În momentul în care guvernul Cioloș a stopat vânătoarea la urși erau valabile două lucrur: UE ne-a trasat sarcina de a deveni rezervația de urși bruni ai Europei, în condițiile în care aceștia au fost exterminați în țările vestice, dar asta se petrecea pe fondul în care noi aveam deja la acel moment vreo 7000 de urși, mult peste ceea ce ne permitem conform habitatului necesar.În 2002 s-a făcut prima evaluare a câți urși pot viețui în România și a reieșit cifra de 4000. După 10 ani s-a reevaluat fiind introduse încă 2 masive muntoase, iar cifra calculată a fost de 4140 de urși. Habitatul necesar urșilor nu este stabilit de om, acesta se câștigă și marchează în urma luptelor dintre ei, cei învinși urmând a părăsi zona în favoarea învingătorilor. Așa ajung urșii să migreze zeci și sute de kilometri, să intre prin gospodării sau să stea pe șosele cerșind hrană. Când doamna Palmer din guvernul Cioloș a executat dispoziția UE de stopare a vânătorii, a fost avertizată că aveam deja prea mulți urși față de câți ar putea avea asigurat habitatul în România, dar dânsa a preferat să ignore datele și să impună voința europeană ca România să devină rezervație de urși.
Între timp, în ultimii 5 ani, habitatul a rămas la fel, mâncarea livrată urșilor mai puțină, iar în condițiile blocării vânătorii aceștia s-au înmulțit până la un efectiv estimat între 10 și 12 mii de capete, adică cel puțin dublu față de cât ne permitem. Acestea sunt cifrele seci, în spatele lor sunt însă urșii înfometați și deveniți agresivi, precum și sutele de oameni răniți sau morți în urma atacurilor acestora.
Soluția nu poate fi anestezierea lor și relocarea în alte state rămase fără urși, tocmai pentru că aceste state refuză să-i primească. În țările din jurul nostru unde mai sunt urși, aceștia sunt vânați iar efectivul lor este menținut astfel la un nivel sigur pentru viețile animalelor și ale oamenilor. Alte idei crețe conform cărora localitățile vizate de atacurile urșilor să fie împrejmuite cu gard electric de protecție, sunt clar nerealiste.
În condițiile în care viețile oamenilor din comunitățile atacate sunt puse în pericol cotidian, singura soluție viabilă este reluarea vânătorii conform unei contingentări calculate riguros. Rezultatul principal ar fi ca, în câțiva ani România să ajungă din nou la un efectiv de urși pe care și-l poate permite, care nu mai pune în pericol vieți de oameni, iar cel secundar ar fi generarea de venituri bugetare prin vânătoare care să asigure hrana și îngrijirea urșilor rămași. Iar pentru asta nu e nevoie de dezbateri publice ci de decizii asumate de către un guvern ales de oameni pentru ai reprezenta și proteja.
