Guvernul condus de Ilie Bolojan a anunțat cea mai mare curățenie din administrația publică locală: 13.000 de posturi eliminate, cu promisiunea unei economii anuale de 1,2–1,4 miliarde de lei. Mesajul oficial e simplu: „Facem ordine, punem frână risipelor, arătăm Bruxelles-ului că suntem serioși.”
Dar, privită în contextul actual – economie anemică, inflație ridicată, presiuni uriașe din partea Uniunii Europene – măsura riscă să devină mai degrabă o Bolojaniadă: o epopee a austerității prost gândite, care poate să coste mai mult decât salvează.
Economiile pe hârtie, gaura în practică
Cifrele arată frumos pe slide-uri guvernamentale: 13.000 de funcționari × salariu mediu 7.500 lei × 12 luni = economii brute de peste 1,1 miliarde lei. Dar realitatea e alta.
Orice concediere colectivă aduce costuri de tranziție:
•indemnizații de concediere, care pot ajunge la jumătate de miliard de lei;
•litigii și cheltuieli juridice;
•indemnizații de șomaj și reconversie;
•pensionări accelerate, care împovărează deja un buget de pensii fragil.
Adunate, aceste cheltuieli pot ajunge ușor la 1 miliard de lei în 2025. Rezultatul? Economiile nete tind spre zero în primul an, iar guvernul se trezește că „reforma” arde bani, nu îi salvează.
Lovitură în consumul local
România intră în 2025 cu o creștere economică de doar 1,4% și o inflație care bântuie în jur de 10%. În acest climat, tăierea veniturilor pentru 13.000 de familii nu e doar o cifră statistică: e o lovitură în consumul local.
În multe orașe mici, primăria este principalul angajator. O reducere a salariilor bugetare cu aproape 0,8 miliarde de lei înseamnă magazine goale, firme de construcții fără contracte, IMM-uri sufocate. Economia locală cade, iar șomajul crește exact unde alternativele lipsesc.
Servicii publice slăbite, oameni frustrați
Problema nu e doar economică, ci și funcțională. Reducerea „la procent” riscă să atingă exact sectoarele care lucrează direct cu cetățenii: taxe locale, urbanism, evidența persoanei, asistență socială.
Când ai mai puțini oameni la ghișeu, dar același volum de cereri, timpul de așteptare explodează, colectarea taxelor scade, iar frustrarea cetățenilor crește. În loc de administrație mai suplă, România poate primi un aparat mai lent și mai incompetent, cu blocaje la fiecare pas.
Fondurile europene: sacrificiul suprem
Ironia amară e că această tăiere lovește fix acolo unde România nu-și permite: capacitatea de a gestiona bani europeni. În 2025, Bruxelles-ul cere consolidare fiscală și amenință cu suspendarea unor fonduri dacă nu se livrează rezultate. În același timp, guvernul taie oameni din departamentele care scriu proiecte, fac achiziții și verifică implementarea.
Rezultatul previzibil: absorbție mai slabă, pierderi de bani „gratuiți” exact când deficitul e record. Dacă sacrifici zeci de milioane de euro pentru a salva câteva sute de milioane în salarii, bilanțul e negativ.
Piețele nu se lasă păcălite
Oficialii mizează pe ideea că piețele financiare și agențiile de rating vor saluta fermitatea. Dar piețele nu se uită doar la cifre brute, ci și la credibilitatea execuției. Dacă reforma se traduce în haos administrativ, proteste sindicale și economii inexistente, investitorii reacționează invers: cresc dobânzile cerute pentru a finanța România.
Astfel, în loc să reduci presiunea pe buget, riști să plătești mai mult la dobânzi decât economisești la salarii.
Politic, o sinucidere
Pe lângă toate riscurile economice, tăierea lovește direct în baza politică a guvernului: administrațiile locale. Primarii și consiliile depind de aceste posturi, iar protestele anunțate deja de sindicate sunt un semnal clar că terenul se mișcă.
Când îți fragilizezi infrastructura electorală și lovești în comunități care nu au alternative, măsura austerității devine nu doar riscantă, ci și suicidară politic.
Concluzie: Bolojaniada austerității
Pe hârtie, concedierea a 13.000 de oameni pare o dovadă de fermitate fiscală. În practică, este o economie imaginară și un cost real: pe consum, pe servicii publice, pe bani europeni și pe stabilitatea politică.
Așa cum arată acum, „Bolojaniada” riscă să intre în manuale nu ca exemplu de reformă curajoasă, ci ca lecție amară despre cum să pierzi mai mult decât câștigi atunci când lovești cu toporul în administrație.
Aurel Badea
