Marius Lulea vestește tulburări socio-politice ce vor duce la resetarea României!

Rezumat: Articolul aplică teoria ciclurilor istorice formulată de Ray Dalio în Principles for Dealing with the Changing World Order asupra realității contemporane a României, argumentând că națiunea se află în etapa a cincea, cea a decadenței instituționale și a pierderii echilibrului sistemic. Analiza tratează statul român ca pe o funcție cu variabile de intrare — degradarea instituțiilor, polarizarea socială, datoriile publice și private, neîncrederea în justiție și declinul productiv — și o ieșire inevitabilă: prăbușirea ordinii existente. Se arată că anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a accelerat erodarea credibilității instituționale, în timp ce corupția, birocrația și impredictibilitatea statului au distrus încrederea publică și economică. În logica daliană, respingerea unui lider unificator și perpetuarea ipocriziei politice conduc, aproape mecanic, la etapa următoare – revoluția socială. Așa cum demonstrează Dalio prin studiul a două milenii de istorie, aceste cicluri nu sunt abateri, ci constante ale comportamentului uman, iar România actuală ilustrează cu precizie o civilizație ajunsă în pragul propriei resetări.

Conform teoriei lui Ray Dalio, prezentată în volumul său “Principles for Dealing with the Changing World Order”, fiecare națiune urmează un ciclu istoric de ascensiune și declin, asemenea unui organism viu. După o perioadă de acumulare, inovație și prosperitate, apare inevitabil o etapă de degradare morală, instituțională și financiară. Înaintea revoluției – etapa a șasea, cea a prăbușirii vechii ordini – survine etapa a cincea: etapa decadenței sistemice. Dalio descrie șase mari faze în viața unei națiuni: (1) nașterea unei noi ordini după o perioadă de haos; (2) creșterea prin disciplină, muncă și economisire; (3) epoca prosperității și a investițiilor; (4) supraextinderea și acumularea datoriilor; (5) pierderea echilibrului, creșterea datoriilor și scăderea încrederii în instituții; și, în final, (6) conflictul intern sau revoluția, care distruge sistemul vechi și dă naștere unuia nou. România se află astăzi, fără îndoială, în această a cincea etapă.

În acest articol vom analiza situația actuală a României prin prisma acestor cicluri descrise de Dalio, considerând că ele pot fi interpretate ca o funcție cu date de intrare și o concluzie de ieșire. Variabilele de intrare sunt reprezentate de starea instituțiilor, gradul de îndatorare, polarizarea socială, încrederea publică și productivitatea economică, iar rezultatul – inevitabil, dacă parametrii nu se modifică – este prăbușirea sistemului actual și înlocuirea lui cu o nouă ordine socială și economică. Analiza de față nu este o profeție, ci o aplicație logică a modelului de gândire propus de Dalio asupra realității românești.

Încrederea în instituțiile statului este la un minim istoric. Cetățenii nu mai privesc Parlamentul, Guvernul, justiția sau presa ca pe piloni ai echilibrului democratic, ci ca pe instrumente aflate în mâinile unei elite politice care își apără propriile privilegii. Administrația a devenit tot mai opacă, legile tot mai complicate, iar birocrația a înlocuit meritocrația. În locul competenței a fost instalată loialitatea de partid, iar statul, deși tot mai mare, a devenit tot mai slab. Anularea alegerilor prezidențiale din România, în decembrie 2024, a adâncit dramatic această lipsă de încredere. Mulți români au perceput acel moment ca pe o fractură ireversibilă între stat și societate, o dovadă că voința populară nu mai contează, iar regulile democratice pot fi suspendate oricând, în funcție de interesele celor aflați la putere. De atunci, fiecare gest de aroganță politică, fiecare sfidare a legii sau a Constituției nu face decât să amplifice neîncrederea și sentimentul că instituțiile nu mai servesc cetățeanul, ci doar propriile cercuri de influență.

Statul român a devenit, în esență, neserios și sfidător. Se promit subvenții generoase pentru agricultură, iar la final fermierii află că sumele promise sunt drastic reduse. Se contractează lucrări publice, dar statul nu își mai plătește facturile, trimițând firmele în faliment. Se anunță facilități fiscale valabile pe mai mulți ani, care apoi sunt eliminate peste noapte, distrugând orice planificare economică. În domeniul construcțiilor, instanțele anulează autorizații emise de autoritățile statului, făcând investitorii să nu mai aibă încredere în actele oficiale. Neîncrederea în stat este totală. El nu mai este perceput ca un partener serios, ci ca un factor de risc major, capricios și impredictibil. În loc să garanteze stabilitatea, statul o subminează prin incoerență, abuzuri și lipsă de responsabilitate.

