Autor: dr. Adrian Severin
Efectele loviturii de stat din decembrie 2024 sunt atât vizibile cât și „invizibile”. Pe fondul lor, o criză constituțională are loc într-un vid al ordinii constituționale.
ÎNTR-O SOCIETATE DISTOPICĂ INDEPENDENȚA JUSTIȚIEI ESTE FICTIVĂ
Un efect vizibil este acela că într-o funcție strategică a sistemului constituțional românesc, cea de Președinte mediator, a ajuns o persoană lipsită de legitimitate. Ilegitimitatea sa infectează toate actele la originea sau pe lanțul trofic al cărora se află.
Pe de altă parte, un efect invizibil dar perceptibil face ca statul să funcționeze într-un vid constituțional, Constituția rămânând doar un fel de meniu a la carte din care fiecare alege să respecte dispoziția convenabilă conjunctural. Așa se ajunge ca președintele ilegitim – în exercițiu, dar neales – să trebuiască a interveni pentru a media conflictele puterilor legitime într-un mediu practic nereglementat sau cu reglementări reziduale.
Totodată, fără repere constituționale ferme și cu credibilitatea instituțiilor statului nulă, națiunea română și-a pierdut coeziunea; adică legătura societății cu sfera politicului s-a rupt și astfel fiecare se simte și obligat și îndreptățit să se „salveze” pe cont propriu, asemenea marinarilor de pe un vas care se scufundă și care au primit comanda SOS („scape cine poate”).
În timp ce societatea alunecă spre distopie, narativele unor „utopii negative” impuse printr-o abia disimulată teroare de stat, luând deopotrivă locul realității și al consensului social – efect vizibil, actorii sociali, individuali sau colectivi, reacționează prin subversiune anomică, inclusiv prin refugiu în forme de socializare arhaice, premoderne – efect invizibil. Cu alte cuvinte, cu cât suprastructura politică este mai autoritară cu atât în baza socială se propagă haosul.
Iată contextul în care puterile statului – legislativă, executivă și judecătorească – au intrat în conflict. Separarea puterilor în cadrul unui sistem constituțional unic s-a transformat în decuplarea puterilor, iar echilibrul lor proiectat de legea fundamentală a degenerat în conflict.
Așadar, în vidul constituțional s-a produs o criză constituțională. Până a afla ce a mai rămas din drepturile lor constituționale și cine le mai protejează pe acestea, românii se trezesc într-un război declarat al puterii judecătorești (căreia, printr-o inadvertență constituțională, li s-au asimilat și procurorii, altminteri funcționari publici cu rol de avocat al statului), pe de o parte, cu puterea executivă (care a absorbit abuziv și puterea legislativă, așezând-o la remorca sa), pe de altă parte. Aparent în luptă se află și Parlamentul, dar, în fapt, acesta a încetat să mai controleze executivul pentru a fi controlat de executiv prin intermediul fostelor partide politice acum contopite într-o uniune oligarhică de clanuri corupte, cu mai multe etichete ideologice fictive.
Pe vremea când Parlamentul era responsabil față de alegători, iar Guvernul era responsabil față de Parlament, cetățenii controlau, fie și numai indirect, puterea executivă. Inversarea raportului, a cărei expresie extremă a fost anularea votului cetățenesc de către executiv, prin intermediul CCR și al puterii judecătorești, face ca executivul, format în afara voinței populare, să controleze poporul, folosind, după caz, cartelurile partidelor politice-surogat sau brațul înarmat al statului format din justiție, poliție, jandarmerie, armată, servicii secrete – structura de rezistență a statului subteran care exercită discreționar monopolul violenței, altminteri legitimat numai pentru statul democratic, în prezent defunct. Or, când democrația a murit, independența justiției a murit la rândul său. Când puterea judecătorească a acceptat să fie călăul dreptului cetățenilor la a alege și a fi ales, ea a pus bazele castrării ei ca putere independentă.
DE LA MÂNUȚELE GALBENE LA PLĂCUȚA SUEDEZĂ
Ironia sorții este că cei care acum câțiva ani fluturau pe străzi mânuțele galbene și urlau sloganuri precum „DNA să vină să vă ia” sau „ cine nu sare ia condamnare”, chipurile în apărarea independenței justiției, acum au ieșit pe aceleași străzi dar cu „plăcuțe suedeze” care promit sistemului judiciar partide obligatorii de sex oral ca terapie optimă pentru domolirea elanului independentist al acestuia.
