Autor: Adrian Severin
Războiul ruso-ucrainean nu este singurul război care se derulează în emisfera nordică. De fapt, acesta este, în primul rând, un „război-spectacol” care abate atenția de la marele război mondial real – cel hibrid de care vorbim de ani buni. Ceea ce a făcut Rusia – inspirat sau neinspirat, istoria o va spune urmașilor noștri – invadând Ucraina, a fost doar să dea formă convențională unei confruntări neconvenționale. O confruntare nu între democrație și autoritarism, nu între libertate și dominație, nu între naționalism și globalism, nu între suveranism și imperialism și, evident, nu între binele absolut și răul absolut, ci între marile puteri decadente care vor să își mențină supremația în ordinea mondială, inclusiv cu prețul transformării acesteia într-o dezordine integrală. În acest război mondial, puterile emergente sunt inevitabil implicate. Una dintre cele din urmă este UE și vocea ei cea mai puternică în acest moment este cea a Președintelui Franței, Emmanuel Macron. De aceea SUA nu duce războiul doar cu Rusia, ci și cu UE sau, mai exact, cu „Vechea Europă” (expresia îi aparține lui Donald Rumsfeld). Perspectiva americană asupra viitorului a fost, întâmplător sau nu, perfect simbolizată de rezultatul „concursului” Eurovision, manipulat politic masiv, care a plasat pe primele două locuri Ucraina (în lupta cu Rusia, aceasta este, pentru administrația Biden, ceea ce a fost Albania pentru administrația Clinton) și Marea Britanie (în lupta cu Europa, aceasta este, pentru America, ceea ce a fost Italia mussoliniană pentru Germania hitleristă), și pe ultimele două Franța și Germania, în timp ce Australia, marele aliat alb al SUA din Pacificul de sud, a devenit, printr-o „măiastră” inginerie geopolitică cu caracter „cultural”, „cântăreț european”.
SUA CA ACTOR EUROPEAN, GERMANIA CA MOTOR EUROPEAN ȘI RUSIA CA PUTERE REGIONALĂ EURO-ASIATICĂ
Acestea au fost obiectivele politicii externe românești în prima parte a deceniului 1990.
Imediat după dispariția URSS și finalul ordinii mondiale bipolare, s-a manifestat ambiția transformării Germaniei europene într-o Europă germană, odată cu dorința ei, ca și a Franței, de altfel, ca SUA să se retragă pe teritoriul său național renunțând la tutelarea strategică a Europei (occidentale).
Era o vreme în care foștii sateliți ai URSS din Europa centrală și de est redeveniseră independenți și suverani fără a se simți, însă, în siguranță. Egalitatea juridică în context internațional (egalitatea suverană), de care se făcea mare caz pe la tot felul de conferințe, seminarii și simpozioane, nu coincidea nici cu egalitatea economică, nici cu cea militară și nici cu cea politică. În aceste condiții, Mittel Europa (unde se încadra și România) trăia cu frica de resuscitarea hegemonismului german (asupra căruia avertizau și François Mitterand și Margaret Thatcher), de redeșteptarea expansionismului rus și de revenirea la izolaționismul american. În ceea ce o privește, România se temea, deopotrivă, de izolarea externă și de dominația externă, de iredentismul Ungariei și de imperialismul Rusiei.
Iată de ce, cel puțin școala de gândire geopolitică din care făceam parte pleda pentru ca: i. America să rămână a fi „jucător european”, ceea ce presupunea unitatea strategică transatlantică mergând până la realizarea unei entități transatlantice de tip confederativ; ii. integrarea europeană să se adâncească, în același timp cu extinderea UE, astfel încât să se ajungă până la realizarea unei federații de state-națiune având ca motor, dar nu ca inimă, minte și pilot, Germania; iii. Rusia să fie redusă la nivelul unei puteri regionale așezate cu un picior în Europa și cu unul în Asia, învecinată cu state a căror securitate se bucura de dubla garanție a apartenenței la structurile politice euro-atlantice și a echilibrului de putere între acestea și succesorul URSS – Comunitatea Statelor Independente, având ca nucleu dur Federația rusă însăși. Stabilitatea vecinilor ei, într-un asemenea context geopolitic, ar fi trebuit să îi ofere securitate Rusiei înseși. Vecinii calmi și mulțumiți sunt cei mai buni vecini posibili.
