Autor: Andrei Gușă
Noi, românii, suntem pe primul în UE în ceea ce privește consumul de zahăr și alcool. Pe de altă parte, suntem între primele 5 țări cele mai sedentare din UE. Suntem peste tot în top, după cum putem vedea. Înțelegem așadar că, în ciuda faptului că sportul este un sinonim al sănătății, românii nu îl agreează. Iar această situație o regăsim mai cu seamă în marile orașe. Locuri în care nu găsești cluburi funcționale de box, judo, lupte, fotbal, basket, handbal etc, dar care sunt împânzite de săli de fitness, pline ochi de adulți ale căror corpuri denotă lipsa sportului în copilărie. Pentru că, la noi în țară, copiii nu sunt în niciun fel impulsionați de către părinți să practice un sport, eventual de performanță. Probabil tocmai din această cauză, eram considerat un ciudat de către majoritatea colegilor din școala generală, gimnaziu, și mai apoi din liceu. Cei dintre noi care preferam să ne petrecem pauzele jucând fotbal sau ping-pong eram bizarii clasei, neintegrații de serviciu. Cum adică să nu cunoaștem ultimele apariții în materie de jocuri video, manele (!) sau cine știe ce ultime gadgeturi inventate la acea vreme. Colegii ne așteptau parcă „să ieșim din grotă”. Adăugând peste acestea faptul că eram încă de la acea vreme judoka de performanță – acum fost -, eram privit chiar cu o oarecare atitudine potrivnică: de ce ar avea nevoie un bărbat în devenire să practice un sport de contact? (sic!) Chiar și profesorii ne priveau de sus, ca și cum sportul de performanță este (doar) pentru proști. Mie și prietenilor mei nu prea ne păsa de ostilitatea sau indiferența cu care eram tratați de către colegii mai emancipați, sau de către unii profesori. Simțeam înlăuntrul nostru că noi reprezentăm normalitatea – fie ea și relativă. Poate că singurul lucru deranjant era zeflemeaua cu care eram invariabil tratat de către colege. Am trecut și peste acest fapt, mai ales că multe dintre ele și-au recunoscut ulterior greșeala. A trebuit, în fine, să mă mut într-un oraș de provincie pentru a putea practica Judo, sport pe care puteți să îl găsiți în inima tuturor marilor capitale europene, asiatice sau sud americane. Nu și în București. Se pare însă că noi, românii, suntem competitivi la alte sporturi. Iar cel puțin la unul dintre ele, nu ne bate nimeni!
Anul 2023: 117 zile libere pentru români
Deși mi-e greu să cred, se pare că în alte țări Europene există mai multe zile libere decât în România. Tot ce se poate. Ne îndreptăm vertiginos spre săptămâna de lucru de 4 zile (care va avea ca efect dezmembrarea totală a sindicatelor, fie ele și informale, dar asta este deja altă discuție). În tot cazul, sunt convins de faptul că în nicio altă țară europeană, cetățenii nu se pricep la fel de bine ca și românii la sărbătoritul minivacanțelor. Și cred acest lucru pentru că noi, românii, avem un secret. Fie că este vorba despre Ziua Muncii, Ziua Copilului, despre Rusalii sau despre Adormirea Maicii Domnului, noi le sărbătorim pe toate la fel. Nu ne lăsam păcăliți. Grătare (sau altceva, în tot cazul să fie mult și nesănătos), manele, și alcoolizare vârtoasă. Aceasta este minivacanța infailibilă a românilor, care nu ține cont în nicio circumstanță de pretextul acesteia. Ce contează, în fond, dacă este vorba despre Ziua Muncii sau despre Rusalii, distracție să fie! Nu pot, așadar, să nu mă întreb care este scopul acestor sărbători, având în vedere faptul că toate sunt celebrate la fel, respectiv că majoritatea românilor (cred eu) nici măcar nu știu ce sărbătoresc? Iar poate tocmai din cauza acestei învălmășeli generalizate, nu se observă un lucru foarte grav: nu avem niciun fel de sărbători laice care să derive din istoria țării noastre. Suntem printre (foarte) puținele țări care nu își sărbătoresc eroii, respectiv faptele de eroism săvârșite de popor de-a lungul istoriei! De ce nu îi sărbătorim pe Ștefan cel Mare sau pe Avram Iancu? De ce nu ținem în fiecare an un moment de reculegere în cinstea martirilor Horea, Cloșca și Crișan? Care au fost trași în roată ca să poată acum Orădenii și Arădenii să își facă shopping-ul în Ungaria. Sigur, aceste întrebări sunt în cel mai bun caz unele retorice. Pare că românii – sau cel puțin conducătorii lor -, sunt mult prea departe de astfel de gânduri reacționare. Să nu uităm că suntem țara care nu a sărbătorit centenarul Tratatului de la Trianon. Până la Mihai Viteazul sau Iancu de Hunedoara este cale lungă. Mult prea lungă, pentru un popor manelizat, și fără niciun orizont. Popor ai cărui strămoși au plătit cu prețul vieții secole de-a rândul în luptele împotriva invaziilor Otomane, ca să putem noi acum să ne uităm la seriale turcești. „România, o țară tristă, plină de umor” – George Bacovia. În tot cazul, dacă nu sărbătorim (și) cele amintite mai sus, poate că ar fi mai bine să nu mai sărbătorim nimic. Oricum nu prea avem motive. Marele scriitor american Charles Bukovski spunea că „suntem aici (n.r. pe pământ) să-i râdem în nas sorții și să ne trăim viața atât de bine încât Moartea va tremura să ne ia”. Grătarele și manelele din boxele noastre îi vor da, cu siguranță, fiori reci Morții.
P.S. Se spune că singurele cauze pentru care merită să lupți sunt cele pierdute. Românii sunt, și de această dată, mai înțelepți. Refuză să lupte chiar și pentru această cauză (atât de) pierdută, numită România.