Tot ca în trecut, strada judecă și condamnă, fără să cunoască dosare, probe, legi sau principii de drept. Diferența este că acum cei condamnați înainte de judecată nu mai sunt suspecții deferiți justiției spre a-și „dovedi nevinovăția”, ci justiția însăși, care încearcă să repare ilegalitățile ce au transformat, la ordinul serviciilor secrete din compunerea statului subteran român, sentințele canaliei de uliți în decizii judiciare.
Autoritatea judecătorească (judecători și procurori) a fost susținută atât timp cât a slujit agenda neo-bolșevică antidemocratică și antinațională. Când aceeași autoritate a întors armele și când și-a adus aminte de adagiul „fiat iustitia pereat mundus” („să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea”), ea a devenit dușmanul de moarte al lumii; mai precis, al lumii post-adevărului, al lumii globalismului cultural și de gen, al lumii „noii normalități” sau a „anormalității consacrate”, al lumii neo-imperialismului anti-identitar ori al celei a imperialismului corporatist. Toată pegra acestei lumi se mobilizează acum spre a cere izgonirea Președintei ÎCCJ și a celei a CSM, judecătoarea Lia Savonea și respectiv, Elena Costache.
De ce au trebuit legate una de alta aceste două persoane? Pentru că era nevoie de o amplă acțiune de manipulare aptă să amplifice revolta publică împotriva unui sistem judiciar care, iată, riscă să scape de sub controlul autorilor loviturii de stat din decembrie 2024 și a păpușarilor lor globali și globaliști. Astfel, Lia Savonea este pusă la stâlpul infamiei ca „salvatoare a corupților” care au sărăcit poporul, în timp ce Elena Costache este identificată ca apărătoare a privilegiilor acumulate abuziv de baronii justiției care „sug sângele poporului”. Cea dintâi este „mama hoților”, iar cea din urmă „mama hoțiilor”. Cea dintâi este „protectoarea ticăloșiei” din afara curților de justiție, iar cea din urmă „protectoarea ticăloșiei” dinăuntrul curților de justiție.
Desigur, vorbim de acea autoritate judecătorească timp de ani de zile responsabilă pentru a fi distrus elitele naționale prin condamnări politice, de a fi practicat „parteneriatul de nădejde” dintre judecători și acuzatori (procurori) împotriva apărătorilor și, mai ales a justițiabililor, de a fi colaborat cu serviciile secrete și a fi luat decizii potrivit instrucțiunilor acestora, pe baza probelor bricolate de acestea, de a fi negat supremația Constituției României și de a fi dat întâietate interpretării partizane a unor prevederi ale dreptului UE, spre a apăra niște obscure interese financiare europene, de a fi ignorat, legitimat sau mușamalizat lovitura de stat din decembrie 2024. Ca să nu mai amintim celelalte păcate constând în prelungirea la nesfârșit a proceselor, erorile judiciare cauzate de incompetență sau superficialitate, bruscarea avocaților sau a părților litigante în pretoriu, amânările interminabile ale pronunțării sau ale motivării, cu efecte prejudiciabile pentru părțile în proces.
CAUZELE ÎNTOARCERII ARMELOR AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI
Ei bine, ce a determinat acum întoarcerea armelor acestei puteri judecătorești ori a acestei autorități judecătorești împotriva puterilor complice de altădată?? Ce a făcut ca această putere judecătorească să se transforme dintr-o putere în sine sau o putere pentru alții, într-o putere pentru sine??
Să fie, oare, mustrările de conștiință legate de participarea la lovitura de stat care a distrus atât coeziunea națională cât și creditul internațional al României? Să fie dorința de a se desprinde de complicii săi înainte ca procesul lor, altminteri inevitabil, să pornească, și astfel să îi lase numai pe ei a răspunde pentru tot răul imens făcut națiunii române? Să fie oare replica la încercarea autorilor din umbră ai loviturii de stat de transfera întreaga vină pe umerii puterii judecătorești, cu care adesea este confundată și instanța de control constituțional – CCR? Sau să fie un puseu de personalitate cu izvorul în experiența participării la lovitura de stat, care i-a revelat faptul că fără ea celelalte puteri nu ar fi fost capabile de o acțiune în forță cu eficiență similară; adică i-a creat sentimentul indispensabilității ei pentru cartelul operatorilor politici guvernamentali? Să fie deznodământul unei așteptări îndelungi a momentului favorabil pentru a ieși din iobăgia la care o supusese puterea executivă? Să fie răzbunarea pe toate umilințele îndurate din partea celorlalte puteri ale statului care au tratat-o ca pe o rudă săracă, declanșată într-un moment în care statul este slab și derutat, inclusiv ca urmare a propriilor turpitudini, deopotrivă neconstituționale, paraconstituționale și anticonstituționale? Să fie consecința ordinului venit din afara sferelor puterii statului român, de la păpușarii regionali și globali mai redutabili decât deținătorii precari români ai acestei puteri? Ca să schimbe actorii în scenă, acești păpușari au decis, oare, să arunce România în vârtejul bătăliei dintre puterile statului, în așa fel încât să nu se observe că ceea ce se schimbă sunt actorii iar nu piesa, măștile iar nu muzica?
