Republica Moldova a devenit, în ultimii ani, un experiment politic urmărit cu atenție la Bruxelles și Washington. Maia Sandu a fost prezentată drept simbolul noii generații de lideri din Est, o femeie incoruptibilă, educată în Occident, venită să curețe o țară sufocată de interese, oligarhie și minciună instituțională. Promisiunea era clară: o Moldovă europeană, eliberată de trecutul său corupt.
Dar sub această fațadă impecabilă, sistemul continuă să miroasă a mucegai. Corupția nu doar că n-a dispărut, ci s-a rearanjat, ca o caracatiță care și-a schimbat doar culoarea tentaculelor.
Un stat care promite curățenie, dar se afundă în scandaluri
Cazul recent al așa-numiților „medici falși” este doar un simptom. Ancheta declanșată de procurorii români a scos la iveală un mecanism sordid prin care cetățeni români își obțineau specializările medicale fictiv, la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău. Zeci de diplome de medic specialist au fost eliberate fără ca titularii să fi fost vreodată la cursuri, fără prezență, fără examene, fără bază clinică.
În esență, vorbim de o fabrică de titluri medicale false, funcționând cu complicitatea unor structuri universitare și a autorităților moldovenești. Iar guvernul Maiei Sandu tace.
Ce fel de reformă poate revendica o putere care nu vede cum universitățile statului devin surse de profit pentru mafii educaționale? Cum poate o administrație care pretinde integritate să explice faptul că, în timp ce se cere sprijinul Uniunii Europene pentru reforme, diplomele moldovenești se vând peste graniță ca marfă de contrabandă?
Anticorupția ca spectacol electoral
Maia Sandu și Partidul Acțiune și Solidaritate au construit întreaga lor legitimitate politică pe retorica anticorupției. Au vorbit despre „statul capturat”, despre „eliberarea justiției”, despre „zero toleranță față de corupție”.
Dar între discurs și faptă s-a căscat o prăpastie tot mai vizibilă. În ultimii trei ani, Republica Moldova a înregistrat doar progrese minore în evaluările internaționale privind controlul corupției. Transparency International o plasează constant între cele mai corupte state din Europa, iar raportul Freedom House de anul acesta notează o scădere a încrederii publice în justiție și în instituțiile anticorupție.
Reforma justiției s-a transformat într-un proces politizat, dominat de epurări selective și de „comisii de evaluare” care funcționează mai degrabă ca instrumente de loializare. În loc să aducă independență, Sandu a cultivat dependența instituțională, numind oameni fideli, fără experiență, dar cu discurs moralist.
Așa se face că, la Chișinău, anticorupția a devenit spectacol de partid, nu politică de stat.
Reforma capturată de rețele
În esență, sistemul s-a adaptat. Fiecare nouă reformă a fost „colonizată” de aceleași rețele de interese care au dominat Moldova post-sovietică. Sub pretextul integrării europene, fondurile publice au continuat să se scurgă în buzunarele clientelei politice.
Contractele de stat, granturile pentru reformă, fondurile destinate justiției sau administrației – toate au fost preluate de o nouă clasă birocratică care își ascunde ambițiile sub drapelul european.
Ceea ce s-a schimbat este doar vocabularul.
Corupția a învățat să vorbească limba Bruxelles-ului, să mimeze transparența, să invoce reforme și parteneriate. În realitate, Republica Moldova trăiește o formă sofisticată de corupție intelectuală, în care moralismul politic ascunde o continuitate de fond: nepotism, contracte aranjate, favoruri, protecție de clan.
Un sistem care trăiește din minciună și exportă falsuri
Cazul „medicilor falși” este simbolic pentru acest tip de corupție exportată. Dacă universități de stat pot certifica oameni care n-au intrat niciodată în sala de curs, atunci întreaga structură administrativă este complice.
Iar complicitatea aceasta nu poate fi ascunsă sub cuvinte mari precum „integrare europeană” sau „lupta cu influența rusă”.
Sub Maia Sandu, Republica Moldova a învățat arta dublului limbaj: către Bruxelles vorbește despre reforme, către interior întreține un sistem bazat pe nepotism, tăcere și frică.
Guvernul nu a reacționat la scandalul universității din Chișinău. Nu a existat nicio demisie, nicio anchetă internă serioasă, nicio comisie de verificare. Totul a fost lăsat să treacă – ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar acest tăcut „nimic” este exact forma modernă a corupției: complicitatea prin pasivitate.
Maia Sandu, între mit și impostură
Nu se poate contesta că Maia Sandu a schimbat imaginea Moldovei în afară. Este primită la Washington, ascultată la Bruxelles, citată de think-tankuri occidentale ca exemplu de reformistă curajoasă.
Dar în interiorul țării, reformele ei au produs mai multă teamă decât încredere. Judecătorii se tem de epurări politice, procurorii de presiuni administrative, funcționarii de pierderea locului de muncă.
Reforma s-a transformat într-un instrument de control, nu de emancipare.
Și, pe măsură ce sistemul s-a închis în sine, Moldova riscă să repete exact modelul de „stat dublu” pe care îl denunța în epoca Plahotniuc.
Maia Sandu nu mai este astăzi doar o victimă a sistemului, ci parte din el. Reforma ei a fost confiscată, iar promisiunea morală s-a transformat într-o strategie de imagine. Corupția nu mai poartă costume ieftine și nu mai stă la crâșmă – acum poartă broșe europene și vorbește fluent engleză.
Concluzie: între Vest și Est, între adevăr și iluzie
Republica Moldova sub Maia Sandu trăiește o schizofrenie politică.
În fața Occidentului, afișează imaginea unei țări în reformă. În interior, continuă să practice vechile reflexe ale puterii: tăcere, protecție, corupție.
Cazul medicilor falși, lipsa răspunderii în justiție, blocajele administrative și tăcerea complice a guvernului sunt doar piese ale aceluiași puzzle.
Maia Sandu nu mai poate vorbi despre „lupta cu corupția” fără să privească în oglindă sistemul care o înconjoară.
Reforma nu se face cu vorbe, ci cu responsabilitate.
Iar atunci când discursul devine mai important decât curățenia reală, când moralismul devine scut pentru incompetență, atunci corupția nu dispare – se rafinează.
Republica Moldova nu are nevoie de noi povești despre salvare, ci de o resetare reală, de o revoluție a responsabilității publice.
Până atunci, între promisiunile occidentale și practicile orientale, rămâne prizonieră propriei iluzii.
Aurel Badea