Păstrând această linie de raționament geopolitic, după intrarea României în UE, în 2007, anticipând debutul legic al „Secolului Asiei”, am susținut în același timp, aparent paradoxal, evoluția către o ordine globală multipolară (cu centre de putere simetrice), crearea unei identități de apărare europene fără ca, însă, unitatea strategică transatlantică să se rupă, și totodată realizarea unui parteneriat transatlantic pentru comerț și investiții apt a standardiza raporturile economice la scară mondială. Pentru o țară ca România, dar nu numai, pentru toți iubitorii de pace totul trebuie gândit în termenii echilibrului de putere. De aceea alianțele trebuie să fie flexibile.
Planurile noastre nu au coincis însă cu cele ale principalelor puteri vest-europene, ale Americii și Rusiei. Uneori, din dorința unui nivel de siguranță mai ridicat, noi înșine am deviat de la ele.
EUROPA ÎNTRE ATLANTIZARE ȘI GERMANIZARE
Dacă NATO ar fi urmărit să optimizeze capacitatea defensivă a membrilor săi, extinderea sa ar fi trebuit să se oprească odată cu primirea statelor din Grupul de la Viszegrád (Polonia, Ceho-Slovacia și Ungaria). A spus-o însuși Zbigniew Brzezinski… și avea dreptate. Continuarea marșului mai departe spre est nu făcea decât să sporească insecuritatea alianței prin sporirea cauzelor de tensiune cu Rusia și a sfidărilor decurgând de aici.
Pentru România, oprirea extinderii NATO la granița sa occidentală ar fi fost, însă, un act inadmisibil întrucât astfel ea se decupla sub aspect geo-strategic de Ungaria (ceea ce ori de câte ori s-a mai întâmplat i-a adus necazuri) și, totodată, devenea un spațiu tampon între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică, expus focului venit din ambele părți. Este motivul pentru care românii au făcut tot ce au putut pentru a determina NATO să îi invite în alianță, extinzându-se astfel dincolo de linia intereselor sale defensive.
Ideea că România și Bulgaria i-ar fi fost indispensabile pentru a-și consolida poziția la Marea Neagră era, în mare măsură o speculație. NATO se găsea deja la Marea Neagră prin Turcia, aceasta fiind nu doar o putere militară considerabilă, dar deținând și controlul asupra strâmtorilor care făceau trecerea în și din Mediterana. România asigura, este adevărat, paza gurilor Dunării, dar acestea aveau o semnificație mai mare pentru Rusia (care, oricum, nu se mai găsea acolo) decât pentru SUA și UE; în orice caz, în pragul secolului al XXI-lea importanța lor la nivel regional și global era departe de cea din secolul al XIX-lea.
Nu știu dacă aducerea României în NATO, în cele din urmă (adică în 2003), a fost rezultatul eforturilor politico-diplomatice românești sau al redefinirii strategiei regionale a SUA, care, prin administrația Bush Jr., decisese să părăsească Balcanii și să renunțe la vectorul Tirana-Baku pentru a se muta spre Golful Persic pe vectorul Ankara (sau Ierusalim) – Damasc – Bagdad – Kabul. Pe măsură ce NATO se globaliza și devenea dintr-o alianță politico-militară cu caracter defensiv, o alianță militaro-politică (în condițiile militarizării politicii externe americane înseși, criticată de către importanți politologi și diplomați americani) având ambiții ofensive (doctrina „loviturii preventive” le exprima destul de limpede), România devenea un potențial aliat util prin inserarea … în strategia periferică americană din Europa de est și sud-est. (O teorie pe care eu însumi am dezvoltat-o.)