În fine, să fie, oare, dorința unui segment competent profesional, curat moral și curajos politic din rândul autorității judecătorești care, constatând că s-a ajuns la limita tolerabilului, încearcă să reabiliteze guvernarea legii și să redea dreptului capacitatea de a fi arta binelui și dreptății? Acest segment a așteptat până acum, sperând că politicul va găsi soluții pentru re-românizarea și redemocratizarea conducerii statului român, precum și pentru reafirmarea supremației legii. După lovitura de stat din 2024, speriat de consecințele acesteia, precum și de cele ale pierderii de suveranitate în favoarea UE, NATO sau a hegemonilor Occidentului colectiv euro-atlantic, au înțeles să iasă din adormire și, înțelegând că națiunea este în pericol, să își exercite dreptul la insurecție. O insurecție deocamdată de catifea și legalistă, dar insurecție.
Spre această concluzie ne îndeamnă doamna Lia Savonea, măcar și pentru motivul că ne place să credem în ea sau pentru că, până la urmă, este preferabil să acceptăm și unele soluții discutabile atunci când scopul este corect, decât să spunem, în numele unui formalism juridic absurd, că nedreptatea nu mai poate fi reparată întrucât lacunele legii o fac incorigibilă și ireversibilă. A credita o atare ipoteză, înseamnă să îi acordăm Președintei ÎCCJ prezumția de bună credință. Ceea ce trebuie făcut măcar și întrucât buna credință se prezumă; numai reaua credință având a fi dovedită.
Respectarea amintitei prezumții este încurajată, în speță, tocmai de virulența cu care batalioanele de asalt #rezist ale mișcării globalismului neo-bolșevic, secțiunea din România, atacă în prezent CSM – parlamentul autorității judecătorești, și ÎCCJ – forul suprem al puterii judecătorești, altădată – începând cu nefasta Livia Stanciu și terminând cu „diafana” Corina Corbu – apărate de răspunderea pentru crimele judiciare comise la vedere de către chiar protestatarii de astăzi.
SCURTĂ ISTORIE A CRIMEI JUDICIARE ÎN ROMÂNIA RECENTĂ
Pentru a aprecia ceea ce se petrece azi, să ne amintim de ceea ce s-a văzut ieri, pe vremea „justiției celei bune” constituind motorul „industriei anticorupției” fondate de Monica Macovei, Codruța Koveși, Florian Coldea, Livia Stanciu și alții asemenea, sub umbrela politică a Președintelui-jucător Traian Petrov, la porunca Bruxellesului și a Washingtonului.
Pe atunci, în România au fost pronunțate condamnări fără probe directe, pe baza unor așa-numite „deducții logico-juridice”, adică speculând zvonuri, intrigi și denunțuri ale unor interlopi. O femeie a făcut ani grei de pușcărie, „proba” vinovăției sale fiind aceea că „în calitate de soție nu se poate să nu fi știut ce infracțiuni comisese soțul”; deci, era complice.
Tot pe atunci, au fost folosite ca probe interceptări telefonice ilegale sau înregistrări audio-video fie ne-expertizate pentru a se stabili originalitatea, integralitatea și autenticitatea lor, fie constatate de experți ca fiind integral contrafăcute. Numărul celor care au făcut închisoare ca urmare a „dovedirii” vinovăției lor exclusiv cu înregistrări false este imens. Într-un caz a fost admisă ca probă valabilă înregistrarea audio-video făcută ilegal de niște jurnaliști care în instanță au recunoscut cu subiect și predicat că filmul-probă fusese editat. Faptul s-a petrecut la vedere.
