România nu mai are o Curte Constituțională. Are o ficțiune juridică, cu sediu somptuos și putere supremă, dar cu o misiune trădată sistematic. În loc să apere Constituția, Curtea o neutralizează. În loc să limiteze abuzul de putere, îl certifică. În loc să fie scutul cetățeanului, este pavăza celor care conduc fără responsabilitate.
În fruntea acestei mascarade instituționale se află Marian Enache, actualul președinte al Curții. Fost parlamentar, promovat nu pe baza unei opere juridice sau a unei cariere doctrinare consistente, ci pentru loialitatea politică manifestă. Sub conducerea sa, Curtea s-a transformat într-un mecanism tăcut de conservare a status quo-ului. Nu există poziții publice curajoase, nu există reacții în fața abuzurilor legislative sau executive, nu există nici măcar aparența unei autonomii reale.
Marian Enache este pentru Curtea Constituțională ceea ce Mihai Busuioc este pentru Curtea de Conturi. Un garant al imobilismului, un paznic al liniștii celor puternici, nu un protector al interesului public. Ambii se regăsesc în fruntea unor instituții-cheie care ar fi trebuit să servească drept contrapondere la derapajele guvernării. În schimb, le-au validat. Le-au asigurat impunitatea.
Dar nu este singur. Cei nouă judecători care compun actuala Curte s-au remarcat printr-un lucru comun: lipsa de reacție. Fie că vorbim de decizii cu impact major asupra procesului electoral, de blocarea unor inițiative civice sau de susținerea tacită a ordonanțelor de urgență care au sfidat echilibrul constituțional, majoritatea judecătorilor au votat în linie, fără opinie separată, fără îndoieli exprimate, fără viziune.
Decizia 32/2024 – una dintre cele mai rușinoase din istoria instituției – a arătat cum Curtea poate suspenda o suspendare, adică poate reinventa Constituția după bunul plac, pentru a servi unui interes de moment. A fost o mişcare nu doar neconstituţională, ci grotescă, care a subminat orice încredere rămasă în funcţia de arbitru a CCR.
Complicitatea nu este tăcută. Este vizibilă, programatică, instituționalizată. Este rezultatul unui sistem de numiri profund viciat, în care criteriile politice sunt decisive, iar meritul profesional, irelevant. Judecătorii constituționali au devenit pioni ai celor care i-au numit, iar echilibrul puterilor în stat – o teorie frumoasă, fără aplicabilitate practică.
Pentru cetățeanul de rând, toate acestea se traduc într-un singur lucru: nu mai există recurs real la dreptate constituțională. Dacă drepturile îți sunt încălcate, dacă alegerile sunt deturnate, dacă statul devine abuziv, nu te mai poți baza pe Curtea Constituțională. Este ocupată. Cu propria supraviețuire și cu asigurarea protecției celor care o controlează.
⸻
Ce este de făcut?
Este timpul pentru o reformă radicală a Curții:
– Numirea judecătorilor trebuie scoasă din mâna partidelor.
– Mandatele trebuie însoțite de obligații reale de transparență, profesionalism și motivare.
– Voturile trebuie să fie publice.
– Evaluarea lor trebuie să devină posibilă.
– Și mai presus de toate, trebuie să punem capăt iluziei că CCR este independentă doar pentru că scrie asta în Constituție.
În forma sa actuală, CCR nu mai este o instituție constituțională. Este o văduvă neagră care paralizează speranța într-un stat de drept autentic. Și cu cât tăcem mai mult, cu atât plasa ei se întinde mai departe.
Aurel Badea
