Autor: Lorenzo Maria Pacini
Acorduri fără costuri
Xi Jinping a plecat vineri, 25 septembrie, de la Washington, însoțit la despărțire de un salut cu 21 de salve de tun și de cei mai importanți oficiali ai administrației, aliniați la aeroport. Vizita de stat de trei zile a fost organizată cu o atenție la detalii pe care Casa Albă o rezervă rareori unui rival sistemic: primirea la baza scării avionului, o întâlnire de trei ore în Biroul Oval, dineul de stat, ceaiul servit împreună cu soțiile și o vizită la Arhivele Naționale. Pentru dineu a fost ales un vin Schramsberg, de la aceeași cramă care furnizase vinul pentru toastul dintre Nixon și Zhou Enlai din 1972. La masă s-a aflat jumătate din lumea afacerilor americane: Musk, Jensen Huang, Zuckerberg, Tim Cook, Bezos, Pichai, Dimon și Fink, alături de trei judecători ai Curții Supreme, președintele Rezervei Federale și jumătate din Cabinet.
Apoi există conversația propriu-zisă, care trebuie citită printre rânduri. Beijingul și-a publicat imediat propria relatare a discuțiilor. De partea americană, în primele ore, nu a existat niciun comunicat oficial: doar declarații ale unor oficiali și un președinte care a ales să nu răspundă întrebărilor despre fondul discuției. Această asimetrie a documentării arată, prin ea însăși, cine a dorit să fixeze în scris termenii întâlnirii.
În privința Iranului, surse din administrație au prezentat drept „progrese semnificative” o convergență asupra a trei puncte: Iranul nu trebuie să dobândească niciodată arme nucleare; Strâmtoarea Ormuz trebuie să rămână deschisă; iar tranzitul prin strâmtoare nu trebuie supus unor taxe. Luate separat, toate trei coincid cu poziții pe care Beijingul le susținea încă înainte ca Xi să urce în avion. China are un loc permanent în Consiliul de Securitate și este semnatară a acordului nuclear din 2015, JCPOA: neproliferarea nucleară în Iran este politica sa oficială de peste un deceniu. Menținerea deschisă a Strâmtorii Ormuz este chiar mai mult în interesul Chinei decât al Americii, deoarece Asia de Est consumă cea mai mare parte a petrolului brut care trece prin strâmtoare, iar China plătește mai mult decât oricine pentru un baril de Brent care se menține peste 100 de dolari. Cât despre taxe, o taxă de tranzit impusă de Teheran ar afecta în primul rând petrolierele cu destinația porturilor chineze.
Washingtonul a obținut, așadar, semnătura lui Xi pe trei declarații pe care Beijingul le-ar fi susținut în orice forum. Câștigul real este mai limitat, dar există. Distanțarea Chinei de solicitarea Iranului de a impune taxe slăbește o carte pe care Teheranul o joacă în negocierile de la New York. Acolo, discuțiile se concentrează asupra unei ieșiri etapizate din criză: redeschiderea strâmtorii și ridicarea simultană a blocadei navale americane, urmate de deblocarea activelor înghețate. Delegația iraniană ar urmări, potrivit relatărilor, să mute chestiunea drepturilor de tranzit într-o anexă separată.
Relatările independente completează ceea ce lipsește din versiunea americană. Xi i-a cerut lui Trump revenirea imediată la Memorandumul de înțelegere de la Islamabad și reluarea negocierilor „cât mai curând posibil”, în vederea unui acord cuprinzător care să includă și dosarul nuclear. Trump nu a spus da. În loc să fie rezolvată la summit, problema iraniană a fost ținută în afara agendei acestuia.
Teheranul și Taiwanul
În privința sprijinului chinez pentru Iran, oficialii înșiși admit că imaginea este incompletă: „Credem că a existat sprijin indirect, dar nu avem dovezi directe.” Statele Unite spun că sunt „foarte îngrijorate”, dar nu pot dovedi acuzația. Trump i-ar fi spus totuși personal lui Xi că orice ajutor acordat Teheranului — „fie direct, fie indirect, sub formă de informații, componente sau echipamente militare” — este „total inacceptabil”.
Un avertisment este atât de puternic pe cât este instrumentul care îl susține, iar aici instrumentul nu se vede nicăieri. În aceeași perioadă, datele de urmărire a zborurilor au înregistrat aterizarea conform programului, la Guangzhou, a unui avion Mahan Air, fără ca împotriva aeroporturilor sau operatorilor chinezi să fie luată vreo măsură: interdicția de zbor din jurul Iranului a eșuat tocmai acolo unde contează cel mai mult. Mai mult, termenul „indirect” rămâne intenționat vag. Dacă include achizițiile de petrol iranian, el lovește în miezul comerțului sino-iranian; dacă nu le include, se reduce la livrări militare pe care Washingtonul, potrivit propriei admiteri, nu le poate dovedi. Ambiguitatea servește ambelor părți: americanilor, pentru a menține amenințarea în aer, și chinezilor, pentru a continua să opereze în zona gri. Apreciez, cu un grad moderat de încredere, că este puțin probabil ca Trezoreria americană să ia măsuri împotriva unor entități chineze legate de Iran înainte de finalizarea acordului comercial.
