Statele Unite pierd întregul teritoriu eurasiatic

Autor: Pepe Escobar

A schimbat într-adevăr președintele Putin regulile jocului propunând reluarea negocierilor privind războiul la Istanbul, la peste trei ani după ce primele negocieri au fost zădărnicite de NATO?

Este complicat. Și depinde despre ce „joc” vorbim.

Ceea ce a realizat instantaneu mișcarea Rusiei a fost să arunce în haos total pe cele trei marionete europene belicoase (Starmer, cancelarul BlackRock, Le Petit Roi) Cocaine Express.

Europa irelevantă nici măcar nu a fost prezentă la masa negocierilor de la Istanbul – cu excepția unei informări prealabile ample a delegației ucrainene ieftine și îmbrăcate sărăcăcios. La aceasta s-a adăugat amenințarea zgomotoasă din culise, care pleda pentru „mai multe sancțiuni” pentru a „presiona Rusia”.

În martie 2022, la Istanbul, Kievul ar fi putut opri războiul. Toți cei care eram la Istanbul în acel moment puteam prevedea că Kievul va fi în cele din urmă forțat să se întoarcă la masa negocierilor.

Așadar, în esență, ne-am întors la aceleași negocieri – cu același negociator rus de vârf, istoricul competent Vladimir Medinsky, care conduce o delegație compusă din profesioniști, dar cu Ucraina care se confruntă acum cu peste un milion de morți; lipsită de cel puțin patru regiuni – și altele vor urma; cu ceea ce a mai rămas din bogăția sa minerală controlată de facto de SUA; și cu o gaură neagră îngrozitoare care trece drept „economie”. Vorbim despre un teritoriu de tip „țară 404”.

În timpul negocierilor de vineri, Medinsky a mers direct la subiect:

„Nu vrem război, dar suntem gata să luptăm un an, doi, trei – cât va fi nevoie. Am luptat cu Suedia timp de 21 de ani [Marele Război al Nordului, 1700-1721, așa cum este cunoscut în Rusia]. Cât timp sunteți gata să luptați?”

Iată situația geopolitică/militară pentru Kiev și susținătorii săi belicoși „până la ultimul ucrainean”: fie capitulezi, fie te vom răni și mai mult.

Care este rostul acestor negocieri?

Turcia, sub conducerea sultanului Erdogan, un oportunist extrem, a găzduit de fapt o întâlnire de relații publice între Moscova, Kiev și ea însăși – ucrainienii declanșând un blitzkrieg de crize infantile menite doar să influențeze opinia publică mondială. În contrast puternic, șeful Fondului Rus de Investiții Directe, Kirill Dmitriev, a făcut tot posibilul pentru a da o notă pozitivă negocierilor.

Istanbul 2.0, a afirmat Dmitriev, a dus la un schimb important de prizonieri (1.000 de fiecare parte), la opțiuni de încetare a focului care vor fi prezentate de ambele părți și la continuarea dialogului.

Nu e mare lucru. Măcar au discutat în aceeași limbă: rusa. Nu s-a pierdut nimic în traducere.

Se poate argumenta cu seriozitate că propunerea reluării negocierilor în acest format nu are niciun sens. Nu există niciun indiciu că cele două părți ar putea aborda în curând problema fundamentală: întreaga ecuație strategică geopolitică din Europa de Est, de la Marea Barents la Marea Neagră și dincolo de aceasta, care duce la un nou acord de „indivizibilitate a securității” cu repercusiuni globale.

Asta înseamnă că, indiferent de direcția pe care o vor lua negocierile în viitor, ele sunt obiectiv imposibile. Între timp, războiul prin intermediari din Ucraina – și SMO – va continua.

Asta ar sugera, de asemenea, că establishmentul de securitate de la Moscova consideră că gorilele neonaziste instrumentalizate din Kiev sunt, în cel mai bun caz, o reeditare a Armatei a 6-a a lui Paulus, cu care se negociază sfârșitul unei bătălii, dar nu sfârșitul războiului.