Chiar înainte de a se ajunge acolo, însă, diplomația română a susținut implantarea americană în Balcani, cu scopul de a evita o eventuală prindere într-un clește rusesc / slav (ruso-sârb) și totodată atragerea Ucrainei în structurile euro-atlantice, cu scopul de a evita ca România să devină o țară de linia întâi pe frontul rusesc. Așa se explică sprijinul Bucureștiului pentru intervenția militară NATO în fosta Iugoslavie, precum și cea privind independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în frontierele moștenite de la URSS. (De menționat că și înainte de 1991, Ucraina era un membru distinct al ONU, pe lângă URSS.) De asemenea, aici se încadrează opoziția Bucureștiului față de proiectul North Stream, care conferea Germaniei putere de monopol pe piața europeană a energiei, românii preferând, inclusiv pentru a lichida monopolul ucrainean al tranzitului de hidrocarburi către UE, trasee sudice care traversau Marea Neagră și teritoriul românesc.
GLOBALIZAREA NATO ȘI MILITARIZAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
În ultima parte a deceniului 1990 și în primii ani ai secolului XXI, situația geostrategică în estul Europei s-a schimbat, odată cu angajarea SUA în războaie pentru înlăturarea regimurilor politice din Orientul Mijlociu extins și Asia Centrală, de fapt, „războaie ale petrolului”. America s-a mulțumit cu relativa excludere a influenței rusești în Balcanii de Vest, lăsând albanizarea lor ca pe un drum care ducea spre nicăieri, în timp ce Germania își atinsese ținta constând în dezmembrarea Iugoslaviei. Serbia rămânea o rană deschisă, pe care, însă, cei care o bombardaseră sperau că timpul o va închide, chiar și fără pansamente rusești. Tot atunci, ambițiile americane în Caucaz și Transcaucaz erau (cel puțin temporar) abandonate, lăsând în urmă câteva crize înghețate. Pentru proiectele asiatice ale Americii sprijinul sau măcar neutralitatea Rusiei erau mai importante decât construcția de avanposturi ale NATO în Europa de est.
Așa a apărut „Actul fondator” al raporturilor de parteneriat dintre NATO și Rusia, în 1997, care punea capăt formal „rivalității militare” dintre acestea și deschidea calea unui adevărat pact defensiv global. Ca ministru de externe și apoi ca Președinte al AP-OSCE am susținut un asemenea pact, în paralel cu ideea că intrarea României în NATO nu era îndreptată împotriva Rusiei, ci trebuia să permită românilor, odată capacitatea lor de apărare sporită, a construi punți către Rusia (așa cum de altfel îndemna în 2003 Președintele Bush Jr.) și nu tranșee pe un front anti-rus. Acestea veneau la pachet cu renunțarea la proiectul aducerii Ucrainei în NATO, „europenizarea” fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene urmând să aibă loc prin integrarea economică și asocierea politică în și cu UE, teza noastră (susținută și de mine, în calitate de șef al delegației PE pentru Ucraina) fiind aceea că apropierea Ucrainei de UE va fi cu atât mai rapidă, mai facilă și mai durabilă cu cât, pe de o parte, raporturile dintre Rusia și UE vor fi mai bune, și, pe de altă parte, raporturile dintre Rusia și Ucraina vor fi mai bune. În acest context, am elaborat și un document de poziție al UE, privind relațiile parteneriale aprofundate dintre UE și Rusia.
Din motive pe care nu le mai analizăm aici, proiectele descrise anterior (din nefericire, neamendate de noi pe măsură ce s-a constatat că fluctuațiile strategiilor euro-atlantice nu țin seama de costurile puse în seama puterilor central și est europene mici și mijlocii, precum și că modificările permanente în raporturile de putere dintre Rusia și Occident, dintre Orient și Occident, în general, recomandă recurgerea la compromisuri apte a ne facilita asocierea, decât la „principii” care să ne împingă în război) au eșuat. Principalele puncte de inflexiune ale curbei raporturilor dintre SUA și Rusia au fost Summitul NATO de la București din 2008, când imprudent s-a oferit Ucrainei și Georgiei eligibilitatea ca membru al alianței nord-atlantice, dar, mai ales, lovitura de stat din 2014 care a dus la înlocuirea guvernului ucrainean legitim având o politică de echilibru între est și vest, cu un guvern sută la sută pro-occidental.
