Germania s-a dezindustrializat singură pentru Ucraina, iar donatorii lui Trump din industria petrolieră au profitat

Autor: Nate Bear

Am auzit zilele trecute o statistică potrivit căreia producția industriilor energointensive din Germania — sectoare precum cimentul, sticla și oțelul — s-a prăbușit cu 20% în ultimii șase ani. Nu știu de ce mi s-a părut prea șocantă ca să fie adevărată, având în vedere starea guvernării elitelor din Occident, dar așa a fost. Câteva cercetări au confirmat că este, bineînțeles, adevărat.

Iar motivul acestei dezindustrializări rapide este tragic, dar deloc surprinzător. Germania s-a sinucis economic pentru că a decis — atât independent, cât și prin decizii ale UE pe care ea însăși le-a modelat — să se rupă de gazul rusesc.

Acest grafic arată situația disperată în care se află Germania.

După șocul pandemiei, producția industrială a țării și-a revenit în 2021 la nivelurile de bază și a început să crească, pentru ca apoi să se prăbușească după invadarea Ucrainei de către Rusia și reacția Europei, care a dus, în practică, la interzicerea importurilor de combustibili fosili din Rusia (o interdicție juridică totală începe anul viitor). De atunci, producția din toate sectoarele industriale ale Germaniei s-a redus semnificativ, însă industriile energointensive care depind cel mai mult de petrol și gaze — linia albastru deschis evidențiată în grafic — au suferit cel mai mult. Ceea ce înseamnă că oamenii care muncesc au de suferit și își pierd locurile de muncă. Ceea ce înseamnă că ei caută răspunsuri, alternative și țapi ispășitori. De aici și înfrângerile zdrobitoare ale partidului de guvernământ CDU și victoriile atât ale AfD — partid anti-imigrație și împotriva războiului din Ucraina —, cât și ale partidului de stânga Die Linke — pro-imigrație și anti-război — la alegerile din weekend.

Aceste industrii nu sunt deloc marginale. În ultimii cincizeci de ani, Germania a fost colosul industrial al Europei, motorul economic care, spre deosebire de cea mai mare parte a continentului, a păstrat o bază industrială semnificativă după privatizarea și financiarizarea din anii 1980 și 1990. Cele cinci industrii reprezentate de linia albastru deschis — oțel, sticlă, hârtie, produse chimice și rafinare — sunt cele care, în esență, transformă petrolul și gazul în produse. Ele sunt responsabile pentru 77% din întregul consum industrial de energie al țării și pentru aproape 20% din producția industrială totală a Germaniei. Vorbim despre o parte uriașă a economiei germane. Iar aceasta se prăbușește, mai mult sau mai puțin, lună de lună.

Viteza prăbușirii a fost uluitoare. Iar cauza acestei prăbușiri este decizia de a interzice importurile de gaz rusesc și de a trece la gaz natural lichefiat american, mai scump — diferența fiind acoperită de gazul norvegian și qatarez. La prima vedere, ai putea crede că este vorba despre o înlocuire echivalentă, pur și simplu despre schimbarea unei surse cu alta. Problema cu GNL-ul din SUA este că acesta trebuie mai întâi lichefiat, apoi pompat, încărcat și transportat peste 3.000 de mile pe mare, ceea ce presupune costuri semnificative — costuri suportate fie de importatorii industriali, fie de clienții finali ai produselor lor, fie de ambele categorii. Rezultatul este că cheltuielile cresc, firmele dau faliment, oamenii își pierd locurile de muncă, iar zonele urbane industriale se ofilesc. Șomajul în Germania a crescut cu un șocant 30% față de 2020 și se află acum la cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu.

Spre deosebire de GNL-ul american scump, gazul rusesc ajungea, după cum se știe, direct în țară prin conducta Nord Stream, dar aceasta a fost aruncată în aer de ucraineni, probabil în colaborare cu serviciul secret ucrainean, CIA și MI6. (Poate vă amintiți că, la vremea respectivă, presa mainstream a urlat săptămâni întregi că Rusia ar fi făcut-o, deși acest lucru nu avea absolut niciun sens, iar actualul ministru de externe al Poloniei a postat pe Twitter mulțumiri adresate SUA pentru acest act de sabotaj. Vremuri bune. Dar divaghez.)

Germania, care în 2021 importa 55% din gazul său din Rusia, nu mai importă acum deloc gaz rusesc — o victorie morală îndoielnică atunci când îl înlocuiești cu gaz cumpărat de la acoliții lui Trump din industria combustibililor fosili (mai multe despre asta imediat). Iar prin aceste decizii, elitele conducătoare ale Germaniei și-au prăbușit propria bază industrială.

