțeles, este cel al plăcilor tectonice, puse în mișcare de cuplul infernal individualism-imigrație, a cărui frecare produce scîntei care ajung să cuprindă cîmpia. Pe această bază, nimic, din păcate, nu interzice să fie depășite, unul cîte unul, praguri critice ireversibile: utilizarea de arme letale, penetrări în „zona verde”, submersia forțelor clasice, intrarea în scenă a armatei, luări de ostatici etc.

Printre fenomenele destabilizatoare, trebuie făcută o mențiune specială terorismului, desigur, dar și mai mult jafurilor, la care tinerii din cartiere s-au dedat deja: nimic nu este mai ușor, contagios și eficient pentru a reduce la zero încrederea socială, a elibera instinctele și a îngenunchea o societate, cu mult dincolo de daunele în sine. Și, iată că, pentru a completa tabloul, apar dronele, o inovație uluitoare care pune la îndemîna fiecăruia capacități incalculabile de diseminare a terorii.
În fundal, trebuie să avem în vedere și faptul că trăim pe muchie de cuțit, din cauza dependenței noastre de rețele, care sunt tot atîția catalizatori de haos.

Rețelele „sociale” readuc în prim-plan psihologia mulțimilor, decuplează potențialul de tînguială și declanșează spirale de contaminare la fel de bruște pe cît sunt de incontrolabile. Cît despre cele „vitale” – electricitate, apă, gaz, transporturi, comunicații – ruperea lor ne-ar trimite într-o clipă la o stare de natură, unde ar domni cei mai puțin inhibați, despre care se ghicește cine ar fi. La scară națională, acest scenariu, care presupune un grad înalt de planificare și execuție, ține de science-fiction și ne îndepărtează de cartiere pentru a ne trimite înapoi la activiști indigeni, ba chiar la servicii străine. Dar nu se pot exclude aplicații locale, de care ar profita elementele necontrolate, despre care este vorba aici.

Cît despre detonatorii propriu-ziși, lista este mai lungă decît se crede: la atentatele de amploare, „bavurile” (greșelile poliției), ciocnirile comunitare obișnuite se adaugă situații nebănuite, cum ar fi o ieșire bruscă din euro, provocînd o goană spre bănci și, prin angrenaj, o destabilizare a străzii, livrată exacțiunilor (abuzurilor, violențelor).
Fără îndoială, niciunul dintre aceste „fantasme rezonabile” nu se va produce pe termen scurt. Fără îndoială, vom continua să trăim pe pantele unui Etna, ale cărui proiecții nu vor lovi pe toată lumea, tot timpul, ci tot mai multă lume, tot mai des. În orice caz, să fim siguri că tiers-mondizarea corpului nostru social nu va merge fără daune colaterale majore, inclusiv fizice. Pînă la angajarea prognosticului vital? Pe termen foarte lung, nu putem, din păcate, decît să fim de acord, din cauza dinamicii demografice, în afara căreia, trebuie să recunoaștem, totul este doar flecăreală, mai mult sau mai puțin informată.

– Această mare regresie poate fi oprită? Este posibilă o redresare? Cum?

– Contrar aparențelor, aceasta este întrebarea dumneavoastră cea mai ușoară, deoarece răspunsurile există și au devenit banale. Dar sunt și inevitabil feroce, pe măsura timpului și a terenului pierdut. Dacă mai există o mică șansă de a stinge fitilul, nu există altă cale decît cea a unui radicalism fără remușcări.
Adică, în același timp, reducerea fluxurilor de intrare la cea mai simplă expresie, reluarea controlului asupra diasporei și restabilirea ordinii publice. Ceea ce este absolut posibil, dar necesită o formidabilă recăpătare a voinței. În primul rînd, luarea de măsuri imediat operaționale în materie de imigrație (înghețarea regularizărilor, reducerea drastică a naturalizărilor, rărirea vizelor din țările cu risc). Apoi, trecerea peste preambulul constituțional, indispensabilă pentru restabilirea drepturilor, colective și autonome, ale poporului francez.

În sfîrșit, pe acest plan, folosirea tuturor mijloacelor: externalizarea cererilor de azil, reducerea la zero a atractivității sociale și medicale a Franței, dezumflarea diasporilor acționînd asupra titlurilor de ședere, întărirea laicității prin extinderea ei în spațiul public. Mai general, atacarea virusului mortal al impunității, printr-o reformă penală dezinhibată, vizînd cel puțin la fel de mult pedepsele, așa cum sunt decise și aplicate, în caz de recidivă, cît și cuantumul lor.

Sub această scurtă formulare, ordonanța ascunde, știm, o întreprindere herculeană, pe care, date fiind circumstanțele, îmi este cel mai greu să-mi imaginez că va fi pusă în aplicare. Dar, în schimb, pot garanta cititorilor dumneavoastră că, dacă persistăm să cedăm în fața părtinirii normalității, pentru a amîna ceea ce ar fi trebuit făcut ieri, nu le pregătim descendenților noștri zile de mîine care să cînte.

(Traducere și adaptare Bogdan Tiberiu Iacob)

sursă: strictsecret.com