La acestea se adaugă refuzul Rusiei de a sprijini SUA, condusă acum de neoconservatoarea și globalist-„progresista” administrație Biden, în tranșarea rivalității sale strategice cu China, superputerea emergentă gata a contesta unilateralismul american ca model al ordinii mondiale. Washingtonul a ajuns astfel la concluzia că nu va putea aborda cu succes un război (hibrid sau convențional) cu Beijingul, până nu scoate din joc Moscova. S-a născut, astfel, o ocazie excelentă pentru ca Germania să se reînarmeze iar Franța să ceară autonomia strategică a Europei și transformarea UE din putere soft în putere hard.
Așa se face că astăzi România se confruntă exact cu ceea ce a vrut să evite, cel puțin în concepția unora dintre noi, și anume neo-conservatorismul globalisto-„progresist” american, neo-hegemonismul german și revizionismul post-imperial rus; ca și cleștele strategic maghiaro-rus și sârbo-rus. Capacitatea (auto)distructivă a celui dintâi este (și) rezultatul incapacității UE de a realiza o adevărată reconciliere între istoria și geografia Europei, de a se emancipa de sub tutela SUA și de a deveni în termeni reali o putere globală soft aptă, eventual împreună cu cealaltă putere emergentă soft, China, să asigure echilibrul între SUA și Rusia, evitând astfel noi războaie în emisfera nordică.
UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI COMUNITATEA POLITICĂ EUROPEANĂ ÎN RĂZBOIUL FRANCO-AMERICAN
Deși nu are curajul să o declare public, Președintele Macron a sesizat că războiul ruso-ucrainean este de fapt unul ruso-american în care victoria SUA înseamnă înfrângerea Europei / UE. În realitate este vorba despre un război purtat de SUA simultan cu Rusia și UE, cele din urmă fiind două puteri concurente situate în marele spațiu cuprins între Lisabona și Vladivostok, oricând susceptibile de o antantă americano-sceptică.
Franța macroniană crede că se poate împăca mai ușor cu revizionismul rusesc, care, până la urmă, conduce către un globalism multipolar, decât cu globalismul unipolar american. Pentru a se opune acestuia din urmă, Parisul (ca, de altfel și Berlinul) are nevoie de o Europă-putere, iar nu doar de o Europă-piață. Spre a o promova, profită de dogma „corectitudinii politice” și de frica generalizată față de eticheta de „demon putinsit”, care fac ca nimeni să nu strige că „regele ucrainean este gol” și, chipurile, de dragul integrării europene a Ucrainei propune modificarea tratatelor constitutive ale UE. De asemenea, Președintele Franței încearcă să tragă foloase din traumatizanta experiență a pandemiei Covid 19 (în mare măsură o farsă instrumentată de o putere ocultă suprastatală, postnațională și oligarhică, organizată la nivel global) pentru a îi determina pe cei care de frica morții biologice au acceptat moartea drepturilor civile, să accepte acum, din aceleași motive, moartea suveranității naționale, politica referitoare la ocrotirea sănătății trecând în competența exclusivă a UE.
Despre ce este vorba, de fapt, în discursul dlui Emmanuel Macron (care, cel mai probabil, vorbește și în numele Germaniei)?
În esență, întrucât integrarea Ucrainei în UE într-un orizont de timp previzibil este imposibilă fără sacrificarea fie a UE (ceea ce este exclus) fie a Ucrainei (ceea ce ar fi inevitabil căci economia ucraineană, devastată de război, adusă în marș forțat pe piața unică europeană, pe care concurența este liberă, ar falimenta imediat și ar fi cumpărată pe nimic de firmele occidentale, lăsând statul ucrainean ca pe o cochilie golită de suveranitate), este nevoie să fie creată o uniune cu două viteze. Astfel, ar urma să se constituie o federație, în spațiul beneficiind deja de coeziune economică, socială și teritorială, în care deciziile se vor lua la nivel supranațional și în afara controlului național (o federație asimetrică, în care statele federate nu vor putea contesta deciziile instituțiilor federale) și o confederație de state inegale sub aspectul nivelului lor de dezvoltare și lipsite de armonie legislativă și interoperabilitate instituțională cu Europa federală, care se vor asocia sub condiția unică a voinței politice. În confederație ar urma să intre state pe care actualii protagoniști (ca să nu spunem hegemoni) ai UE nu le doresc în uniune întrucât sunt mult prea mari și prea dotate cu resurse de tot felul pentru a fi controlate și disciplinate. Este vorba de Turcia, Marea Britanie și, desigur, Ucraina (până la micșorarea sa teritorială ca urmare a reorganizării sale pe criteriul național și a partajului cu Rusia).
