Tribunalul Cluj a devenit câmpul de luptă pentru una dintre cele mai vechi și costisitoare afaceri cu energie din România, barajul Surduc-Siriu, unde statul forțează finalizarea unui proiect comunist gata în proporție de 85%, în timp ce activiștii acuză că lucrările se bazează pe hârtii expirate de două decenii. Asociația Declic a dat în judecată Consiliul Județean Buzău și Hidroelectrica și cere judecătorilor clujeni să pună lacăt pe un șantier în care s-au băgat deja munți de bani. Războiul din instanță, pornit la începutul lui 2026, se joacă pe două planuri: un proces pentru anularea autorizației de construire și altul, mult mai rapid, pentru oprirea imediată a excavatoarelor care sapă acum pe râul Bâsca Mare.
Declic pune pe masă o problemă care ne afectează direct: apa. Activiștii avertizează că, dacă râul Bâsca Mare va fi deviat prin tuneluri pentru a produce curent, satele din aval riscă să rămână fără apă potabilă, mai ales în anii secetoși care ne așteaptă. În plus, zona este o arie protejată (Natura 2000), iar betonarea ei ar distruge iremediabil un ecosistem unic.
Tensiunea este maximă, pentru că judecătorii de la Cluj nu au timp de pierdut: primul termen de judecată în dosarul care poate opri urgent șantierul a fost fixat deja pentru finalul lunii februarie.
Ca să înțelegem de ce activiștii se luptă în instanță cu statul, trebuie să privim dincolo de proiectul actual. Amenajarea Hidroenergetică Surduc-Siriu nu este un simplu baraj, ci un sistem complex întins pe județele Buzău, Covasna și Vrancea, gândit în 1981 ca un „lanț” hidrotehnic care să capteze apele din munți.
Lanțul de baraje
Proiectul a fost împărțit istoric în trei etape distincte, fiecare cu soarta ei:
- Treapta I (Siriu-Nehoiașu). Barajul Siriu și centrala Nehoiașu I funcționează din 1988. Este componenta care produce bani de aproape 40 de ani.
- Treapta III (Cireșu-Surduc): Lucrările au fost oprite definitiv în 1994. Statul a renunțat oficial la ea din cauze economice și de mediu.
- Treapta II (Surduc-Nehoiașu): Este componenta neterminată, ajunsă acum în instanță. Include barajul Surduc, tunelul de aducțiune și centrala nouă, Nehoiașu II.
Războiul juridic dintre activiști și stat se poartă exclusiv pe această verigă lipsă din mijlocul proiectului. Istoria Treptei II (Surduc-Nehoiașu) este un lung șir de poticneli și investiții uriașe.
Lucrările au început timid înainte de 1989, au stagnat în anii ’90, dar au fost reluate susținut după 2000. Până în 2015, statul îngropase deja aici sume colosale: investițiile decontate depășeau 600 de milioane de lei, iar tunelul subteran de 16,6 kilometri, o performanță inginerească complexă, a fost finalizat și recepționat în acel an.
Totuși, apa nu poate porni spre turbine nici azi. De ce? Pentru că lipsește elementul de control. Hidroelectrica a bugetat acum încă 49,5 milioane de euro (prin licitația din august 2025) pentru a monta echipamentele finale la centrala Nehoiașu II și, crucial, pentru a construi „casa vanelor” (denumită tehnic „casă vane fluture”) și instalațiile electrice aferente.
Această structură este, simplificat, un „robinet” industrial gigantic care permite controlul debitului de apă. Fără ea, tunelul de 16 kilometri și barajul sunt inutile.
Autorizația de construire atacată acum de Declic vizează exact acest „rest de executat”, ultima piesă dintr-un puzzle de sute de milioane de euro care stă nefolosit.
Paradoxul din teren: se toarnă beton pe acte din 2003, în timp ce ministerul cere stoparea la București
Deși lucrările au reînceput în forță pe 18 noiembrie 2024, baza legală pe care se toarnă betonul este veche de două decenii. Investigația documentelor arată că Autorizația de Construire emisă anul trecut de CJ Buzău nu are la bază un certificat de urbanism actual, ci se sprijină pe un act emis tocmai în aprilie 2003, iar avizul de mediu folosit datează din 2005. Practic, o lucrare strategică de anvergură este executată astăzi pe baza unor aprobări „de arhivă”, ignorând complet faptul că legislația și condițiile climatice s-au schimbat radical în ultimii 23 de ani.
În paralel, Ministerul Mediului a confirmat oficial că procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIA), redeclanșată în 2023, nu este finalizată. Pe site-ul instituției, proiectul figurează încă în etapa de analiză.
Conflictul a escaladat pe 24 decembrie 2025, când ministrul Mediului, Diana Buzoianu, a transmis oficial către Hidroelectrica o solicitare fermă de revizuire completă a studiilor de impact (RIM, EA și SEICA). Ministrul a precizat că proiectul nu are undă verde finală și că datele hidrologice pe care s-a construit proiectul în anii ’80 sunt contrazise total de realitatea climatică din prezent.