Diferențele dintre bogați și săraci s-au adâncit dramatic. Pe de o parte, o minoritate s-a conectat la marile fluxuri financiare globale și a acumulat averi colosale, beneficiind de contracte publice și speculații imobiliare; pe de altă parte, majoritatea populației trăiește sub presiunea datoriilor, a salariilor mici și a scumpirilor. Clasa de mijloc, care altădată era coloana vertebrală a stabilității sociale, se destramă treptat. Polarizarea este uriașă. Într-o parte se află lumea celor foarte bogați, în general conectați la rețelele politice, care trăiesc într-un lux ostentativ – mese la restaurante scumpe, mașini de lux, ceasuri de zeci de mii de euro, vile, avioane particulare și vacanțe exotice, toate afișate cu o sfidare rece, ca un trofeu al inegalității. De cealaltă parte, lumea micilor orașe și a satelor abia supraviețuiește: oameni care trăiesc din salarii modeste, fără acces real la educație, sănătate sau bunăstare. Această ruptură nu este doar economică, ci și morală — între o elită care sfidează decența și o populație care își pierde speranța și simțul dreptății. Într-o asemenea lume polarizată, frustrările se transformă în combustibil pentru populism, iar echilibrul social devine tot mai fragil.

Pe acest fond apare și o presă radicalizată, supusă intereselor economice și politice. Jurnalismul de investigație s-a transformat în armă de propagandă, iar televiziunile nu mai formează opinie publică, ci o deformează. Realitatea este fragmentată în narațiuni partizane, fiecare tabără având propriul adevăr. Rezultatul este un haos informațional care erodează complet încrederea publică. Oamenii nu mai cred pe nimeni și nimic, iar adevărul devine o noțiune negociabilă.

Justiția și poliția, în loc să apere echilibrul social, au început să fie percepute ca instrumente ale puterii. Oponenții politici sunt eliminați nu prin vot, ci prin procuraturi și instanțe, în timp ce sistemul de justiție a devenit opresiv și selectiv, apărându-și propriile privilegii și decizând, în mod arbitrar, cine are voie să conducă și cine trebuie exclus. Cetățenii nu mai cred în dreptate, ci în noroc sau influență. Instituții precum Curtea Constituțională sau Avocatul Poporului, create inițial pentru a limita abuzurile celorlalte puteri, au devenit instrumente de cenzură și protecție pentru sistem, nu garanți ai libertății civice. În aceste condiții, actul de justiție s-a transformat într-un mecanism de control politic, iar frica a înlocuit încrederea în lege. Când justiția nu mai este percepută ca echitabilă, ordinea socială se destramă, iar orice dialog între stat și cetățean devine imposibil.

În paralel, statul continuă să cheltuiască fără măsură. Datoriile publice cresc vertiginos, iar bugetul se umflă cu programe populiste, subvenții și ajutoare menite să cumpere liniște socială. În loc de investiții reale, avem consum pe datorie, iar moneda națională își pierde puterea de cumpărare. Fenomenul inflaționist devine reflexul unei economii dezechilibrate, în care banii se multiplică artificial, fără acoperire în producție. Datoria publică a României a explodat pur și simplu, depășind pragul de 200 de miliarde de euro, în timp ce deficitul bugetar se menține la cote alarmante, de peste 30% din veniturile statului. Risipa publică este uriașă – cheltuieli inutile, contracte supraevaluate, salarii și pensii speciale care sufocă orice încercare de echilibru financiar.

Dar nu doar statul este înglodat în datorii. Cetățenii sunt prinși în capcana creditelor, plătind ani întregi pentru locuințe, mașini sau bunuri de consum care își pierd rapid valoarea. Companiile trăiesc și ele pe datorie, întreținând artificial o economie dependentă de împrumuturi, subvenții și amânări fiscale. Sistemul financiar a devenit opresiv, sufocând inițiativa reală și transferând bogăția viitorului în prezent. În aparență, circulă capital și lichiditate, dar acest capital este gol de valoare, o iluzie contabilă a unei prosperități inexistente.

În același timp, inflația galopantă, de peste 10% în ultimii ani, a erodat complet puterea de cumpărare a populației. Producția internă s-a prăbușit, iar economia reală a fost înlocuită de una de consum și importuri. Statul se împrumută tot mai mult din exterior, iar Banca Națională tipărește bani pentru a acoperi găurile bugetare, creând o iluzie a abundenței care precede, de fapt, o prăbușire iminentă. Deficitul de balanță comercială depășește 30 de miliarde de euro, semn al unei economii care nu mai produce suficient pentru a-și susține propriile nevoi. România trăiește astăzi nu din rodul muncii sale, ci din datoria acumulată, împingând povara către generațiile viitoare.