Washingtonul insistă că presiunile asupra Iranului reprezintă o chestiune separată, fără legătură cu livrările de arme către Taiwan sau cu alte negocieri. Această separare are propria logică internă. Cu mai puțin de șase săptămâni înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, programate pentru 3 noiembrie, administrația nu își poate permite să fie acuzată că a negociat soarta Taipeiului în schimbul cooperării chineze în Golf.
Problema este că separarea aceasta este unilaterală. Potrivit relatării chineze, Xi a descris poziția Beijingului privind reunificarea și integritatea teritorială drept fără echivoc. El a cerut Statelor Unite să se opună independenței Taiwanului și să trateze chestiunea cu prudență, afirmând că astfel s-ar pune o bază solidă pentru cooperarea strategică dintre cele două țări. Taiwanul nu este doar un dosar printre multe altele; este condiția pe care se sprijină toate, inclusiv Iranul. Beijingul va urmări cum își transpune Washingtonul declarațiile în acțiuni concrete, iar răspunsul va rămâne principalul indicator al seriozității americane. Rezultă o asimetrie clară: Statele Unite renunță să folosească Taiwanul ca pârghie de negociere, în timp ce China îl păstrează drept condiție prealabilă.
Dar opțiunea unui armistițiu comercial?
Pe plan economic, summitul a dus la prelungirea armistițiului comercial până la 10 ianuarie, evitând revenirea imediată la tarife vamale mult mai mari, și la anunțarea unui acord de comerț administrat, ale cărui detalii sunt așteptate luni, după săptămâni de negocieri. Nu s-a înregistrat niciun progres decisiv în privința tarifelor, a pământurilor rare sau a controalelor tehnologice. Termenul însuși amintește de modelul acordului „Phase One” din ianuarie 2020: angajamente cuantificate de achiziție, adică gestionarea simptomelor unei rivalități ale cărei cauze structurale rămân neschimbate.
În privința inteligenței artificiale, pozițiile au rămas distincte. Xi a propus un dialog despre riscuri, supravegherea umană a tehnologiilor și cooperarea împotriva abuzurilor, invitând ambele părți să construiască pornind de la propriile atuuri, în loc să se monitorizeze reciproc. Trump a recunoscut că inteligența artificială privește viitorul omenirii, dar a lăsat clar să se înțeleagă că preferă ca actuala stare de fapt să rămână, în mare parte, neschimbată. Nicio regulă comună, niciun mecanism. Cele două capitale s-au limitat să confirme sprijinul reciproc pentru summitul APEC și summitul G20 pe care le vor găzdui anul acesta, stabilind astfel calendarul viitoarelor întâlniri.
Privit în ansamblu, rezultatul obținut de SUA constă într-o convergență declarativă asupra a trei principii deja împărtășite, un avertisment verbal și un acord comercial care încă trebuie examinat. Beijingul pleacă acasă cu mai mult: un armistițiu până în ianuarie, nicio nouă restricție tehnologică, reafirmarea Taiwanului drept fundament al relației și, mai presus de toate, adoptarea de către SUA a formulei chineze privind o „relație constructivă de stabilitate strategică”, convenită în mai și readusă acum în discuție. Robert Lawrence Kuhn a oferit cel mai sincer rezumat: principalul rezultat al summitului este un orizont de planificare mai lung. Pentru o putere convinsă că timpul lucrează în favoarea sa, acest orizont este recompensa.
Există o obiecție care trebuie luată în serios. Distanțarea publică a lui Xi de concesiile cerute izolează Teheranul tocmai când în Iran se deschide și un front intern: în parlament a fost depusă o moțiune de demitere împotriva ministrului de externe Araghchi, acuzat că negociază cu americanii fără aprobarea Consiliului Suprem de Securitate Națională. Dar tocmai această situație arată limitele câștigului. La Teheran, întrebarea nu mai este doar ce poate fi oferit, ci și cine are autoritatea să facă oferta; iar în această privință, presiunea chineză asupra taxelor nu schimbă nimic.
Indicatorii de urmărit în săptămânile următoare sunt puțini, dar concreți. Textul acordului de luni va arăta dacă înțelegerea comercială se extinde și asupra pământurilor rare sau se limitează la achiziții agricole și energetice. Canalul de negocieri de la New York va arăta dacă schimbul etapizat — reluarea transportului maritim prin Strâmtoarea Ormuz în schimbul ridicării blocadei — devine operațional. Cele șase rachete balistice lansate de Ansarallah spre Yanbu și Taif, vizând terminalul singurei rute saudite majore care ocolește strâmtoarea, arată cât de mică este marja rămasă înainte ca prețul petrolului să îl împingă pe Trump, în ajunul alegerilor, către opțiuni militare. În fine, o eventuală sancționare de către Trezoreria americană a unor entități chineze ar da greutate reală avertismentului formulat în Biroul Oval.
Câtă vreme niciunul dintre acești indicatori nu se schimbă, putem spune că summitul a stabilizat relațiile sino-americane fără să stabilizeze situația din Golf. Iar în privința Golfului, Beijingul a oferit cuvinte, nu pârghii de influență.
Sursa: strategic-culture.su