Pe vremea „justiției celei bune” au fost pronunțate condamnări pentru lideri politici a căror unică vină a fost aceea de a fi dat dispoziții ca alegătorii să fie mobilizați să vină la vot. Azi nu este, desigur, nici o infracțiune să anulezi voturile celor care s-au prezentat la urne. Au fost, de asemenea, persoane trimise la închisoare pentru presupuse nereguli comise de partidul în numele căruia au candidat, la tipărirea afișelor electorale; ca și când afișele ar fi fost ale familiei candidatului persoană fizică, iar nu ale partidului. Desigur, candidatul trebuia scos din scenă, întrucât făcea prea multă umbră.
O persoană care trebuia descalificată din concursul politic pentru a face loc globaliștilor și globalismului progresist care au distrus la vedere România în ultimii circa douăzeci de ani, a fost condamnată pentru o presupusă mită în dovedirea căreia s-a prezentat pe post de corp delict o sumă de bancnote în valută străină a căror dată de emitere se plasa după data faptei incriminate. Toată lumea a putut afla asta și nimeni nu a ieșit în stradă să protesteze.
În România „statului de drept” au fost oameni care au executat pedepse cu închisoarea în virtutea unor sentințe absolut nule întrucât fuseseră pronunțate de instanțe ilegal și neconstituțional constituite; adică de judecători lipsiți de competența legală pentru a judeca asemenea cazuri. Unii dintre acești condamnați au primit dreptul de a li se rejudeca procesul; alții nu, deși nulitatea condamnării avea aceeași cauză și valoarea încălcată era de ordine publică. Pe ce criterii s-a procedat la o asemenea discriminare?
Probabil sunt aceleași criterii care au făcut ca unii mituiți cu un caltaboș, o sticlă de palincă sau un borcan de murături (exemplele sunt reale) să primească ani buni de închisoare, în timp ce aceia care prin acte presupus ilicite au cauzat prejudicii de zeci și sute de milioane de lei, au fost condamnați cu suspendare.
Au fost persoane condamnate după expirarea termenului de prescripție. De ce s-a ajuns la prescripție este o altă întrebare. Oricum, sancțiunea penală nu are ca scop răzbunarea, ci reintegrarea socială a persoanelor cu comportamente deviante. Prescripția a fost instituită nu pentru a oferi căi răufăcătorilor ca să se fofileze de răspundere, ci în folosul societății care astfel pune capăt unor incertitudini juridice prelungite, sau poate conchide că trecerea timpului sub sabia lui Damocles a procesului a fost suficientă pentru reeducarea și recuperarea acuzatului, sau, pur și simplu, consideră că, după un anumit interval de timp, procesul nu mai prezintă interes pentru ea și nu mai are de ce să cheltuiască timp, bani și energie ca să îl continue. Talibanii represiunii penale nu înțeleg, însă, aceste raționamente; și nu pentru că sunt atât de proști, ci pentru că nu au interesul să înțeleagă. Pentru ei singurul lucru important este strivirea și eliminarea concurenților sau oponenților lor.
Nu continuăm cu prezentarea exemplelor, cu convingerea că cele menționate sunt suficiente pentru a da imaginea dezastrului cauzat societății de o justiție complet rătăcită, complet supusă, complet înregimentată politic. Istoria plicurilor galbene trimise de SRI cu „probe” accesibile numai judecătorilor și, de aceea, necunoscute acuzaților (ca în procesul Dreyfus) puși în imposibilitatea de a se apăra, este notorie. CCR a fost silită să scoată la lumină protocoalele confidențiale încheiate între serviciile de informații și instanțele autorității judecătorești, declarându-le neconstituționale. Existența acestor protocoale este, deci, indiscutabilă. Justiția a fost „câmpul tactic” al puterii executive și cu precădere a „statului subteran”. Asta se știe și nu mai este nimic de dovedit.
DREPTURILE MAGISTRAȚILOR: MITĂ POLITICĂ SAU GARANȚIE A INDEPENDENȚEI JUSTIȚIEI?
Am avut (și încă mai avem) de a face cu un stat al nedreptății, în locul statului de drept, și cu guvernarea fărădelegii, în loc de guvernarea legii. Desigur, au fost și unii vinovați condamnați; unii pentru fapte necomise, în timp ce fuseseră făcuți scăpați pentru faptele comise. Într-un asemenea context, nu se poate distinge între vinovați și nevinovați, între vinovății și nevinovății, iar corupția devine mai remuneratorie decât cinstea.
