Autor: Petru Romoșan
În vreme ce România şi românii se agaţă cu ghearele şi cu dinţii de visul lor european, de apartenenţa lor la UE, de PNRR-ul ratat de mai multe ori de ministrul amator dar foarte îngâmfat Cristian Ghinea şi de întreg guvernul Cîţu, analişti de pretutindeni văd o îmbătrânire urâtă a Europei, o scădere brutală a relevanţei Bătrânului Continent, aproape o marginalizare. Ultimii 10-20 de ani de creştere fabuloasă a Chinei (economică, socială, politică, militară, culturală) a schimbat toate perspectivele şi toate ierarhiile. Rusia, cu investiţii aparente mult mai mici, a reuşit să depăşească militar periculos SUA, liderul „lumii libere” şi protectorul militar al UE. Din toate punctele de vedere, UE se găseşte la o răscruce periculoasă, cu riscul dezmembrării, evident, la orizont.
În România, spre deosebire de Franţa, de exemplu, nu au apărut adevăratele documente despre naşterea UE. Părinţii ei fondatori sunt priviţi în continuare cu respect şi îşi au încă busturile în bronz în Parcul Herăstrău. Dar dovezile sunt clare şi sunt cunoscute nu numai în Franţa. Jean Monnet, negustor de coniac, a fost un agent plătit al CIA. Robert Schuman, primul preşedinte al Parlamentului European (1958-1960), a semnat şi el acordurile de la München din 1938 ca deputat de Moselle. Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei Europene, unul dintre juriştii lui Hitler, a fost ofiţer al Wehrmacht-ului în Franţa, capturat de americani şi dus în SUA. Hallstein a contribuit substanţial la redactarea Tratatului de la Roma (25 martie 1957 – tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene, compusă din şase state : Franţa, Italia, RFG, Olanda, Belgia şi Luxemburg). Pe scurt, UE a fost gândită de SUA ca versant economic al NATO.
Declaraţia de la 2 iulie 2021 prin care se anunţă formarea unui nou bloc politic (populişti, suveranişti, naţionalişti, extremişti) a pus pe jar establishment-ul dominant de azi, neoliberal şi progresisto-neomarxist. Printre semnatari se regăsesc Jarosław Kaczyński – PiS (Polonia), Viktor Orbán – Fidesz (Ungaria), Marine Le Pen – Rassemblement National (Franţa), Matteo Salvini – Liga (Italia), Georgia Meloni – Fratelli d’Italia (Italia), Santiago Abascal – VOX (Spania) şi alte partide mai mici din Austria, Belgia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Grecia, Bulgaria, Estonia, Lituania şi România (PNŢCD). Organizarea noii grupări politice e abia la început dar prezenţa celor doi lideri puternici din Ungaria (Viktor Orbán) şi Polonia (Jarosław Kaczyński), care chiar conduc ţările lor, împreună cu celebra dar inconsistenta Marine Le Pen (Franţa) şi cu la fel de celebrul Matteo Salvini (Italia), sunt deja o garanţie că lucrurile pot fi duse până la capăt. Până la urmă se vor alătura AfD (Germania), după alegerile din septembrie, PWW-Geert Wilders (Olanda) şi, probabil, şi alţii.
Spaima neoliberalilor şi a progresiştilor-neomarxişti e însă nejustificată. Nici unul dintre aceste partide nu atacă încă problemele care macină şi care riscă, ele, să distrugă UE. Nici un partid suveranist sau naţionalist nu mai contestă azi existenţa monedei unice euro, care doar ea explică decăderea sudului Europei (Italia, Spania, Franţa, Portugalia) şi avantajele disproporţionate de care se bucură Germania, Olanda şi nordul Europei. UE continuă să depindă militar de SUA. Nici Franţa, deţinătoarea unei armate complete, şi nici Germania, prima economie a Europei, nu reuşesc să propună o alternativă viabilă la NATO american actual, deşi Emmanuel Macron l-a decretat „în moarte clinică” în urmă cu vreun an.
Cu toate că are o monedă unică euro, UE nu are, în realitate, un ministru de Finanţe, un minister de Finanţe şi un buget. Banca Centrală Europeană nu poate ţine locul unui minister de Finanţe. UE nu are o politică externă coerentă. S-a văzut recent enorma cacofonie privind un eventual summit cu Rusia. Politica externă a UE e coerentă doar în relaţia cu SUA, din poziţia ghiocel. De fapt, UE a rămas o organizaţie economică şi nu a reuşit să devină una politică, şi cu atât mai puţin una militară. Dar, pe de altă parte, a reuşit să-i emasculeze, să-i transforme în eunuci fără putere reală de decizie pe toţi liderii politici naţionali : preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, Parlamente. Cu câteva excepţii (Ungaria, Polonia), ţările din Europa nu mai sunt conduse de politicienii aleşi în fiecare ţară, ci de multinaţionale, de bănci, de fonduri de investiţii (BlackRock, Vanguard), de NATO, de CIA, NSA, MI6, BND şi de babilonica şi extrem de costisitoarea birocraţie bruxelleză. O rostogolire în haos care pare de neoprit…