Ideea nu este nouă și la începutul deceniului 2010 ea a fost formulată, chiar cu privire la Ucraina, în următorii termeni (la redactarea cărora eu însumi am contribuit): Ucraina trebuia să facă parte dintr-un spațiu de libertate, securitate și justiție aflat în vecinătatea UE care, prin integrare economică, asociere politică, armonizare legislativă, interoperabilitate instituțională și convergență culturală, dobândite prin efort solidar, ar fi ajuns, în fapt, să aibă în comun cu UE totul, cu excepția instituțiilor, adică a forurilor de decizie politică. Intrarea în UE ca membru cu drepturi depline ar fi urmat să aibă loc într-o etapă ulterioară când toate condițiile vor fi fost coapte.
Acum, în viziunea „novatoare” a Președintelui Macron, potrivit acestei idei vechi, Ucraina și celelalte state cu statut similar ar urma să evolueze pe orbite diferite în jurul „federației europene”, aplicând, după puteri și interese, politicile acesteia, fără a se topi în creuzetul federal ca ingredient al unei națiuni cosmopolite europene. Desigur, o asemenea libertate juridică de opțiune va fi drastic limitată de asimetria în raportul de putere politică, circumscris de puterea economică și militară a confederaților.
EUROPĂ POLITICĂ, DA! UNIUNE CU MAI MULTE VITEZE, NU!
Folosind sintagma „comunitate politică” pentru a se referi la această structură confederativă, domnul Macron comite o anumită inexactitate.
„Europa politică” este tocmai Europa organizată ca o democrație transnațională în care națiunile membre își exercită puterea în comun. Această Europă este necesară în măsura în care statele care o constituie își păstrează dreptul de control asupra modului în care puterea delegată de ele este exercitată de instituțiile comune (federale) abilitate.
În retorica președintelui francez, referirea la criteriul „politic” dă entității în discuție caracterul unei asocieri în care se poate intra exclusiv pe baza unei decizii politice, fără a mai fi necesară respectarea unor condiții prealabile de ordin economic, administrativ, legislativ etc. Cine vrea, devine membru al comunității; singurul criteriu fiind cel geografic – apartenența la spațiul european. Odată ajuns acolo, fiecare este liber să se supună deciziilor politice luate de nucleul dur federal, acesta ajutându-i pe doritori să se pună în situația de a aplica acele decizii și de a culege eventualele roade permise de ele. Această comunitate nu este „politică”, ci este constituită pe criteriul politic.
Nu se poate exclude că în procesul de reformă menit a pune în aplicare vechea obsesie a Europei cu mai multe viteze, fie unii dintre actualii membri ai UE să primească posibilitatea de a opta pentru a părăsi „uniunea politică”, în bună măsură deja existentă, căci, în realitate, UE este deja o federație, în favoarea „comunității politice”, fie să se ajungă la apariția a trei viteze, primele două fiind formate din statele deja membre al UE, dintre care unele ar forma nucleul decizional, iar altele masa executanților a căror libertate s-ar reduce la dreptul de a stabili cum să îndeplinească mai bine deciziile celor dintâi.
Pentru a fi corecți până la capăt, trebuie să spunem că, demersul francez nu este de respins în măsura în care el nu ar viza crearea mai multor viteze sau ritmuri de integrare în cadrul actualei UE, ci numai realizarea unei politici de vecinătate care să ofere o „atmosferă politică” favorabilă „planetei UE”. Lucrul ar fi și mai de susținut dacă astfel s-ar putea (re)stabili coexistența pașnică cu Federația Rusă, sens în care Emmanuel Macron are perfectă dreptate când spune că „umilirea Rusiei” nu ajută la nimic, ci este contraproductivă. (După cum dreptate are când sugerează inevitabilitatea unor ajustări teritoriale, la care altminteri toți susținătorii rezistenței ucrainene prelungite se gândesc fără să o spună, în așteptarea ceasului în care războiul se va termina prin epuizarea combatanților iar partajul teritorial va cădea ca un fruct copt, drept unică soluție pentru o pace justă, fezabilă și durabilă.)