În loc să producă energie verde la capacitate maximă, barajul riscă să reducă debitul râului Bâsca Mare la un nivel critic, distrugând biodiversitatea din situl Natura 2000 Penteleu și lăsând comunitățile locale din aval fără apă potabilă.
Practic, Ministerul avertizează că statul investește 50 de milioane de euro într-o centrală care s-ar putea să nu aibă suficientă apă pentru a funcționa eficient, transformând o investiție strategică într-o „fantomă” de beton ridicată pe semnături de acum două decenii.
Motivarea activiştilor: De ce nu mai curge apa ca în anii ’70
Declic a pus pe masa judecătorilor o analiză care lovește direct în argumentul principal al statului: securitatea energetică. Activiștii arată că barajul e proiectat pe baza unor studii hidrologice făcute în anii ’70. Pe atunci, râurile carpatine duduiau de apă, iar precipitațiile erau constante. Acea realitate climatică nu mai există astăzi.
Reclamanții avertizează că obsesia statului pentru „autarhie energetică” riscă să ne coste scump. Calculele depuse la dosar arată că noua centrală Nehoiașu II ar aduce un plus de energie infim, de doar 0,03% din potențialul țării, dar cu un preț uriaș pentru mediu.
Apele Române au confirmat oficial că 2024 a fost un an dezastruos, cu volume de apă prăbușite cu 60% sub mediile istorice.
În acest context, să deviezi un râu întreg prin tuneluri pentru o hidrocentrală care riscă să rămână pe uscat pare mai degrabă o ambiție politică decât o soluție inginerească viabilă. Practic, riscăm să distrugem o vale montană pentru o investiție care va funcționa „pe avarie” din lipsă de materie primă.
Râul Bâsca Mare, condamnat la moarte prin betonare
Planul Hidroelectrica prevede mutarea apei de la suprafață în subteran, pe tronsonul Surduc-Nehoiașu, lăsând albia naturală a râului Bâsca Mare fără sursa sa de viață. Declic acuză că această manevră va degrada calitatea apei și va șterge de pe hartă biodiversitatea din situl Natura 2000 Penteleu, o arie protejată.
Mai mult, activiștii au descoperit că autorizația de construire s-a dat fără să existe un calcul clar al „debitului de servitute”, adică acea cantitate minimă de apă care trebuie lăsată să curgă liber pentru ca peștii să nu moară. Fără acest studiu, betonarea albiei este o condamnare sigură la dispariție pentru ecosistem.
În replică, Consiliul Județean Buzău și Hidroelectrica se susţine în întâmpinări că actele sunt perfect legale și produc deja efecte juridice. Argumentul lor principal este simplu: lucrările au început efectiv pe 18 noiembrie 2024, iar autorizația a intrat în circuitul civil, deci nu mai poate fi revocată administrativ.
Pârâții merg pe ideea faptului împlinit, sperând că investiția va avansa suficient de mult încât instanța să considere că oprirea ei ar produce prejudicii disproporționate față de stat.
Prețul uriaș al abandonului: De ce statul nu își permite să pună frână
Dincolo de bătălia juridică, există un argument economic pe care statul îl ține în brațe și care este greu de demontat: „banii îngropați”. Cu 85% din lucrări executate și sute de milioane de lei deja cheltuiți, oprirea definitivă a proiectului ar însemna un dezastru financiar pentru bugetul României.
Tunelul de 16 kilometri, săpat cu eforturi faraonice prin inima muntelui, ar deveni o simplă gaură inutilă, ba chiar periculoasă, dacă nu este pus în funcțiune. Hidroelectrica susține că, indiferent de debitul actual al râului, investiția trebuie salvată și rentabilizată. Altfel, Surduc-Siriu ar rămâne în istorie ca cel mai scump „muzeu al incompetenței” din România, o structură gigantică de beton care a înghițit bugetul unui spital regional, dar care nu produce nimic.
Pentru stat, continuarea lucrărilor nu e doar o ambiție, ci o obligație de a nu trece la „pierderi” o jumătate de miliard de lei din banii publici.
Blocaj la minister, viteză pe șantier
Deși Ministerul Mediului a cerut oficial revizuirea actelor și a confirmat că procedura de impact nu e gata, șantierul de la Surduc nu s-a oprit. Motivul este o chichiță legislativă: solicitarea ministrului nu anulează automat o autorizație de construire deja emisă.
Hidroelectrica profită de această „prezumție de legalitate” a hârtiilor vechi și continuă lucrările, ignorând avertismentele de la București.
Ministrul a tras semnalul de alarmă, dar nu poate opri șantierul printr-o adresă, de pe-o zi pe alta. Fără o suspendare dispusă de instanță, actul administrativ își produce efectele, iar lucrările pot continua pe teren. În plus, autorizația se bucură de prezumția de legalitate până când un judecător o suspendă sau o desființează.
De aici și presiunea de la finalul lui februarie: o sentință de suspendare ar pune pauză lucrărilor înainte ca intervențiile să devină greu de întors. Declic le cere magistraților exact asta: să transforme avertismentul ministerului într-o interdicție executorie pentru constructor.