Spre a-i înhăma pe magistrați la carul „statului subteran” angajat într-o lovitură de stat continuată, pe firul căreia 6 decembrie 2024 a fost doar un moment de acutizare, ei au trebuit mituiți. Așa se explică drepturile exorbitante cu care au fost blagosloviți de executiv, drepturi cu mult mai mari decât cele acordate membrilor celorlalte puteri, deși interdicțiile și incompatibilitățile cărora le sunt supuși cei din urmă sunt aproximativ aceleași cu cele privindu-i pe cei dintâi (parlamentarii, de pildă, au drepturi salariale și pensii de câteva ori mai mici).
Aceasta nu înseamnă, însă, că puterea judecătorească, singura care, într-un stat democratic, se găsește exclusiv sub imperiul controlului de sine, adică trebuie să se autocenzureze, și care totodată este ultima linie de apărare nu doar pentru guvernarea legii, ci și pentru principiile dreptului și ale dreptății chemate să tempereze voluntarismul partizan al operatorilor politici, nu se justifică să primească venituri îndestulătoare atât ca să satisfacă pe deplin nevoile ei existențiale, permițându-i să se dedice integral nevoilor justițiabililor, cât și să o facă imună la tentația de a-și comercializa influența. Marea problemă nu este în realitate disproporția între drepturile sau privilegiile magistraților și drepturile sau privilegiile altor categorii socio-profesionale ori ale membrilor altor puteri, cu precizarea că, în pofida a ceea ce se crede în general, instituția juridică a privilegiului nu are automat conotații negative, ea fiind justificată deopotrivă în ordinea juridică, în cea socială și în cea morală. Adevărata problemă stă în disparitatea dintre drepturile și privilegiile primite, pe de o parte, și calitatea actului de justiție, pe de altă parte. O calitate pe care populația o simte ca fiind pervertită atât din cauze ținând de organizarea și bugetarea justiției, cât și de cele care țin de politizarea justiției.
De prima categorie de cauze, vinovate sunt puterea executivă și legislativă care acum, cu caracter diversionist, alimentează resentimentele populației față de autoritatea judecătorească și canalizează furia societății generată de lovitura de stat, precum și de viciile guvernării și ale legiferării curente, către puterea judecătorească, spre a abate atenția de la netrebnicia și nevolnicia lor. De cea de a doua categorie de cauze responsabile sunt forțele politice oculte care, în complicitate cu hegemonii regionali și globali, precum și cu plutocrația globalizată, sau aflate în slujba acestora, au anulat independența puterii judecătorești, altminteri scump plătită, de magistrați și de cetățeni împreună, și au pus sistemul judiciar român în slujba intereselor oligarhice locale și supranaționale.
TENTATIVA PREȘEDINTEI ÎCCJ DE A REABILITA GUVERNAREA LEGII
Pe acest fond, nu cred că putem greși dacă tragem concluzia că Președinta Lia Savonea a băgat în marșarier principala locomotivă a sistemului judiciar, ÎCCJ, în încercarea de a repune pe șinele firești trenul deraiat al statului de drept român, revenind la guvernarea legii, în contrast cu „guvernarea prin lege” a unei puteri nelegitimate democratic.
Iată un alt motiv, mult mai real decât cel al obligației de reducere a deficitului bugetar sau de îndeplinire a ineptului PNRR bricolat de neo-bolșevicii miniștri useriști, pentru a-i arăta cu degetul acum pe magistrați și a pretinde că, spre deosebire de trecut, când judecau strâmb, dar obedient, în prezent ei iau de la gura săracului și din medicamentele copiilor bolnavi de cancer, pentru a se îmbuiba fără rușine (sic!). Asta în ciuda împrejurării că, veniturile magistraților, așa mari cum sunt, nu influențează bugetul de stat decât cu puține procente, iar în deficitul bugetar abia dacă se văd, spre deosebire de cheltuielile pentru războiul din Ucraina, de pildă.
Nu corectarea unor excese în dimensionarea drepturilor de care se bucură magistrații, ceea ce ar necesita o analiză calmă cu persoane specializate care să abordeze ansamblul reformelor de care are nevoie sistemul judiciar românesc, iar nu doar chestiunea salariilor și pensiilor, totdeauna prea mari pentru cei cu salarii și pensii mici, explică atacul la baionetă al Guvernului, ci dorința de a sancționa o putere care refuză să i se mai supună.
