Într-o Europă care își proclamă principiile ordinii și drepturilor, sâmbăta trecută, un grup de cetățeni olandezi a trecut dincolo de limita legalității pentru a face ceea ce, în mintea lor, statul nu mai face: controlul granițelor. Pe șoseaua N366, între Ter Apel și granița cu Germania, aceștia au organizat un control rutier neautorizat, oprind mașini, verificând portbagaje și acționând, în esență, ca o poliție de frontieră paralelă.
Este ușor să condamnăm gestul lor – și trebuie condamnat în mod categoric, pentru că a fost o acțiune ilegală, periculoasă și lipsită de autoritate. Dar, dincolo de forma gestului, trebuie să înțelegem fondul: o disperare colectivă care mocnește în multe comunități din Europa, în fața unui stat care nu mai oferă protecție, claritate sau control. Nu e vorba doar de imigrație, ci de sentimentul tot mai apăsător că autoritățile au renunțat să-și mai facă datoria.
Statul absent – cetățeanul disperat
Ter Apel, localitatea de la care a pornit inițiativa, este de ani de zile simbolul presiunii migratorii și al haosului birocratic. Centrul de refugiați de acolo este supraaglomerat, iar comunitatea locală se simte abandonată de guvernul de la Haga. Cei doisprezece bărbați care au participat la această acțiune nu sunt doar „radicali de dreapta”, ci oameni care, în lipsa altor soluții, își pun vesta reflectorizantă și ies în stradă să facă ce cred că e necesar.
Este o imagine dură, dar reală: cetățeni înarmați cu lanterne, învestindu-se cu o autoritate pe care nu o au, pentru că au fost lăsați singuri. Iar reacția statului – condamnare publică și apel la legalitate – sună corect, dar este, în același timp, ipocrită. Când ai pierdut terenul real al controlului social, legea rămâne o carapace goală.
Europa fără reguli sau cu reguli ignorate?
Ceea ce se întâmplă în Olanda este doar un simptom al unei Europe în care autoritățile naționale sunt adesea în derivă, iar Uniunea Europeană ezită între corectitudinea politică și incapacitatea practică de a implementa politici coerente privind migrația, securitatea și controlul teritoriului.
Frontierele externe sunt adesea formale, iar în interior, mobilitatea migranților, lipsa de integrare, traficul de persoane sau chiar contrabanda devin „normalitate tăcută”. În acest vid de responsabilitate, cetățeanul obișnuit devine vigilent, adesea irațional, adesea periculos. Nu pentru că nu înțelege legea, ci pentru că vede că nimeni nu o mai aplică.
Un avertisment amar pentru guverne
Ce s-a întâmplat între Ter Apel și Rütenbrock este mai mult decât o ilegalitate: este un avertisment. Când oameni obișnuiți ajung să mimeze actul de guvernare, să simuleze controlul, să decidă cine are sau nu voie să treacă granița, înseamnă că nu mai există încredere în instituții. Și odată pierdută încrederea, autoritatea devine decorativă.
Apelurile la calm și legalitate nu mai impresionează. Comunitățile vor acțiune, răspunsuri clare și, mai ales, protecție. Dacă statul nu o oferă, ele vor încerca – greșit, dar cu disperare – să o obțină singure.
Concluzie
Europa nu este încă „fără reguli”, dar este tot mai aproape de a fi „fără aplicarea regulilor”. Evenimentul din Olanda este un simptom grav al dezechilibrelor interne, al eșecului guvernelor de a gestiona temele sensibile ale vremii: granițe, migrație, siguranță și coeziune socială. Iar când statul dispare, cetățeanul nu așteaptă – improvizează.
Dar improvizația în materie de ordine publică e un drum periculos. Un drum care poate transforma Europa dintr-un spațiu al libertății într-un teritoriu al haosului legitim.
Aurel Badea
