Autor: Alexandru Lăzescu
Cine va cîştiga actuala competiţie geopolitică, acest al doilea Război Rece, în curs deja de aproape un deceniu deşi mulţi încă vorbesc despre „salvarea ordinii internaţionale liberale” despre care istoricul Niall Ferguson spune că în fapt nu a existat niciodată în mod real, a fost o iluzie întreţinută după 1990 pe fondul hegemoniei americane?
După cum descria plastic situaţia Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa de securitate naţională în primul mandat Trump, cea mai mare parte a establishment-ului occidental, politicieni, „experţi”, think-tankuri, mass media şi-au imaginat lumea aşa cum doreau ei să fie, nu cum este ea în realitate, de mii şi mii de ani.
O altă problemă cu care ne confruntăm, probabil sub impresia puternică a războiului din Ucraina, este că discutăm în principal despre dimensiunea militară a competiţiei geopolitice, ignorînd în bună măsură dimensiunea geoeconomică, cu elementele ei definitorii precum accesul la surse de energie la preţuri accesibile şi la componente critice pentru tehnologiile de vîrf, ca metalele rare, sau de dominaţia în domeniul Inteligenţei Artificiale.
În viitorul război pentru metale rare („Rare Earths”) China deţine un avantaj semnificativ, scrie Helen Thompson, profesor de economie politică la Universitatea din Cambridge, în UnHerd. Un levier strategic pe care chinezii l-au folosit recent în relaţia cu America. Beijingul a impus la începutul lunii aprilie restricţii la exportul către Statele Unite pentru şapte metale rare şi magneţi, materiale critice în domenii cheie, inclusiv industria de apărare şi cea electronică, ca răspuns la tarifele americane şi la intensificarea tensiunilor comerciale între cele două ţări, obligînd Washingtonul să facă concesii, în cadrul unui acord intermediar negociat în iunie la Londra, în ceea ce priveşte restricţiile la exportul de semiconductori şi motoare de avion.
Sunt 17 astfel de metale rare, iar în acest moment China controlează peste 90% din piaţa globală de procesare şi rafinare a acestora. Unul dintre aceste metale, samariul, este produs şi prelucrat exclusiv în China şi este esenţial, printre altele, pentru avioanele americane F-35. Deng Xiaoping este arhitectul acestei strategii care a făcut din China liderul global autoritar în domeniul extracţiei şi procesării metalelor rare profitînd de faptul că Occidentul, la fel ca în multe alte domenii, de pildă în cazul unor substanţelor de bază pentru industria farmaceutică, a dat dovadă de o crasă miopie geopolitică crezînd în mod naiv că am intrat în post-istorie.
În 1992, în timpul unei vizite la o mina din Mongolia Interioară, Deng a decretat că aşa cum Orientul Mijlociu are petrol, o resursă strategică, China trebuie să controleze metalele rare, dînd astfel startul unui program naţional care îi oferă, iată, un enorm avantaj în economia actualei competiţii geopolitice. După cum observa preşedintele Donald Trump, în cursul unui interviu pentru Fox Business, ca răspuns la criticile privind tarifele comerciale introduse în principal pentru a readuce în America industrii strategice, spre deosebire de China care urmăreşte strategii derulate timp de decenii Occidentul acţionează de la trimestru la trimestru.
Un exemplu relevant este maniera în care Uniunea Europeană a decis să promoveze ca parte a Green Deal-ului energiile regenerabile, între altele şi pentru a scăpa de dependenţa de gazele naturale ruseşti, neluînd în calcul faptul că dincolo de neajunsurile legate de problemele de sustenabilitate ale acestora devine astfel prizoniera Chinei care deţine cvasimonopolul asupra materialor cheie pentru producţia de celule solare, baterii sau centrale eoliene.
Strategia lui Deng privind dezvoltarea sectorului metalelor rare nu a vizat doar extracţia, exploatarea brută (Beijingul a obţinut un număr de concesiuni importante de pildă în Africa), ci şi procesarea, rafinarea acestora, asumîndu-şi costurile de mediu aferente (unul dintre motivele pentru care ţările occidentale au externalizat complet această componentă a industriei). Strategia a avut în vedere dezvoltarea unui ecosistem tehnologic şi industrial complet, orientat spre export şi inovare, un rezultat fiind tehnologiile conexe, cu valoare adăugată ridicată, precum producţia de magneţi pe bază de metale rare, elemente esenţiale în industria aviatică sau în robotică.
În paralel, China a recurs la preţuri de dumping, operînd adesea în pierdere, pentru a-şi elimina competitorii şi a-şi asigura astfel dominaţia pieţei globale, obţinînd în acest fel un ascendent major în competiţia geopolitică. Occidentul a realizat pentru prima dată cît de vulnerabil este din acest punct de vedere în 2010 cînd Beijingul a oprit complet livrarea de metale rare către Japonia şi a limitat exportul global după ce Garda de Coastă japoneză a reţinut căpitanul unui vas chinezesc care lovise una dintre navele sale în apele din jurul insulelor Senkaku, obiectul uneia dintre numeroasele dispute teritoriale ale Chinei nu doar cu Japonia ci şi cu Filipine sau Vietnam. Guvernul de la Tokyo a fost nevoit atunci să cedeze în doar cîteva zile în faţa şantajului pentru că industriile electronice şi auto ale ţării depindeau total de accesul la metalele rare.