Dacă vechile dezastre și crime judiciare descrise mai sus au fost vizibile inclusiv pentru orbi, considerentele pe care ÎCCJ, sub președinția Liei Savonea, le-a avut în vedere ca să ajungă la concluzia eliberării din închisoare a unor persoane care nu aveau ce căuta acolo sau la cea a opririi unor procese care nu aveau de ce continua, sunt greu de văzut și de înțeles de marele public. De aceea este ușor să îi manipulezi pe cetățeni pentru a protesta împotriva a ceea ce par a fi acte de dreptate și justiție, după ce au validat, tăcut sau entuziast, acte certe de nedreptate și injustiție.
CONTRAATACUL BATALIOANELOR DE ASALT NEO-BOLȘEVICE
Oana Gheorghiu, o activistă a străzii strecurată într-un guvern al austerității pe un costisitor și inutil post de viceprim ministru fără portofoliu, în considerarea unor capacități necunoscute și cu un mandat de o periculoasă ambiguitate, s-a făcut portavocea neo-bolșevismului militant mobilizând masele împotriva puterii judecătorești în ansamblul său, fără să își dea seama că provoacă ori tocmai intenționând să provoace o criză constituțională, întrucât nu este vorba despre un subiect de drept oarecare, ci chiar de una dintre puterile statului. Nu mă pronunț referitor la faptul dacă acțiunea respectivă constituie o infracțiune de drept comun sau nu. Aceasta este o chestiune de interpretare a legii penale. Afirm, însă, că este vorba despre un alt atac la ordinea constituțională a României care adaugă un nou episod loviturii de stat continuate declanșate cu timp în urmă.
CSM a sesizat Procurorul General cu solicitarea ca acesta să verifice dacă nu cumva instigarea la revoltă publică (mai întâi morală, înainte de a fi materială) împotriva puterii judecătorești prin diabolizarea acesteia nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Echipa de zgomote a viceprim ministrului Gheorghiu, a strigat ca din gură de șarpe că astfel CSM reclamă delictul de opinie și limitează dreptul la libera exprimare. Un, altminteri, distins militant pentru apărarea drepturilor omului, luat de val, a mers până acolo încât să acuze CSM de „denunț calomnios”, deși acesta nu a denunțat fapte ireale, ci doar, potrivit cu libertatea de opinie de care tocmai criticii săi vorbesc, a dat o anumită interpretare acelor fapte, sub controlul Parchetului.
Ironic este că aceia care cu vehemență au contestat dreptul la libera exprimare a oponenților lor, care i-au etichetat pe aceștia în fel și chip pentru a le limita prin teroare libertatea, care sunt în spatele interzicerii unor pagini de Facebook sau unor conturi de tik tok sau al amendării unor posturi de televiziune etc. pe motiv că acolo apăreau opinii diferite de cele ale lor, azi vor ca dreptul le exprimarea liberă să fie nelimitat, acoperind și abuzul. Or, dreptul încetează acolo unde începe abuzul.
Președintele ilegitim nu a mai așteptat epuizarea procedurii prealabile sesizării sale oficiale cu propunerea de trimitere în judecată penală a Oanei Gheorghiu, pentru a anunța că nu va semna ordinul de punere în mișcare a procesului judiciar. O antepronunțare incompatibilă cu ordinea publică reglementată în Constituția deja asasinată. Acesta nu este, însă, un viol al legii fundamentale (violul, urmat de moartea victimei, s-a consumat), ci o profanare a mormântului ei. Procedura pentru suspendarea fostului Președinte Ion Iliescu, care în 1993 opinase că anumite hotărâri judecătorești producătoare de emoții sociale ar trebui să nu fie aplicate, a fost declanșată pentru mult mai puțin. Acela era, însă, un președinte legitim. Cum pot fi aplicate regulile unei Constituții moarte, unui președinte neales?
Acum pentru ce se mobilizează strada? Pentru ca prin îndepărtarea exemplară a câtorva judecătoare să se pună călușul în gura unei justiții și așa legată la ochi și supusă unor perversiuni săvârșite cu maximă cruzime.
Unei asemenea încercări societatea trebuie să îi dea un răspuns pe măsură. Nu este vorba doar despre judecătoarele Costache și Savonea, ci despre independența justiției și despre ordinea constituțională care a stabilit drepturile fundamentale ale cetățenilor. Cine știe? Poate din această bătălie între puteri va reînvia Constituția României.
Totul este cum se vor poziționa cetățenii români. Încă o dată destinul neamului nostru este în mâna poporului, iar nu a conducătorilor săi.
