Autor: Cozmin Gușă
Prima mea zi de școală, în orașul natal Câmpia Turzii, din județul Cluj, s-a petrecut pe 15 septembrie 1976 (aveam șase ani) și, în afară de fericirea începerii studiilor, am plecat atunci către casă cu o nedumerire pe care mi-o reamintesc bine. În careul obișnuit, organizat în curtea școlii, era un element vizibil asimetric, anume, la nivelul fiecărui an de studiu erau câte patru clase de elevi: clasele A, B, C și D. Aceștia din urmă erau maghiari. Școala era mixtă. Doar la clasa a treia erau șapte clase de elevi: A, B, C, D, E, F și G. Acolo, la clasa a treia, chiar mama era învățătoare titulară. Pe drumul spre casă, mi-am întrebat, bineînțeles, părinții care e cauza, și mi s-a răspuns că sunt mai mulți copii și asta e. Ajuns acasă și luat la întrebări despre prima zi de școală de către Nea Ștefan, un vecin macaragist și hâtru, care mă provoca mereu la discuții, i-am relatat nedumerirea mea legată de copiii mulți din clasa a treia. El mi-a spus doar așa: „Lasă, copile, că o să pricepi tu. E din cauza lui Ceaușescu. Arză-l-ar focul!”. N-am priceput nimic, dar mi-a rămas în minte înjurătura lui Nea Ștefan la adresa lui Ceaușescu, pe care am înțeles-o doar ani mai târziu, când am putut afla despre celebrul decret al lui Ceaușescu de interdicție a avorturilor, dat în toamna lui 1966, decret ce a generat valul de nașteri în plus din următorii doi ani, adică apariția generației decrețeilor.
În ce mă privește, mi-am petrecut copilăria și adolescența în regimul Ceaușescu, deci cu toate privațiunile legate de hrană, cultură, televizor, căldură și apă caldă, lipsa călătoriilor în țară și străinătate etc. În casele din Câmpia Turzii, din cartierul nostru cel puțin, tata și alți vecini ascultau seara, pe furiș, Europa Liberă sau Vocea Americii, iar în discuțiile de pe stradă sau de pe la mesele diverse organizate, Nicolae Ceaușescu ajunsese să fie înjurat și mai rău decât „arză-l-ar focul” al lui Nea Ștefan. Mărturisesc acum, după patru decenii, că eram și eu unul dintre adolescenții care aveau în minte ca, odată cu ajungerea în armată, să încerc să fur o armă, să evadez și să scap țara de necazuri, împușcându-l pe Ceaușescu. Și credeți-mă, mulți din generația mea au gândit în mod similar. De aici și bucuria absurdă și necontrolată din decembrie 1989, atunci când Nicolae și Elena Ceaușescu au fost uciși. Atât am putut pricepe noi atunci, izolați și îndobitociți în dictatura comunistă ce fusese botezată dictatura ceaușistă.
Am studiat în detaliu personajul Nicolae Ceaușescu, din cărți, bineînțeles, dar mai ales din discuțiile lungi și dese cu oameni care l-au cunoscut și au lucrat cu el, mai ales cu Generalul Iulian Vlad, fostul șef al Securității, am avut multe discuții, dar și cu fostul Ministru de Externe, Ștefan Andrei. Așa am căpătat o părere consolidată despre regimul Ceaușescu și personalitatea fostului dictator, părere pe care am împărtășit-o publicului deseori în analizele sau cărțile pe care le-am scris și tocmai de pe această poziție pricep bine valul mare de simpatie de care se bucură Nicolae Ceaușescu post-mortem, val ce este vizibil și azi, la 108 ani de la nașterea „stejarului din Scornicești”, așa cum era supranumit Ceaușescu de propaganda comunistă, bineînțeles în mod fals adulator. Valul de simpatie la adresa lui Ceaușescu s-a născut simplu, în mod comparativ cu liderii pe care România i-a avut în perioada post-comunistă, care lideri, laolaltă, pot fi judecați ca fiind trădători, incompetenți, nesimțiți; mai adăugați și alte epitete negative și nu veți greși. Ei bine, multe asemenea epitete rămân valabile și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, însă cel puțin unul nu: anume cel de trădător. Asta îl diferențiază pozitiv pe fostul dictator de ceilalți cinci președinți pe care România i-a avut: Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis sau Nicușor Dan, ori de restul liderilor politici ce au condus țara după 1989. Propaganda actuală, deservită de vectori de opinie după chipul și asemănarea liderilor post-comuniști blamați, nu poate schimba percepția majoritară de azi, care, chiar și în sondajele de opinie măsluite, apare ca pozitivă la adresa lui Ceaușescu. Și atenție: această percepție va crește și se va stabiliza în mod fatal pentru regimurile actuale sau viitoare de putere, deoarece acestea vor acționa în mod implacabil contra interesului național și vor fi taxate ca atare.
Concluzie: A reapărut frica de Ceaușescu! Aceasta, înainte de 1989, era cuibărită în mințile și sufletele românilor de rând. Astăzi, această frică de Ceaușescu transpare la nivelul liderilor actuali care conduc țara. Ei nu rezistă comparației cu fostul dictator, elementul diferențiator principal în favoarea acestuia fiind legat de trădarea interesului național, lucru pe care Nicolae Ceaușescu nu l-a făcut, dar acesta este un element incontestabil în caracterizarea oamenilor ce au ajuns să conducă România. Nicolae Ceaușescu – „Omul Zilei” la Gold FM.
