Există momente în care ipocrizia politică depășește orice limită a decenței. Imaginea recentă în care Maia Sandu și Nicușor Dan stau așezați în fața Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului și a Patriarhului Daniel nu este doar un episod simbolic. Este o confesiune involuntară a cinismului unei generații de politicieni care au clădit cariere întregi pe batjocorirea credinței și pe disprețul față de tradiția creștină a poporului român.
În 2016, Nicușor Dan – pe atunci lider al USB, ulterior fondator al USR – se pronunța ferm împotriva finanțării Catedralei Mântuirii Neamului. Spunea că banii trebuie direcționați spre infrastructură, nu spre „proiecte religioase fără sens într-un stat laic”. În același timp, Maia Sandu, dincolo de Prut, adopta același ton: Biserica, spunea ea, trebuie „să se modernizeze” și „să nu se mai implice în viața politică”. Astăzi, ambii se prezintă ca „oameni ai dialogului spiritual”, fotografiați în ipostaze pioase, lângă ierarhi ortodocși, cu mâinile împreunate și priviri smerite.
Această metamorfoză nu este una de convingere, ci de oportunism. În spatele gesturilor aparent evlavioase se ascunde o strategie rece: folosirea Bisericii ca instrument de validare politică. Nicușor Dan, primar al Capitalei care nu a alocat niciun leu pentru întreținerea sau protejarea patrimoniului religios al orașului, caută acum sprijinul simbolic al Patriarhiei pentru a-și reface imaginea publică, prăbușită sub greutatea propriei incompetențe.
Maia Sandu, la rândul ei, aflată într-un moment critic al mandatului, în care societatea moldovenească este tot mai dezamăgită de austeritate și de autoritarismul moral, încearcă să se îmbrace în aura de respectabilitate a dialogului cu lumea ortodoxă. Întâlnirea cu Patriarhul Bartolomeu nu este o expresie a credinței, ci un exercițiu de PR menit să arate „deschiderea europeană” a unei lideri care, în esență, a transformat Republica Moldova într-un laborator de experimente politice dictate de ONG-uri și cancelarii străine.
Cei doi au un numitor comun: au confundat credința cu protocolul. Când Biserica devine pentru politicieni un simplu decor, un fundal pentru fotografii atent regizate, se produce o profanare a simbolului.
Nicușor Dan n-a vorbit niciodată despre rostul spiritual al Catedralei Mântuirii Neamului – despre ideea de jertfă colectivă, de memorie a celor căzuți pentru România. Pentru el, totul s-a redus la calcule de buget și capital electoral. Maia Sandu, la rândul ei, a tratat religia ca pe un element de decor moral: a cultivat imaginea unei „femei curate” care își trage legitimitatea din etică, dar a evitat constant să apere valorile creștine atunci când acestea au fost atacate de propriul aparat ideologic.
Azi, aceiași oameni care au minimalizat semnificația spirituală a Catedralei se așază cuminți în fața Patriarhului Ecumenic. Iar acest gest nu trebuie tratat ca o simplă ipocrizie, ci ca o ofensă adusă credinței sincere a milioanelor de români și moldoveni pentru care Biserica nu este un instrument politic, ci un reper identitar.
Fotografia devine, astfel, un document al unei lumi care și-a pierdut rușinea. În timp ce preoți, călugări, misionari duc în tăcere o luptă reală cu sărăcia, cu abandonul și cu suferința, liderii „progresiști” vin să pozeze în apărători ai spiritualității, doar pentru a-și cosmetiza imaginea. E o convertire falsă, din interes. O religie de protocol, fără credință, fără rugăciune, fără suflet.
Când Nicușor Dan vorbea despre „banii risipiți” la Catedrală, nu a înțeles niciodată că acei bani au fost o investiție în demnitatea națională. Când Maia Sandu vorbea despre „modernizarea Bisericii”, nu a înțeles că modernitatea fără rădăcină este doar o formă de alienare. Acum, însă, amândoi vin să caute, la propriu, binecuvântarea pe care au disprețuit-o.
Este legitim ca oamenii să evolueze, dar nu este legitim să-ți negi trecutul pentru a mima o credință pe care n-o ai. Nu este legitim să condamni ani la rând instituția care a ținut acest popor în viață și apoi să-i folosești imaginea pentru a te salva politic.
Când secularismul se predă în fața altarului doar pentru o fotografie, se atinge cel mai jos punct al degradării morale a clasei politice.
Nicușor Dan și Maia Sandu nu sunt niște credincioși iluminați peste noapte. Sunt niște convertiți de imagine, care au descoperit că poporul încă are nevoie de semne sfinte, de repere morale, de cruce. Și, în loc să respecte această nevoie, o exploatează.
Ceea ce se petrece acum, în jurul acestor gesturi aparent simbolice, este o confiscare a spiritualității. Biserica este trasă în vârtejul jocului geopolitic, iar credința devine o monedă de schimb între elite care n-au nimic în comun cu smerenia.
România și Republica Moldova nu au nevoie de astfel de „convertiți”, ci de oameni care cred cu adevărat în rostul credinței ca fundament al națiunii.
Biserica nu trebuie să fie nici trofeu politic, nici obiect de PR, ci pilonul unei renașteri morale care nu se face cu poze, ci cu fapte.
Și poate că cel mai mare păcat al acestor vremuri nu este necredința, ci folosirea credinței ca decor.
Aurel Badea
