Autor: Cristiana Popp
Citesc într-o carte de-ale lui Romain Gary[1] (fascinant individ, poate o să scriu despre el într-o zi) o idee care mă bântuie și pe mine de o vreme (amară confirmare și, totuși, liniștitoare ideea că mai gândesc și alții la fel): „o civilizație exclusiv utilitară va merge întotdeauna până la capăt, adică până la lagărele de muncă silnică”. De ce scriu despre asta într-un dosar dedicat începuturilor și sfârșiturilor? Fiindcă ăsta pare a fi scenariul sfârșitului civilizației noastre, de tip occidental. Dar cum istoria ne învață, un sfârșit lasă loc unui alt început. În gimnaziu, când învățam despre căderea Imperiului Roman, îmi imaginam o prăbușire spectaculoasă, cu bubuitură, ca să zic așa. Mai târziu am înțeles că lucrurile s-au petrecut lent, insidios și banal: romanii s-au îmbogățit, s-au burtăverzit, au început să nu își mai trimită copiii la armată, au evitat să își îndeplinească sarcinile publice pe care până atunci le făceau din simțul datoriei, neremunerat și cu interes pentru binele cetății. Au angajat mercenari în armată, funcționari publici care să vegheze la binele comunității, administratori ai banului public. Aceștia erau mai puțin interesați, proveneau din medii mai umile și aveau, în general, un nivel de educație și morală mai redus, așa încât aceste munci au fost tot mai prost făcute. Având nevoie oameni care să muncească, chiar și prost, porțile cetății s-au deschis larg pentru „barbari”, străinii veniți în căutarea unei vieți mai bune. Străinii aceștia nu iubeau Roma și nu aveau respect pentru tradițiile ei. Își doreau bogăția romanilor, dar aduceau cu ei zeii lor și obiceiurile lor care erau, cel puțin parțial, responsabile de sărăcia în care trăiseră înainte de a pleca spre bogata Romă. Ei nu au mai luptat cu aceeași dragoste de țară, căci erau niște dezrădăcinați, niște oameni fără țară, iar Roma era pentru ei doar locul în care își promiseseră îmbogățirea. Întâmplător sau nu, cetatea s-a aglomerat, igiena a decăzut și bolile contagioase au săpat și ele la temelia civilizației. Vă sună oare cunoscut? Aș zice că le bifăm și noi, cu vârf și îndesat, pe toate. Și, suplimentar, ne omoară și utilitaritatea asta a prostiei. Nu mă refer la utilitarismul moral și altruist al lui Mills, ci la un concept relativ nou în societate și care poate fi rezumat simplu: mie asta nu îmi trebuie. Și uite-așa nimănui nu-i mai trebuie limbile clasice (doar sunt moarte), istoria (nici măcar cea națională), geografia (doar avem GPS), ortografia și ortoepia (doar ne înțelegem între noi), matematica (avem telefoane pentru calcule), morala (că alții nu au), magia (că nu ne ține de foame). În același „vesel” context mi-l amintesc pe fostul președinte Traian Băsescu declarând că medicii și profesorii sunt asistați social, că țara nicio șaibă din mâna lor n-a scos. Sau de reprezentantul medical obsedat de cât de repede pot da rezultatele, argumentând: eu, cât de bine le dați, nu am cum să cuantific, pot câștiga clienți doar dacă le dați mai repede ca alții (vorbind aici, să nu uităm, de rezultate medicale care decid soarta și viața pacienților).
Acropole – un loc în care ne întoarcem în căutarea unei civilizații distruse și reconstruite.
Oriunde mă întorc, totul trebuie să fie util, să ne trebuie la ceva, în principiu la câștigat bani. Nu ne trebuie la nimic ce e frumos, duios, emoționant. Nu ne mai folosesc elefanții, ca în scrierea lui Gary, dar îi apăram (eventual peste oameni) fiindcă ne trebuie impresia bună pe acre acest demers îl face în societate. Nu ne trebuie căldură iarna, căci, nu-i așa, e optim să trăim la 18 grade, înfofoliți ca niște eschimoși în dormitoare, dar sigur ne trebuie răcoare în timpul verii, când nu mai contează câtă energie consumă și câtă poluare produc aparatele de aer condiționat. Nu ne mai trebuie arta sau muzica, dar ne înghesuim la expoziții „altfel” cu mult snobism și grija de a fi văzuți și admirați. Nu ne trebuie brazi adevărați, crescuți în pepiniere ca orice floare sau legumă de consum, de trebuie însă neapărat o oroare de plastic bicolor pentru producerea și distrugerea căreia se vor consuma mai mulți copaci. Nu ne mai trebuie poezie, e doar pentru inimi slabe și manuale proaste și, desigur, inutile. Sunt adolescenți care au străbătut întreaga perioadă a școlii obligatorii fără să învețe vreun vers, măcar așa, de inimă albastră. Unde sunt, nu numai zăpezile de-altădată, dar și aezii care știu întregi epopei homerice.
Ne îndreptăm spre sfârșitul civilizației noastre lăsând locul unui nou Ev Mediu? În clipa asta nu am dubii că e așa. Dacă am depășit deja punctul de la care nu ne mai putem întoarce nu aș ști să spun, dar nici nu cred ca e vreo miză acolo. Fiindcă sfârșitul acestei civilizații va aduce, fără îndoială, după o perioadă de întuneric de tip medieval, o nouă Renaștere. Pe când salvarea ei ar putea semăna cu învierea lui Lazăr, cel ce va fi trăit o vreme, după învierea sa, ca un mort printre vii, cu trupul deja descărnat de întoarcerea în țărână. Singurul lucru care mă sperie, urmare a micimii minții mele, preocupate mai degrabă de existența fiilor mei decât de soarta civilizației, este viteza cu care degradarea ne cuprinde. Sigur, suntem un teritoriu aflat la periferia marii culturi și civilizații căreia îi aparținem și descompunerea este mai rapidă și mai ușor vizibilă aici. Cu toate astea, pe perioada vieții mele de adult, educația extra-școlară și școlară, de la cel mai simplu nivel până la studiile cele mai înalte. a suferit o scădere a calității înfiorătoare. Și, pornind de aici, competența și forța societății au înregistrat o prăbușire bubuitoare, aș putea zice. Acum doar 20 de ani, studenții la medicină făceau concurs de notițe clare, logice și organizate, luate în timp ce profesorul explica liber, fără a-și îngrădi sau încetini expozeul. În urmă cu vreo 10 ani, studenții au început să ceară să li se dicteze clar, rar și tare și chiar să se precizeze când începe și când se termină dictarea, delimitând astfel minimul pe care „trebuie” să îl învețe de restul explicațiilor și ideilor care „nu le trebuie” (mă tot întorc la civilizația utilitară). Anul ăsta, un student a pretins că nu își poate aduna ideile în timp ce își folosește concentrarea pentru a scrie, activitate cu care nu e prea obișnuit și care, desigur, nu îi „trebuie” la nimic. Așa cum nimănui nu îi trebuie să citească prospectul unui medicament pe care îl ia sau îl dă copilului, că doar e la un click distanță pe internet (click de care sigur nu ai timp și minte în cazul unei urgențe). Și astea sunt doar exemple la întâmplare care îmi trec prin minte. Mă sperii fiindcă mie la școală mi-a plăcut. Și tot ce sunt azi se datorează școlii. De unde aș putea acum să le procur copiilor mei aceeași bucurie și plăcere? Căci, chiar dacă civilizația va renaște din întunericul în care singură se prăbușește cu voluptate, e vai și-amar de cei părtași la prăbușire.
sursă: anthropos.ro
