România se află într-un moment periculos: vorbim mult despre armată, dar nu înțelegem nimic din ceea ce presupune apărarea. Miniștri care confundă exercițiile militare cu paradele, președinți care rostesc formule despre „pace și solidaritate” fără să fi citit vreodată un raport strategic, consilieri care învălmășesc conceptele NATO și UE într-un discurs confuz – acesta e tabloul conducerii unei țări situate la granița războiului.
Ultima dovadă a acestei prăbușiri de competență vine chiar din gura ministrului apărării, Ionuț Moșteanu, care a declarat senin: „Rusia nu o să atace un stat NATO, dar Ucraina e în război”.
O frază demnă de un comentator la colțul străzii, nu de un demnitar care răspunde de securitatea națională.
În doar câteva cuvinte, ministrul a reușit să banalizeze realitatea războiului, să reducă tensiunile geopolitice la un truism și să transmită, involuntar, un mesaj de vulnerabilitate: România are un ministru care vorbește fără să gândească.
Un limbaj de talk-show, nu de stat-major
Într-un context internațional în care fiecare cuvânt al unui oficial contează, declarația ministrului nu e doar stângace – e periculoasă.
Afirmația „Rusia nu o să atace un stat NATO” nu este o analiză strategică, ci o presupunere fără bază.
Cei care lucrează în domeniul securității știu că doctrina rusă nu exclude acțiuni limitate, hibride sau indirecte, tocmai pentru a evita articolul 5.
Un ministru care se exprimă în asemenea termeni arată că nu cunoaște principiile descurajării, nu înțelege conceptul de război hibrid și nu pricepe că apărarea nu se face prin declarații, ci prin capabilități.
Limbajul este oglinda competenței.
Când un demnitar folosește formule banale pentru teme complexe, transmite un singur mesaj: că nu stăpânește subiectul.
Iar într-o epocă în care securitatea se construiește prin încredere, incoerența devine o armă a adversarului.
Președintele – un alt profan în uniformă simbolică
Dar vina nu este doar a ministrului. Ea vine de la vârf.
Președintele României – comandantul suprem al Armatei – vorbește despre război și apărare ca despre niște exerciții de imagine.
În loc de o doctrină clară, avem sloganuri reciclate. În loc de strategii operaționale, avem comunicate diplomatice fără substanță.
Nu poți conduce o armată doar cu vorbe frumoase.
Când președintele și ministrul vorbesc despre război fără să folosească un limbaj militar, fără date, fără argumente, fără planificare, se vede clar ruptura dintre profesionalismul ofițerilor și amatorismul politicienilor.
România este una dintre puținele țări europene unde decidenții din apărare nu au niciun fel de pregătire militară, strategică sau academică solidă în domeniu.
Ei tratează securitatea națională ca pe o temă de PR, nu ca pe o responsabilitate istorică.
Când declarațiile devin vulnerabilități
Cei care se ocupă cu analiza de intelligence știu că adversarii ascultă tot.
Orice declarație publică a unui oficial NATO este tradusă, interpretată și introdusă în scenarii operaționale.
Când un ministru român afirmă că „Rusia nu o să atace un stat NATO”, el transmite exact contrariul a ceea ce ar trebui: că România se simte în siguranță și nu este pregătită pentru imprevizibil.
Aceasta este o breșă psihologică, un semnal de autoamăgire.
O țară responsabilă își exprimă calmul prin forță, nu prin fraze de circumstanță.
Armata – un decor pentru discursuri
De ani de zile, Armata României este folosită ca decor politic.
Miniștrii vin și pleacă, își fac poze cu soldații, dau interviuri despre „modernizare” și pleacă fără să lase nimic în urmă.
În realitate, programele de achiziții sunt fragmentate, industria de apărare e pe butuci, iar capacitatea reală de reacție a armatei depinde încă de logistică americană.
Să vorbești despre „sprijin pentru Kiev” în timp ce tu nu ești capabil să-ți echipezi propriii militari, e o formă de impostură politică.
România are nevoie de tăcerea celor competenți, nu de zgomotul celor neștiutori
Generalii, planificatorii, experții NATO, cei care lucrează în structurile de analiză, știu cât de grea e situația.
Dar tăcerea lor profesională e acoperită de vocile gălăgioase ale politicienilor care confundă războiul cu un decor mediatic.
În loc să fie ambasadori ai seriozității, devin clovni ai comunicării publice.
Când un ministru vorbește despre război ca despre o poveste la gura sobei, iar președintele tace sau aprobă, România transmite un semnal clar: suntem o țară condusă de amatori într-un timp care cere profesioniști.
Concluzie: apărarea României nu se face cu vorbe
Securitatea nu e o frază de presă, e o construcție instituțională bazată pe strategie, instruire și responsabilitate.
Nu putem cere respect de la aliați și teamă de la adversari cât timp politicienii noștri se exprimă ca niște spectatori.
România nu are voie să rămână prizoniera limbajului.
În fața unui război care ne testează capacitatea de a înțelege și de a reacționa, avem nevoie de tăcerea inteligentă a militarilor și de competența reală a celor care înțeleg ce înseamnă apărarea națională.
Cât despre cei care confundă comunicarea strategică cu bălmăjeala politică, un singur lucru trebuie spus: nu e o problemă că nu știu; e o problemă că vorbesc.
Aurel Badea