PROIECTUL MACRONIAN ÎNTRE OPOZIȚIA FAȚĂ DE SUA ȘI NEGAREA ASPIRAȚIILOR NAȚIONALE ALE STATELOR EUROPENE
În ceea ce privește UE propriu-zisă, în discuție este adusă problema sănătății cetățenilor europeni. Cine nu vrea, oare, ca UE să asigure un nivel înalt și uniform de ocrotire a sănătății, dezvoltând infrastructura critică în acest domeniu în toate statele membre și pe deasupra granițelor lor?! Pandemia Covid 19 a dovedit că un asemenea demers este mai mult decât necesar, iar incapacitatea UE de a-i fi dat răspunsul prompt și potrivit poate fi pusă foarte bine pe seama modalităților greoaie de luare a deciziilor la nivel comunitar, acestea fiind adesea blocate prin abuzul de veto pus în slujba egoismelor naționale. Prin urmare, schimbarea sistemului de decizie se impune de dragul sănătății și de teama suferinței fizice și morții. Dacă oricum, în lupta cu virușii, guvernele naționale ne-au luat libertățile, ce mai contează dacă și ele cedează libertatea de decizie pentru a face respectiva luptă mai eficientă?
De observat este că o politică de ocrotire medicală comună, necesită și federalizarea politicilor bugetare referitoare la asigurările sociale, iar aceasta cere și o politică fiscală comună. Ceea ce, desigur, intră adânc în zona delegării exercițiului atributelor suverane ale statelor membre.
În această privință nu renunțarea la votul unanim în luarea deciziilor ar trebui să ne sperie. Regula unanimității pentru luarea deciziilor în Consiliu creează numai iluzia că fiecare stat membru poate bloca hotărârile care nu îi plac, dispunând de un adevărat drept de veto. O gândire sănătoasă cu privire la funcționarea eficientă a UE trebuie să ne facă a căuta majorități care decid, iar nu minorități care blochează.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a văzut, numărătoarea voturilor se face politic, iar nu aritmetic. Statele mici nu își pot permite recurgerea la veto de prea multe ori, fără să se trezească sub presiunea politică insuportabilă a statelor mari. Iată de ce, mai degrabă apt a împăca toate interesele este sistemul de vot al dublei majorități – majoritatea statelor și majoritatea cetățenilor – care să fie stabilită la un nivel (majoritate calificată sau super-calificată) de natură a garanta că nici statele mari nu pot decide fără cele mici, nici cele mici nu își pot impune singure voința în fața celor mari.
Cum să rămânem toți diferiți și toți egali, împreună și liberi, solidari și suverani? Iată întrebările la care ar trebui să răspundă viitoarele tratate constitutive ale UE; căci, așa cum ne arată experiența fostei duble monarhii cezaro-crăiești, integrarea economică, politică și administrativă, oricât de profunde ar fi, nu pot supraviețui revoltei izvorâte din negarea respectului pentru identitatea națională și pentru aspirațiile națiunilor europene la șanse egale de acces la demnitate și prosperitate.
Marea miză, ascunsă în spatele benignei discuții despre sănătate, este, însă, politica de apărare. Dacă se federalizează politica fiscală și bugetară, UE va avea resursele necesare pentru a finanța crearea unei armate europene, desprinsă din legătura strategică cu SUA. Or, indiferent de ceea ce cred și vor europenii, asta Washingtonul nu poate admite. Cu precădere acum, când se folosește de războiul din Ucraina spre a-și reafirma rolul de conducător al Europei – mai mult sau mai puțin libere și democrate – și când prin aducerea Finlandei și Suediei în NATO nu numai că transformă Marea Baltică în „lac american” și desăvârșește noua „cortină de fier” care de la Capul Nord până la Istanbul, din Laponia până în Anatolia va închide drumul Rusiei spre Europa, împingând-o și încuind-o în Asia, ci, totodată, strânge lațul în jurul Germaniei, încheind încercuirea acesteia.
