Autor: Adrian Severin
Așezat, alături de premierul maghiar Viktor Orban, pe postul oaspetelui de mare vază, la o masă pe care porțelanurile și argintăria erau atent aliniate în așteptarea ospătarilor care să aducă mâncarea și băutura, Președintele Trump a fost întrebat de unul dintre ziariștii lăsați să pătrundă pentru câteva clipe în încăpere, ce este cu retragerea militarilor americani din România.
„O simplă relocare de trupe. Nu placăm cu totul din România. Îmi plac românii. Avem relații bune cu România.” – a venit răspunsul, rostit cu o față de pokerist. Rugat să intervină, Secretarul războiului, fost secretar al apărării, a confirmat: „Da! Avem relații bune cu România. Problema deplasării trupelor a fost discutată și cu Rutte.” (iresponsabilul Secretar General al NATO – nn)
Globaliștii neo-bolșevici români au exultat de bucurie: „America ne iubește în bloc și necondiționat. Asta înseamnă că îi iubește pe Nicușor, Bolojan, Țoiu, Moșteanu și pe toți ceilalți din același minunat aluat soroșist.”
Suveraniștii folclorici au căzut în melancolie: „Trump ne trădează din nou. Nu contestă legitimitatea lui Nicușor. Nu îl tratează pe Georgescu ca președinte ales, așa cu o consideră pe Corina Machado, nobelista venezolană.”
Cu toții se pare că au nevoie de confirmarea străinătății pentru statutul și politica lor. Fără o asemenea confirmare sunt pierduți.
Dacă un lider străin nu le pune mâna în cap nu se consideră binecuvântați spre a-și continua ascensiunea către conducerea țării. Dacă, după ce a vorbit în repetate rânduri despre lovitura de stat din România, administrația americană se întâlnește, totuși, cu Nicușor Dan sau cu Oana Țoiu, aceștia, așa ziși „pro-europeni”, se simt legitimi. Lovitura de stat, al cărei produs sunt, a fost uitată. Ba mai mult încă, nici nu a existat, vezi Doamne, decât în închipuirea putiniștilor.
Dacă aceeași administrație stă de vorbă cu George Simion, el se simte legitim. Dacă interlocutorul nu este „președintele ales”, Georgescu, ci „președintele executiv”, Nicușor, cel din urmă devine legitim iar contestarea lui ilegitimă.
Legitimitatea și ilegitimitatea se decid, deci, la Washington și, în subsidiar, la Paris, Londra sau Berlin, numai la București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova nu. Este la fel și pentru globaliști și pentru suveraniști, și pentru pro-europeni și pentru euro-sceptici, și pentru soroșiști și pentru naționaliști, și pentru neo-bolșevici și pentru neo-protocroniști.
De asemenea, cu toții plâng că trupele americane părăsesc România. Globaliștii sunt disperați că armata americană ne abandonează. Suveraniștii strigă că dacă ei erau la putere armata americană nu ne abandona. Așadar, dorința ca trupe străine să se afle pe teritoriul României și pe cheltuiala românilor este unanimă la nivelul actualei noastre clase politice de la extrema stângă la extrema dreaptă.
Că prezența unor armate străine pe teritoriul unei țări reduce libertatea de decizie a acesteia, indiferent dacă ocupantului i se spune „aliat” sau „agresor”, nu pare a interesa pe nimeni. Este ceva asemănător cu schizofrenia liderilor UE care vor să scape de tutela americană, dar nu vor ca americanii să plece din Europa și să îi lase singuri a se război cu Rusia.
Oricum, după ce a anunțat că îi place pe români, Trump a luat masa cu Viktor Orban, iar la desert ungurilor li s-a dat dreptul nelimitat de a cumpăra petrol și gaz din Rusia, pentru a-și susține economia și a menține calitatea vieții cetățenilor maghiari.
Românii cei simpatici vor rămâne și fără trupe americane și fără gaz rusesc. În schimb vor cumpăra arme de la ucraineni, în contrapartida celor făcute cadou de România ucrainenilor (sic!). Dacă tot le-am donat, acum „să răscumpărăm donația”. (sic!) Gazul și petrolul tot de la ruși îl vom achiziționa, dar mai scump, cel mai probabil prin intermediul Ungariei sau Turciei. O variantă este aceea de a cumpăra și mai scump gaz lichefiat american, dar numai atunci când vom dispune de instalațiile portuare adecvate și se va fi terminat războiul cu Ucraina în Marea Neagră.
Vi se pare absurd? Nu uitați că absurdul s-a născut în România! România este țara lui Urmuz și Eugen Ionescu, unde realul se confundă cu imaginarul și unde s-au încrucișat spiritual Iosif Vissarionovici Stalin cu Ion Luca Caragiale.
Cum rămâne atunci cu declarația de iubire a Washingtonului?! Modul în care la București sunt interpretate asemenea declarații suferă de un infantilism și un provincialism cutremurătoare.
Dacă administrația americană nu agreează conducerea României, nu o va declara public, ci, pur și simplu, o va înlătura, dând CIA misiunea de a realiza schimbarea de regim. Numai dacă CIA eșuează, va începe o campanie virulentă prin care guvernul român va fi diabolizat, înainte ca România să fie supusă „sancțiunilor”.