Parcă aud deja obiecțiile: nu, Nate, e vina Rusiei. Ce altă alegere avea Germania!? Argumentul nu ține. Tot ceea ce a adus Germania și Europa în acest punct în relația cu Rusia a reprezentat o alegere între două opțiuni. Iar una dintre aceste opțiuni a fost aleasă de elitele politice europene, în timp ce cealaltă nu a fost aleasă. Așa funcționează lucrurile. Liderilor noștri politici li se prezintă diferite căi de acțiune, după care ei iau decizii politice cu consecințe materiale, care determină evoluția ulterioară a evenimentelor. Cauza și efectul sunt reale. Războiul din Ucraina a fost creat de ambele părți. Da, Rusia a apăsat pe trăgaci, însă, refuzând atât de mult timp să se confrunte cu realitatea în privința Ucrainei, liderii europeni au încărcat arma. Iar după ce trăgaciul a fost apăsat, în loc să încheie rapid războiul la Istanbul, în aprilie 2022, când un acord era la îndemână, au continuat să încarce arma — de această dată la propriu, prin intermediul Ucrainei, care a devenit puțin mai mult decât o platformă de pe care Occidentul lovește Rusia. Zelenski a confirmat acest lucru, enumerând într-un tweet sistemele occidentale care fuseseră folosite în atacurile asupra Moscovei din weekend. Rusia a ripostat inevitabil, Zelenski s-a plâns, iar această farsă tragică și criminală continuă. Iar victimele sunt tinerii Ucrainei, dintre care 27.000 sunt acum uciși în fiecare lună, potrivit polonezului Donald Tusk. Tineri trimiși pe front în cătușe, în timp ce traficanții de arme fac profit, iar Ucraina se prăbușește demografic.

Poate cel mai absurd element al acestei înlocuiri a gazului este premisa de fond pe care europenilor li se cere să o creadă: că, și dacă este mai scump și distruge industrii, SUA reprezintă o sursă de gaz mai onorabilă, mai etică și mai sigură decât Rusia. Ni se cere să credem că legarea securității energetice europene de un imperiu în declin și de cea mai mare întreprindere de ucidere în masă din istorie reprezintă, cumva, alegerea strategică și morală inteligentă. Este o glumă.

Nu era nevoie să se ajungă aici. Războiul nu este niciodată vina unei singure părți implicate într-un conflict; este întotdeauna un eșec global al guvernării de stat și al diplomației. Germania și-ar fi putut păstra industria, iar Europa ar fi putut ajunge la un acord cu Rusia cu mult înainte de 2022, chiar înainte de 2014 și, în cele din urmă, la Istanbul, în aprilie 2022. Un acord care ar fi menținut relațiile cu Rusia, gazul său ieftin și locurile de muncă și companiile care depindeau de el. Numeroase oportunități au fost respinse în mod deliberat de Europa și de SUA, inclusiv la sfârșitul lui 2021, când Putin a propus din nou discuții privind un acord cuprinzător referitor la neutralitatea Ucrainei.

Dar când te uiți la cine a profitat de pe urma acestui război, începi să te întrebi dacă pacea a avut vreodată cu adevărat vreo șansă. Ultimul meu articol analiza modul în care războiul din Ucraina i-a oferit companiei Palantir terenul perfect pentru a se infiltra în funcțiile vitale ale statului ucrainean. Iar trecerea Germaniei la GNL american a fost la fel de profitabilă pentru un alt element corupt al elitei oligarhice americane: baronii combustibililor fosili din tabăra MAGA.

În 2021, SUA furnizau aproximativ 5% din întregul gaz al Europei. Această cifră este acum de 26% și continuă să crească. Iar în ceea ce privește gazul care ajunge sub formă de GNL, importurile din SUA s-au dublat, de la mai puțin de 30% în 2021 la aproape 60% în prezent. Unul dintre cei mai mari beneficiari a fost Cheniere Energy, cu sediul la Houston, al cărei CEO, Jack Fusco, a participat în 2024 la o cină la Mar-a-Lago destinată directorilor din industria combustibililor fosili, unde Trump le-a cerut celor prezenți un miliard de dolari pentru finanțarea campaniei sale de realegere, promițând în schimb să facă orice doreau baronii petrolului. Un document de raportare către SEC arată că, ulterior acestei întâlniri, Fusco a donat personal 250.000 de dolari campaniei de realegere a lui Trump. Același document arată că totalul contribuțiilor lui Fusco către campaniile aliniate lui Trump ajunge la jumătate de milion de dolari. S-a dovedit a fi o investiție bună. Dintr-un furnizor marginal de GNL pentru Europa, Cheniere ajunsese în 2025 să asigure nu mai puțin de 25% din importurile europene de GNL.

