(transcrierea rubricii „Omul Zilei” din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)
Autor: Cozmin Gușă
S-a dus și Ilie Ilașcu, mare patriot român, moldovean unionist, ce-a plătit cu temniță grea pentru acțiunile și convingerile sale. Am repetat asta pentru că vreau să vi se fixeze. El a murit alaltăieri, părăsit în uitare, avea 73 de ani, însă viața sa chinuită și de luptă din ultimele trei decenii l-a marcat profund. Cei de vârsta mea sau mai în vârstă ni-l amintim de acum 32 de ani, când, alături de camarazii săi de luptă cu rușii, au fost arestați, închiși într-o cușcă și condamnați la moarte de către justiția din Moldova, pentru că luptaseră pe frontul transnistrean cu scopul unirii Moldovei cu România. În acele vremuri, Ilie Ilașcu era puternic și luptător. Agita în sus pumnul de după zăbrelele cuștii de metal unde fusese închis ca semn clar că nu se predă și nu renunță la convingerile sale. N-a fost omorât conform deciziei de condamnare, dar a fost, în schimb, închis într-o pușcărie grea și torturat timp de 9 ani. Când a fost eliberat, în 2001, Ilie Ilașcu era doar o umbră, slab, chinuit, cocoșat, gârbovit, cu flacăra din ochi stinsă. L-am cunoscut personal, la puțin timp după eliberarea sa; atunci, împreună cu binefăcătorul său român, anume Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM, ce-l pusese pe listele partidului său și astfel Ilașcu devenise parlamentar român, amândoi m-au vizitat în biroul meu din Kiseleff, ghiciți de ce anume. Ca să mă roage să-l conving pe premierul Adrian Năstase să începem să luptăm pentru unire, pentru că altfel va fi rău de tot pentru frații basarabeni. Sigur că am încercat să fac acest lucru, a fost o poartă închisă la Adrian Năstase; era total anti-unionist, nici nu voia să audă de așa ceva. Însă, ce mi-a povestit atunci Ilie Ilașcu referitor la atrocitățile la care fusese supus m-a îngrozit. Nu credeam că un om poate rezista la așa ceva. Acea întâlnire, să știți că m-a marcat profund; o rememorez de multe ori. Dacă vă vine să credeți, în acele două ore în care au stat la mine în birou, Corneliu Vadim Tudor aproape n-a vorbit deloc, iar, la un moment dat, cred că am mai spus, dar repet, nu și-a mai putut stăpâni, nu lacrimile, ci plânsul, și cât era Vadim de mare și de tare, a plâns minute în șir, gândindu-se la suferințele pe care ni le-a relatat Ilie Ilașcu.
Ei bine, ulterior, Ilie Ilașcu a fost senator român timp de două mandate, a fost și decorat de Ion Iliescu, ce i-a acordat cetățenia română. A devenit cetățean de onoare și al Bucureștiului, prin eforturile unui prieten de-al meu, mare patriot (nu doresc să-i spun numele, lumea știe despre cine este vorba), dar și al altor câteva zeci de municipii și localități din România, semn că unionismul prin demersurile lui Ilie Ilașcu era ceva bine prizat la noi. Din această postură de la senator (la început), apoi decorat al statului român și cetățean de onoare al altor localități, Ilașcu a continuat mult timp lupta pentru unire, dar desigur că în mod inutil; cu totul altele deveniseră prioritățile impuse de către Bruxelles regimurilor de la București și Chișinău. Toți președinții României și Moldovei din ultimele decenii l-au uitat pe Ilie Ilașcu, inclusiv marele așa-zis „unionist” Băsescu, care nu a fost interesat deloc, dar și-a luat cetățenia moldovenească. Iar ieri, abia Nicușor Dan și Maia Sandu, cei doi „frați pătați”, au dat niște comunicate corelate, dar de tip propagandistic; nici nu pomenesc ce au avut de spus pentru că oricum este mult prea puțin. Băi, Nicușoare și domnișoara Maia Sandu, trebuia să organizați funeralii naționale și aici, în România, și și la Chișinău, mai ales că asistăm la moartea celui mai mare luptător împotriva bocancului rusesc de pe grumazul nostru. Ați uitat că voi sunteți anti-ruși, Nicușor Dan și Maia Sandu? Ați uitat. Pentru că în acest fel nici măcar loc de veci n-a avut Ilie Ilașcu. Același bun prieten al meu, mare patriot, mi-a spus, azi-dimineață, că tot el, cel care a organizat ca să fie numit cetățean de onoare al Bucureștiului Ilie Ilașcu s-a îngrijit să aibă și loc de veci și s-a îngrijit să aibă și cele de trebuință la trecerea din această lume. Deci statul român și statul moldovenesc n-au avut nimic de spus decât aceste comunicate propagandistice. Rușine să vă fie!
Până în urmă cu vreo 10 ani, am mai vorbit la telefon cu Ilie Ilașcu. Îmi reproșez și acum că, nu știu, viața, agitația, preocupările din ultimii ani m-au blocat, m-au împiedicat să mai vorbesc cu el. De câte ori am vorbit, însă, până acum 10 ani n-a avut absolut niciodată vreo cerere cu caracter personal și vă spun asta pentru că este important. El, săracul, milita mereu pentru unire. Îmi amintesc că, în 2010, atunci când am lucrat timp de un an de zile la Chișinău, l-am chemat și ne-am întâlnit acolo. Era foarte bucuros că eu aș putea influența direct viitoarea unire. Spera să-mi folosesc influența asupra regimului de putere al lui Vlad Plahotniuc ca să generez un nou curent unionist, ceea ce am și încercat să fac, vă garantez, dar fără prea mult succes. Voi vorbi altădată despre asta.
Povestea lui Ilie Ilașcu apare azi, la despărțirea de el, doar ca una tristă, dar, în fapt, să știți că este o poveste cu totul pilduitoare. Este despre cei ce cred că au o misiune și luptă pentru îndeplinirea idealului lor. Vă invit ca această poveste să o spunem tuturor celor despre care credem că merită să o asculte și să învețe din ea. Ilie Ilașcu, mare patriot româno-moldovean, ne-ai părăsit, lăsând în urmă semne adânci și perene în mentalul colectiv. Dumnezeu să te odihnească în pace!
