(transcrierea rubricii „Omul Zilei” din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)
Autor: Cozmin Gușă
Când cineva drag ne părăsește definitiv, fiind copleșiți de durere, suntem obișnuiți să jelim și să plângem. În cazul Deliei Budeanu trebuie să procedăm, prieteni goldiști, exact în mod opus și asta este propunerea mea. De ce? Deoarece suntem datori cu întoarcerea și returnarea multor zâmbete pe care ea ni le adresa în sumbrele seri ale dictaturii comuniste de dinainte de 1989 în România. Nu vorbea mult, ci doar măsurat, nu citea de pe prompter, ci vorbea liber, își măsura cuvintele, deoarece, fiind în dictatură, nu avea voie să spună ceea ce gândește, dar anunțurile despre programele serii la Televiziunea Română, emise de către o doamnă atât de frumoasă și distinsă, erau reconfortante pentru noi toți și țin minte că toți cei din jurul meu, de la familie până la prieteni sau vecini, le urmăreau cu multă plăcere. Aceste anunțuri reconfortante au curs mii și mii de serii la rând, pe singurul program de televiziune pe care îl puteam urmări în perioada comunistă, cel al TVR.
Apropo, legat de asta, la înmormântarea la care am asistat astăzi, la frumoasa Mănăstire Ghihiu din Prahova, nu am văzut niciun reprezentant al Televiziunii Române. Dacă o fi trimis o coroană, e oricum prea puțin. În programele lor ar fi trebuit să existe rubrici speciale pentru doamna Delia Budeanu, așa cum au existat în programul celorlalte televiziuni de știri. Și tot legat de înmormântare, la care am fost astăzi, sigur că nu puteam lipsi, dar m-am dus tocmai pentru ca să-i transmit că zâmbetele sale, din urâcioasele seri ale dictaturii comuniste, mă vor însoți în continuare în viață și, sigur, să-i mulțumesc pentru prietenia ei, pentru că, în ce mă privește, de Delia Budeanu m-am apropiat în urmă cu peste 15 ani. Am avut privilegiul s-o cunosc bine, ne-am împrietenit, am conversat des și profund. acum vreo șase săptămâni mi-a spus că vrea să-mi trimită ultima sa carte publicată (eu știam că este bolnavă, dar n-am abordat niciodată acest subiect cu ea), dar la acea convorbire telefonică, din urmă cu o lună și jumătate, m-a șocat, spunându-mi nu doar că este în spital, în stare gravă, dar și că nu mai crede că trăiește până la Crăciun și m-a avertizat ca în niciun caz să nu mă gândesc că aș putea-o vizita la spital. Nu dorea acest lucru. Am priceput atunci că era telefonul prin care își lua la revedere de la mine. Am fost extrem de trist și cam atât am avut de zis legat de acest subiect. În rest, sărut mâna, distinsă doamnă!