Un alt câștigător al războiului din Ucraina și al trecerii Germaniei la GNL american a fost Venture Global, o companie de gaze cu sediul în Virginia. Anul trecut, Venture Global a donat un milion de dolari pentru ceremonia de învestire a lui Trump, iar purtătoarea sa de cuvânt pentru afaceri publice, Shaylyn Haynes, este o fostă oficială a administrației Trump. Iar din 2022, Venture Global a semnat numeroase acorduri pentru livrarea de GNL către Europa, acorduri care au contribuit la mai mult decât dublarea veniturilor sale, de la 6 miliarde de dolari în 2021 la aproape 14 miliarde în 2025.

Un al treilea mare câștigător este compania de combustibili fosili EQT Corporation din Pennsylvania, condusă de Toby Rice. Rice a donat personal aproape un sfert de milion de dolari comitetelor de acțiune politică MAGA, iar brațul corporativ de mituire al EQT a oferit, de asemenea, un sfert de milion de dolari unui super PAC aliniat lui Trump. Rice s-a numărat și printre directorii din industria combustibililor fosili prezenți la cina de la Mar-a-Lago din 2024. Și această corupție s-a dovedit extrem de profitabilă, veniturile EQT crescând de la aproximativ 3 miliarde de dolari în 2022 la peste 8,5 miliarde de dolari în 2025, compania fiind acum un furnizor important de gaze pentru Europa. De exemplu, Lituania, care are o frontieră terestră de 300 km cu Rusia, își procură acum nu mai puțin de 40% din gaz de la EQT.

În cele din urmă, două dintre cele mai dezonorante nume din istorie, Chevron și ExxonMobil, au profitat și ele de război pentru a împinge GNL-ul american pe piața europeană. Chevron și-a vândut recent primul transport de GNL către Europa și intenționează să își extindă masiv operațiunile în Europa, legând în mod explicit această extindere de războiul din Ucraina, în timp ce Exxon este de mult timp furnizor al Europei. Ambele companii sunt, de asemenea, mari donatori ai lui Trump și ai Partidului Republican. În 2024, Exxon a mituit candidații cu donații în valoare de peste 680.000 de dolari, iar CEO-ul său, Darren Woods, a fost și el prezent la cina de la Mar-a-Lago. Mult mai apropiat de Trump este șeful Chevron, Mike Wirth, care, potrivit relatărilor din presă, are acces regulat la oficiali de rang înalt ai administrației Trump și menține contacte frecvente cu secretarul Trezoreriei, Scott Bessent. Bessent a declarat recent că discută cu Wirth pentru a-i cere ajutorul în aplicarea regimului de sancțiuni împotriva Rusiei și Iranului. Chevron conduce, de asemenea, ofensiva de pe teren pentru furtul petrolului Venezuelei.

Având toate acestea în vedere, poți înțelege de ce Trump, în ciuda promisiunilor sale inițiale de a pune capăt războiului, a devenit relaxat în privința continuării acestuia, a distrugerii relațiilor dintre Europa și Rusia și a renunțării Europei la gazul rusesc în favoarea GNL-ului produs de mega-donatorii săi. De la armele americane vândute Ucrainei printr-un fond discreționar al NATO, până la GNL-ul american care înlocuiește gazul rusesc, războiul din Ucraina a fost o afacere uriaș de profitabilă pentru Trump Inc., pentru donatorii săi și pentru complexul militar-petrolier american.

Orice s-ar întâmpla în continuare cu Ucraina, complexul militar-petrolier american va continua să adune bani pătați de sânge, în timp ce Europa trece de la bunăstare la război. Liderii europeni reînarmează acum cu entuziasm continentul, majorând achizițiile de armament american cu un revoltător 217%, în același timp în care multe guverne ale UE introduc reduceri drastice ale cheltuielilor din sectorul public, Germania fiind unul dintre cele mai grave cazuri. Germania este, de asemenea, țara care își accelerează cel mai agresiv mașinăria militară, principalul producător german de armament, Rheinmetall, majorându-și vânzările cu 50% în 2024, până la 9,75 miliarde de euro. Iar pentru a satisface această nouă cerere de armament, Rheinmetall transformă fabrici care produceau odinioară automobile în unități de producție de armament. În esență, Germania și-a golit pe dinăuntru, într-un timp record, ampla sa bază industrială și înlocuiește acum o economie industrială cu una de război.

Toate acestea se întâmplă în timp ce propaganda europeană de război anti-Rusia a atins cote febrile, politicienii europeni folosind constant un limbaj de război, iar peisajul mediatic fiind saturat de articole despre amenințarea reprezentată de Rusia.

Deși războiul nu este iminent, neexistând concentrări militare active pe linia frontului de nicio parte, direcția în care se îndreaptă lucrurile este înspăimântătoare.

Dacă un nou război la scara întregului continent ar reveni în Europa ca rezultat al unei politici nesăbuite și autodistructive față de Rusia, infractorii obișnuiți vor face profit, iar oamenii de rând vor muri.

Sursa: donotpanic.news