Dar asta numai în cazul în care SUA nu se poate dispensa de contribuția României. Felul în care Trump a spus că românii sunt băieți buni, a fost piatra de mormânt pusă de Președintele american pe parteneriatul strategic dintre România și SUA.
Cu Ungaria alături, inclusiv ca punte între Washington și Moscova, cu o Rusie cu care sferele de securitate au fost delimitate, precum și în curs de a părăsi Europa, SUA nu are nevoie stringentă de România. Nu ar abandona-o în voia valurilor ordinii mondiale post-americane decât dacă România ar fi un stat suveran, pe care, la fel ca în fizică, SUA se poate sprijini tocmai întrucât i se opune, apt a se insera pozitiv ca actor de sinestătător central în strategia periferică a SUA la Marea Neagră, în Balcani și în Orientul Apropiat.
Nu este, însă, cazul. De ce să își mai bată Casa Albă capul cu românii? Dacă vor securitate să se înțeleagă cu Putin. Dacă vor război să îl urmeze pe Macron.
Cât despre retragerea Americii din Europa, după modelul retragerii sovietice din anul 1990, sau după cel mai vechi al retragerii aureliene, din anii 271-274, ea este impusă atât de evoluțiile globale, cât și de realitățile interne americane. Imperiul s-a extins dincolo de limitele soldului resurselor proprii raportate la renta imperială. El se sufocă sub presiunea cheltuielilor impuse de apărarea împotriva asaltului „barbarilor” (puterile globale emergente) cumulate cu cheltuielile pentru disciplinarea supușilor și securitatea teritoriilor ocupate; cheltuieli care depășesc veniturile directe și avantajele geostrategice asigurate de ocupație. După decenii în care investițiile pentru securitate internațională au depășit masiv și constant pe cele pentru dezvoltare economică națională și protecție socială, societatea americană a intrat într-o situație revoluționară. Imperiul se confruntă, deci, și cu războiul civil izbucnit intra muros, în inima sa. De aceea intră în faza de contracție. Frontierele externe sau expunerea externă trebuie reduse, atât pentru a micșora nevoile luptei cu amenințările din afară, cât și pentru a spori puterea în fața contestărilor dinăuntru. Este un fenomen obiectiv.
Din punct de vedere subiectiv, Donald Trump nu poate admite, însă, asta; a admite slăbiciunea înseamnă să dea curaj adversarilor. Aceștia se tem mai mult de mitul invincibilității americane decât de puterea americană reală. Prin urmare, SUA nu se retrage, ci se „repoziționează”. Și nu își abandonează egoist aliații europeni, ci le cere să își asume o răspundere rezonabilă pentru apărarea securității lor. Nu părăsește NATO, dar se delimitează și externalizează față de NATO, care, astfel, din alianță condusă de SUA, devine un subiect distinct obligat să negocieze cu SUA și să cumpere armament de la ea. Așa se face că, pe tăcute, America se dezangajează din Europa, iar complexul militar industrial american se îmbogățește – un joc de sumă pozitivă în politica internă a SUA și unul de sumă nulă în politica externă a SUA.
Abia când va deveni evident că europenii din ocupați protejați au devenit vulnerabilitate a protectorului și din furnizori de securitate și resurse pentru SUA au devenit consumatori de securitate și resurse americane, retragerea americană va fi declarată public, dar, chipurile, nu ca slăbiciune, ci ca sancțiune.
Înțelegând jocul, spre deosebire de nevolnicii guvernanți români, și dorind să nu rămână în fața rușilor fără americani, tot atât de mult pe cât doresc să iasă de sub tutela americană, fostele imperii vest europene fac tot ce pot pentru a menține SUA în război cu Rusia. Un război care dacă nu poate fi câștigat, trebuie eternizat.
Iată piesa care se derulează sub privirile tembele ale politicienilor de la București. Preocupați exclusiv de lupta pentru putere într-o țară rămasă fără putere, ei speculează nătâng și păgubos fiecare cuvânt rostit de liderii imperiilor occidentale nu pentru a-și comunica intențiile, ci pentru a-și ascunde gândurile adevărate, și fiecare narativ născocit de propaganda occidentală pentru a oculta realitatea în speranța că, în cele din urmă, aparențele create în laboratoarele dezinformării vor lua locul realității, că basmul va genera realitate. Astfel România se prăbușește, încet dar sigur, în hăurile istoriei din care nu se știe când și cum va mai putea ieși.
În oala istoriei pusă pe focul dezordinii globale actuale, apa se încălzește gradual tinzând spre punctul de fierbere, în timp ce broscuța românească „se adaptează”, cu convingerea că va putea supraviețui trișându-și destinul la infinit. Dacă această atitudine nu se va schimba, atunci când apa va da în clocot și traiul în oală va deveni insuportabil, românii, cu toate energiile epuizate pentru adaptare, nu vor mai găsi forța spre a sări afară și a se salva. Atunci supraviețuirea va deveni sub-viețuire. Să luăm aminte!