Chiar și semi-realiștii NATO, precum comodorul în retragere Steven Jermy, au fost nevoiți să recunoască că „Rusia este la conducere”, iar europenii neștiutori „par să creadă că învinșii ar trebui să dicteze condițiile încetării focului sau ale capitulării”.

Toate lătraturile chihuahua-lor europeni ai războiului nu pot ascunde adevărul geopolitic/militar fundamental: o umilire masivă a NATO. Problema uriașă a lui Trump este că trebuie să gestioneze această situație și să o vândă opiniei publice interne și globale ca un fel de „înțelegere” pe care a încheiat-o cu Putin.

Este din nou edificator să ne întoarcem la marele maestru Lavrov, mereu ultra-realist, în septembrie 2024: „În aprilie 2022, negociatorii ruși și ucraineni au ajuns la un acord la Istanbul. Dacă acel acord ar fi fost respectat, Ucraina ar fi păstrat o parte din Donbass. Dar de fiecare dată când un alt acord, întotdeauna acceptat de Rusia, este încălcat, Ucraina se micșorează”.

(Marele) Joc, revizuit

Revenim acum la (Marele) Joc. Negociatorii de la Kiev au recunoscut în cele din urmă că capitularea Ucrainei înseamnă capitularea NATO și capitularea Imperiului Haosului. Ar fi anatema supremă pentru clasele conducătoare americane. Chiar și o capitulare ucraineană ultra-negociată și gestionată cu atenție va fi imposibil de vândut – fără a mai menționa că Washingtonul condus de Narcissus Drowned Trump ar trebui să recunoască o înfrângere strategică.

Pentru că asta va însemna că Imperiul Haosului va pierde definitiv Eurasia: coșmarul suprem al lui Mackinder/Brzezinski. La care se adaugă consolidarea consecventă a lumii multinodale, multipolare.

Parteneriatul strategic Rusia-China este foarte conștient de fiecare cotitură a acestui proces mai mare decât viața. Dincolo de actualul kabuki turc, ei înțeleg clar Marea Ecuație a Eurasiei.

Beijingul este pe deplin conștient că adevăratul obiectiv al NATO a fost întotdeauna să-l confrunte prin intermediul Rusiei. Ucraina a fost pionul NATO pentru a doborî Rusia și apoi a ajunge la China din vest. Obiectivul elitelor conducătoare americane, pe măsură ce și-au configurat imperiul talasocratic, rămâne blocarea Chinei din vest, pe uscat și pe mare, folosind Rusia; apoi folosirea Taiwanului ca zonă de tranzit pentru a bloca China din est, pe mare. Nu este de mirare că controlul asupra Taiwanului este o necesitate strategică pentru China.

Intră din nou în scenă panica Mackinder: parteneriatul strategic China-Rusia poate învinge NATO fără probleme, iar Rusia, de una singură, deja o face. Xi și Putin au discutat din nou în detaliu, față în față, despre tabla de șah, înainte de parada de Ziua Victoriei de săptămâna trecută de la Moscova.

Finalul este, încă o dată, clar: SUA pierd întregul teritoriu eurasiatic. Ucraina, sub aceste imense imperative geopolitice, este doar un pion lipsit de suveranitate în (Marele) Joc.

Cât despre clovnul dependent de crize de furie de la Kiev, el nu este decât un actor fără nicio autoritate, inclusiv în negocieri. Este complet dominat de neonaziștii ucraineni, care îl vor ucide dacă și când războiul se va termina. El nu-i decât o marionetă și este plătit pentru asta. Și de aceea – susținut cu entuziasm de Londra, Paris și Berlin, care nu au nicio importanță – este obsedat să continue un război fără sfârșit, distrugând chiar națiunea pe care pretinde că o reprezintă.