ROMÂNIA ESTE INTERESATĂ ÎN RENEGOCIEREA TRATATELOR UE, DAR SUA NU ESTE
Cu câteva luni în urmă, în contextul în care CJUE decidea că judecătorii români nu mai sunt ținuți să respecte deciziile CCR, urmând să dea prioritate, în raporturile cu Constituția României, nici măcar legislației UE, ci intereselor financiare ale UE, ceea ce lipsea legea noastră fundamentală de protecție judiciară și contesta supremația acesteia în ordinea de drept națională, spuneam că guvernul român ar trebui să ceară convocarea unei noi conferințe interguvernamentale care să renegocieze tratatele constitutive în așa fel încât să elimine posibilitatea unor astfel de interpretări abuzive. Pe un atare fundal, împreună cu doamna avocat Silvia Uscov, propuneam crearea unui Consiliu constituțional european format din reprezentanții instanțelor de contencios constituțional ale statelor membre, care să verifice conformitatea deciziilor CJUE și a politicilor UE cu constituțiile naționale, astfel asigurându-se supremația constituțiilor naționale ca sinteză a identității naționale a ordinii de drept, față de tratatele constitutive și dreptul UE infraconvențional.
O asemenea revizuire a tratatelor era necesară și pentru a clarifica legalitatea unor instrumente precum cel al MCV sau pentru a stabili mecanisme apte a apăra statele membre împotriva refuzului de cooperare loială de felul celui care a lăsat România în afara spațiului Schengen.
Cooperarea consolidată este o instituție creată de tratatele constitutive ale UE pentru a permite aprofundarea integrării într-un ritm mai alert statelor membre care o doresc, iar nu pentru a ignora opoziția unor membri față de anumite proiecte (cum ar fi cel al înființării forțate a Parchetului european) ori pentru a federaliza politici în domenii în care uniunii nu i s-au atribuit competențe prin tratate și care, prin urmare, ar fi promovate în afara controlului parlamentar național (cum ar fi adoptarea pactului fiscal grație căruia Comisia europeană a primit dreptul de a superviza întocmirea bugetelor naționale). Față de devierile abuzive de la rolul acestei instituții este necesară revederea normelor care o ordonează, ca și reglementarea explicită a acelor politici necesare UE, dar care, netransparent și nedemocratic, au fost introduse pe ușa din dos a tertipurilor interpretative.
Așadar, tratatele se cer revizuite, așa cum domnul Emmanuel Macron propune, chiar dacă nu în felul în care o dorește sau cu privire la dispozițiile pe care le are în vedere. Asemenea aspecte pot fi clarificate odată cu negocierea agendei conferinței, pe baza căreia aceasta ar urma să fie convocată.
Din păcate, însă, SUA nu acceptă nimic din ceea ce propune Franța și, în general, nimic din ceea ce ar prezenta „riscul” consolidării UE. Așa se face că, la ordinul Americii, jumătate dintre statele membre ale UE, fără a mai sta pe gânduri, fără a mai judeca și măsura, a lansat, în mai puțin de douăzeci și patru de ore de la lansarea propunerilor franceze, o scrisoare prin care s-a pronunțat împotriva oricărei revizuiri a tratatelor. Cu toții criticăm deficiențele în funcționarea UE, dar nu vrem să ne atingem de tratatele vinovate de deficitele uniunii. Și asta tocmai în momentul în care multiplicarea crizelor globale reclamă mai multă solidaritate europeană.
Nu sunt convins că România este servită de o asemenea poziție. Când în fine, Bucureștiul a zis o dată „nu” în cadrul UE, a făcut-o ca ventriloc al SUA. Când apuci să ai o politică proastă o ai până la capăt. Aceasta ar putea fi o altă lege a lui Murphy aplicată cu o consecvență demnă de scopuri mai bune pe malurile Dâmboviței. Trist este că o asemenea politică ne face să lăsăm în urmă speranța într-o lume a păcii, pentru împlinirea căreia inclusiv mulți români am lucrat în ultimele decenii, și să alunecăm încet, încet, duși de faptele noastre, iar nu de dorințele noastre, în imperiul întunecat al războiului, al morții fizice și spirituale.