Ca urmare a acestui incident, în 2011 în Congresul Statelor Unite au fost organizate audieri privind implicaţiile monopolului Chinei în acest domeniu critic asupra securităţii naţionale. Însă lucrurile au rămas în mare la acest stadiu, pe de o parte pentru că Beijingul a reluat exporturile după ce America, Japonia şi UE au intentat un proces la Organizaţia Mondială a Comerţului, iar pe de alta, Occidentul, în particular Washingtonul, nu anticipa la aceea vreme ce competitor geopolitic formidabil avea să devină China în scurtă vreme. În fapt, abia în 2017, în cursul primului mandat al lui Donald Trump, această competiţie a fost pusă în centrul strategiei naţionale de securitate americană. Numai că, în ciuda acestui lucru, Washingtonul a ignorat în bună măsură vulnerabilitatea strategică a dependenţei de China în materie de metale rare.
Cît de critică a devenit însă între timp chestiunea o dovedeşte faptul că recent Pentagonul a decis să facă o investiţie de $400 de milioane în MP Materials, singurul producător american integrat de metale rare, de la extracţie şi procesare. Un exemplu de partenariat public privat promovat de o administraţie care în general nu este favorabilă implicării guvernului în economie. CEO-ul companiei, James Litinsky, prezent la recenta conferinţă „Winning the AI Race”, sublinia faptul că nu doar investiţia în sine este importantă, ci faptul că Pentagonul s-a angajat să achiziţioneze toată producţia de metale rare la un preţ minim garantat timp de 10 ani (în trecut demersuri comerciale similare au falimentat ca urmare a preţurilor de dumping practicate de chinezi) pentru a reduce dependenţa industriei de apărare americane cît şi a celor comerciale de lanţurile de aprovizionare controlate de China.
Această componentă reprezintă un factor important al tensiunii geopolitice dintre Statele Unite şi China, un exemplu fiind zona arctică. Începînd din 2016, o companie chineză a obţinut o cotă de participare majoritară în Energy Transition Minerals, care deţine licenţa de explorare a zăcămintelor de metale rare de la Kvanefjeld, în sudul Groenlandei. Departe de a fi un moft, aşa cum a fost în general perceput, demersul lui Donald Trump privitor la Groenlanda este între altele un răspuns la ambiţiile Chinei de a-şi extinde dominaţia comercială în insulă. În aceeaşi cheie trebuie citită şi implicarea Washingtonului în medierea unui acord între Ruanda şi Republica Congo, ultima deţinătoare a unor zăcăminte importante de metale rare, pentru încetarea unui conflict militar vechi de decenii între cele două părţi. Sau insistenţa lui Donald Trump pentru semnarea unui acord în acelaşi domeniu cu Ucraina.
Mai mult, competiţia sino-americană pe acest domeniu strategic se va extinde foarte probabil şi în spaţiu. China, care anul trecut a devenit primul stat care a adus înapoi pe Pămînt materiale de pe partea nevăzută a Lunii, vizează şi exploatarea resurselor lunare. Poate America să rebalanseze lucrurile în acest domeniu strategic, pe Pămînt sau pe Lună? Pot chinezii să păstreze pe termen lung acest avantaj semnificativ? E greu de dat un răspuns clar. Dar, după cum observă Helen Thompson:
„în comparaţie cu incapacitatea Washingtonului de a rezolva o problemă care devenise evidentă încă de acum 15 ani, capacitatea conducerii chineze de a acţiona în faţa incertitudinii pe termen lung a devenit un avantaj structural copleşitor în această eră geopolitică a competiţiei pentru resurse”.
Rezultatul este incert şi în privinţa competiţiei privitoare la Inteligenţa Artificială. Încă în 2017 Vladimir Putin spunea că va domina lumea cine va deţine supremaţia în domeniu. Inteligenţa Artificială, fie că e vorba de componenta de servicii operate de agenţi IA sau de componenta sa fizică, roboţii, va avea un impact fundamental asupra producţiei de bunuri materiale, în gestiunea serviciilor, de la cele medicale la cele financiare, dar şi în domeniul securităţii naţionale. Şi aici este în principal tot o cursă în doi, sino-americană. Europa e complet ieşită din joc, fiind depăşită chiar de ţările din Golf. Energia scumpă, necesară în cantităţi enorme pentru alimentare centrelor de date, reglementările excesive, lipsa unui mediu favorizant pentru startup-uri inovative, fiind principalele explicaţii.
De partea cealaltă a Atlanticului lucrurile stau cu totul diferit. Prezent la conferinţa „Winning the AI Race” menţionată anterior, recent încheiată la Washington, Jensen Huang, CEO al Nvidia, care produce cele mai avansate cipuri utilizate de centrele de date (deja în America nu se mai vorbeşte despre Data Centers ci despre „AI factories”) care procesează algoritmii de Inteligenţă Artificială, o companie care a ajuns la o capitalizare de $4tn, comparabilă cu PIB-ul Franţei şi Marii Britanii (Germania are un PIB de circa $5,8tn iar Japonia $6,4tn), spunea în cursul unui podcast că principalul avantaj al Americii în această competiţie cu China este prioritatea absolută acordată acestui domeniu de administraţia Trump. Prezent la conferinţă, Donald Trump a anunţat un plan de acţiune în domeniul IA semnînd în faţa audienţei trei ordine executive care definesc pilonii principali ai acestuia: accelerarea inovării, dezvoltarea infrastructurii de IA şi transformarea hardware-ului şi software-ului american în standardul global pentru IA, eliminarea birocraţiei şi asigurarea faptului că platformele de IA nu prezintă „prejudecăţi” ideologice.
„În prezent, există o competiţie globală pentru a deveni lider în domeniul Inteligenţei Artificiale. Şi noi vrem ca Statele Unite să cîştige această cursă”, a declarat cu acest prilej David Sacks, responsabilul pentru IA şi criptomonede al Casei Albe, „IA este o tehnologie revoluţionară care va avea consecinţe profunde atît pentru economie, cît şi pentru securitatea naţională, aşa că este foarte important ca America să rămînă puterea dominantă în acest domeniu”.
sursă: idebate.substack.com
