Decizia Statelor Unite ale Americii de a iniția procedura de retragere din Comisia de la Veneția nu este un accident diplomatic și nici rezultatul unui conflict punctual cu această instituție. Așa cum reiese clar din presa americană și din documentele oficiale ale Casei Albe, retragerea este parte a unei repoziționări strategice radicale a SUA față de arhitectura instituțională internațională, în numele unei interpretări maximaliste a suveranității naționale.
Anunțul a fost confirmat public pe 9 ianuarie 2026 de Marta Cartabia, președinta Comisiei de la Veneția, care a vorbit despre „regretul profund” față de decizia Washingtonului și despre pierderea unei perspective valoroase într-un for care reunește expertiză constituțională din peste 60 de state europene și non-europene.
Retragerea nu este izolată: Comisia de la Veneția, pe lista celor 66
Presa americană este unanimă asupra unui fapt esențial: Comisia de la Veneția nu a fost vizată individual, ci inclusă într-o listă extinsă de 66 de organizații, convenții și tratate internaționale din care administrația americană a decis retragerea sau inițierea procedurii de ieșire.
La 7 ianuarie 2026, Casa Albă a publicat un memorandum prezidențial prin care justifică această decizie amplă prin argumentul că respectivele structuri sunt „contrare intereselor Statelor Unite”. Lista cuprinde:
• 35 de organizații non-ONU, între care se regăsește explicit Comisia de la Veneția a Consiliului Europei;
• 31 de agenții și mecanisme asociate sistemului ONU.
Reuters și Washington Post descriu această mișcare ca pe o ruptură deliberată de multilateralismul normativ care a caracterizat politica externă americană în ultimele decenii, înlocuită cu o doctrină centrată pe control intern, autonomie decizională și respingerea oricărei forme de presiune externă, fie ea și de natură „soft-law”.
Argumentele oficiale: suveranitate, bani și respingerea „standardelor externe”
Documentele Casei Albe și relatările din presa americană indică o matrice clară de justificare:
• organizațiile internaționale respective ar limita suveranitatea decizională a SUA;
• ar promova „agende ideologice globaliste” nealiniate interesului național;
• ar implica costuri bugetare nejustificate pentru contribuabilul american;
• ar produce recomandări și standarde fără legitimitate democratică internă.
Important de subliniat: nu există nicio acuzație punctuală la adresa activității Comisiei de la Veneția. Aceasta nu este criticată pentru opinii concrete, rapoarte sau intervenții specifice. Simplul fapt că produce standardizare constituțională și expertiză comparată este suficient pentru a o transforma într-o țintă legitimă a noii paradigme suveraniste.
De ce Comisia de la Veneția devine „incomodă”
Comisia de la Veneția nu impune sancțiuni, nu adoptă decizii obligatorii și nu interferează direct cu legislațiile naționale. Influența sa este una de autoritate profesională și simbolică: opiniile sale sunt invocate de curți constituționale, parlamente, comisii europene și organisme internaționale atunci când se discută:
• independența justiției;
• separația puterilor în stat;
• limitele puterii executive;
• regulile electorale și constituționale.
Exact acest tip de autoritate – normativă, dar neconstrângătoare – este perceput, în logica actualei administrații americane, drept o formă mascată de ingerință. Presa americană notează că retragerea SUA vizează cu precădere organisme asociate cu drepturile omului, climatul, echitatea socială sau guvernanța democratică, considerate incompatibile cu noua definiție a suveranității.
Paradoxul suveranității: două sensuri opuse
Mesajul transmis de Marta Cartabia este relevant tocmai prin contrast. Comisia de la Veneția insistă că:
• respectă pe deplin suveranitatea națională;
• lucrează în baza pluralismului constituțional;
• ține cont de contextul istoric, politic și cultural al fiecărui stat.
În viziunea Comisiei, suveranitatea este un cadru de dialog între constituții, nu un scut împotriva standardelor comune. În viziunea actualei administrații americane, suveranitatea devine un argument de excludere a oricărei evaluări externe, indiferent cât de tehnică sau neintruzivă ar fi aceasta.
Această ruptură conceptuală explică mai bine decât orice comunicat sec de ce SUA ies din Comisia de la Veneția.
Costurile reale: nu pentru Comisie, ci pentru ordinea juridică internațională
Pe termen scurt, retragerea SUA nu paralizează activitatea Comisiei de la Veneția. Europa rămâne principalul său pilon. Pe termen mediu și lung însă, consecințele sunt mai profunde:
1. Slăbirea consensului transatlantic privind statul de drept și democrația constituțională.
2. Fragmentarea autorității normative: standardele devin mai ușor contestabile de state care oricum le privesc ca intruziuni.
3. Crearea unui precedent periculos: dacă expertiza constituțională devine „opțională”, dreptul încetează să mai fie limbaj comun și devine armă politică.
Pentru România și pentru alte state europene, Comisia de la Veneția rămâne un reper esențial în dezbaterile constituționale. Ieșirea SUA nu schimbă obligații formale, dar schimbă climatul geopolitic al statului de drept: mai puțină convergență, mai multă competiție între modele.
În concluzie , retragerea Statelor Unite din Comisia de la Veneția nu este un gest tehnic, ci un act ideologic cu valoare de semnal. Într-o lume în care dreptul constituțional devine câmp de confruntare geopolitică, „democrația prin drept” este tratată ca un lux dispensabil.
Problema nu este că SUA părăsesc Comisia de la Veneția. Problema este ce rămâne în urma acestei decizii: o ordine internațională mai săracă în reguli comune și mai bogată în arbitrarul puterii.
Aurel Badea