Dalio spune că, în asemenea momente, o națiune are două opțiuni: apariția rară a unui lider unificator, capabil să restabilească echilibrul, sau ascensiunea unui lider energic și autoritar, care impune schimbarea prin forță. România a avut, în decembrie 2024, o astfel de alegere. Țara s-a aflat în fața a două căi posibile și a ales, pentru o clipă, liderul unificator – nu contează numele său, ci ceea ce el a întruchipat: speranța unei reconcilieri naționale, refacerea legăturii dintre stat și cetățean și dorința unei schimbări pașnice, morale, raționale. Însă ipocrizia clasei politice a făcut imposibil acest moment. În loc să înțeleagă semnalul transmis de societate, elita s-a închis în sine, refuzând orice dialog și preferând să conserve privilegiile și structurile de putere. Astfel, România a ratat un moment istoric – o șansă rară de a evita acumularea tensiunilor sociale care fierb astăzi în subteranele vieții publice.

Prin respingerea liderului unificator, națiunea a rămas doar cu a doua variantă descrisă de Dalio: revoluția socială. Iar o astfel de revoluție, odată pornită, nu mai poate fi controlată. Ea nu vine din vârf, ci din stradă, din tăcerea oamenilor simpli, din neputința și furia care s-au adunat ani la rând. Când nemulțumirea se transformă în curent de fond, niciun guvern, nicio forță de ordine și nicio propagandă nu o mai pot opri.

Așa cum arată Ray Dalio, aceste cicluri nu sunt simple teorii, ci concluzii extrase din aproape două milenii de istorie. Ele se repetă cu o regularitate uimitoare, guvernate de aceleași legi ale comportamentului uman — individual și colectiv. Indiferent de epocă sau civilizație, oamenii tind să repete aceleași greșeli atunci când prosperitatea le slăbește vigilența și când puterea devine mai importantă decât echilibrul. Privind datele de astăzi, România se află exact în această etapă istorică — cea care precede revoluția socială. Refuzul unui lider unificator, care ar fi putut asigura transferul pașnic de putere și regenerarea sistemului, lasă o singură opțiune: ruptura. Iar firea lucrurilor va face ca evenimentele să se desfășoare rapid și inevitabil, căci, privind realitatea prezentului, nu mai există capacitatea de a înțelege și opri cursul acestui proces.

Așa cum avertizează Ray Dalio, istoria este mult mai puțin iertătoare decât tind să creadă societățile care au trăit mult timp fără conflicte. În cuvintele sale: „Războaiele civile se produc inevitabil; așa că, în loc să presupunem că la noi nu se va întâmpla așa ceva — așa cum cred majoritatea oamenilor din majoritatea statelor după o perioadă lungă lipsită de conflicte — este mai înțelept să fim precauți și atenți la semnalele care arată cât de aproape pot fi.”

Această observație surprinde perfect esența situației actuale din România. După decenii de relativă stabilitate, iluzia dominantă este că o prăbușire sistemică sau un conflict social profund „nu se poate întâmpla aici”. Însă, așa cum arată Dalio în analiza sa asupra a două milenii de istorie a imperiilor și națiunilor, tocmai această complacere precede de obicei ruptura. Aceleași tipare — acumularea datoriilor, decăderea instituțiilor, pierderea încrederii, aroganța elitelor și oboseala morală — apar invariabil în fiecare civilizație înainte de izbucnirea dezordinii interne.

Privită prin această lentilă, situația României se potrivește cu o precizie tulburătoare modelului descris de Dalio. Etapa a cincea — cea a degradării instituționale, a legitimității erodate și a diviziunii sociale — este deja prezentă, iar refuzul unui lider unificator a închis ultima ușă a reformei pașnice. Următoarea fază, așa cum o descrie Dalio, nu este o ipoteză, ci o consecință: tulburarea socială și politică care resetează sistemul și dă naștere unei noi ordini.

Privind situația prin lentila psihosociologică, România traversează o fază de tensiune structurală maximă, în care rezistența clasei conducătoare la schimbare riscă să transforme o criză gestionabilă într-un conflict social deschis. Din perspectivă colectivă, societățile care nu reușesc să proceseze frustrările prin dialog le vor exprima prin violență. Așadar, soluția nu este confruntarea, ci acceptarea lucidă a ciclului istoric și a nevoii de reechilibrare. În orice sistem matur, cedarea voluntară a puterii nu reprezintă o slăbiciune, ci o formă superioară de inteligență socială — singura capabilă să prevină o Etapă a Șasea prea dură, în care schimbarea nu se mai negociază, ci se impune.

sursă: luleamariusdorin.ro